Dec. civ. Nr. 448R din 30.10.2009, irevocabilă
Secţia a IX-a civilă şi păentru cauze privind proprietatea intelectuală
OUG nr. 40/1999. Interpretarea dispoziţiilor art. 1 în ce priveşte aplicabilitatea acesteia si raporturilor de locaţiune în cadrul cărora calitatea de chiriaşi aparţine unei organizaţii neguvernamentale. Aplicarea dispoziţiilor legale în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO.
OUG nr. 40/1999 : art.1, art. 14; Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.1
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, reclamantul MAI a chemat în judecată pe pârâta AVPS, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună evacuarea acesteia din imobilul situat în Bucureşti, sector 3, pe care îl ocupă fără titlu din data de 31.12.2005, şi până în prezent, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin decizia nr. 237/07021989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti – Comitetul Executiv – Biroul Permanent au fost transmise în administrarea Î. C. L T din administrarea UM (din cadrul MAI ) spaţiile situate la parterul imobilului din Bucureşti, sector 3).
După emiterea acestei decizii, imobilul menţionat a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 26058/03.03.1989, încheiat între UM Bucureşti şi actuala AVPS, al cărui termen de valabilitate a fost până la 02.03.1994, acesta fiind prelungit până la data de 31.12.1997 în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 38/01.06.1995 comunicată reclamantei cu adresa nr. 337751/17.11 .1995.
Reclamanta a arătat că potrivit OUG 179/2002 privind demilitarizarea unităţilor aparatului central al MAI şi a structurilor subordonate acestuia, începând cu data de 01.01.2003, UM Bucureşti a primit o nouă titulatură, respectiv D. G., unitate care face parte din structura MAI, fără personalitate juridică.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1436 Cod Civil.
Prin sentinţa civilă nr.1553/23.02.2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 6646/301/2006, instanţa a admis cererea principală formulată de reclamantul MAI, în contradictoriu cu pârâta AVPS, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Bucureşti, sector 3 şi a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că:
Prin contractul de locaţiune nr. 260/658/03.03.1989 încheiat între MAI-UM Bucureşti în calitate de locator şi AVPS, în calitate de locatar s-a transmis dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, folosit cu destinaţia social-culturală, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv până la 02.03.1994. Ulterior, prin acte adiţionale subsecvente, contractul de locaţiune a fost prelungit până pe data de 31.12.2005
Faţă de situaţia expusă, instanţa a constatat că între părţi s-a încheiat un contract de locaţiune, iar nu de închiriere, dat fiind faptul că obiectul derivat al contractului nu este un spaţiu cu destinaţia de locuinţă, ci dimpotrivă este vorba de un aşezământ social cultural, iar în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează locaţiunea, respectiv dispoziţiile Codului Civil şi în parte dispoziţiile OUG nr. 40/1999.
Instanţa a constatat că potrivit înţelegerii părţilor, astfel cum este atestată de clauzele cuprinse în contractul nr. 260.568/03.03.1989 cât şi actele adiţionale la acesta, termenul contractului de locaţiune s-a prelungit faţă de momentul iniţial (02.03.1994) până la 31.12.2005. În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 1436 alin 1 Cod Civil locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuinţă de o prealabilă înştiinţare.
Instanţa a constatat că înainte de expirarea termenului contractual, la data de 13.12.2005, reclamanta a anunţat pârâtei concediul, preîntâmpinând astfel intervenirea tacitei relocaţiuni.
S-a reţinut că dispoziţiile OUG nr. 40/1999 sunt aplicabile numai în parte. Astfel, instanţa a constatat că în cauză este într-adevăr vorba despre un aşezământ social-cultural, fiind incidente dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 40/1999.
S-a apreciat că aceasta este singura dispoziţie legală aplicabilă părţilor în cauză, întrucât reînnoirea contractului este aplicabilă numai contractelor de închiriere (care au ca obiect o locuinţă), nu şi contractelor de locaţiune, iar din interpretarea literală a dispoziţiilor art.14 din OUG nr.40/1999 reiese că textul legal face referire doar la spaţiile cu destinaţie de locuinţă.
In consecinţă, instanţa a reţinut că pârâta nu are dreptul la reînnoirea contractului de locaţiune, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, deoarece la momentul formulării cererii de chemare în judecată, aceasta nu mai avea un titlu al folosinţei asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta AVPS, la data de 06.07.2007, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia aV-a civilă.
În motivarea apelului, apelanta-pârâta a arătat că este eronat considerentul instanţei de fond privind calificarea drept contract de locaţiune a contractului de închiriere nr. 260.658/03.13.1989 pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, întrucât contractul de închiriere are ca obiect locaţiunea unor suprafeţe locative care, conform OUG nr.40/1999 pot avea destinaţia de locuinţe sau alte destinaţii decât cea de locuinţă, precizate la art.1 şi 3 din OUG nr.40/1999.
Eronat este şi considerentul privitor la faptul că apelanta-pârâtă nu avea dreptul la reînnoirea contractului de locaţiune, în speţă fiind aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, iar acest text de lege se referă la dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului, fără a face vreo distincţie bazată pe destinaţia spaţiului locativ (locuinţă sau altă destinaţie decât aceea de locuinţă).
S-a arătat de către apelantă că textul art.14 alin.2 din OUG nr. 40/1999 nu este aplicabil în speţă întrucât reclamantul nu este proprietarul spaţiului închiriat, ci doar administratorul, iar pe de altă parte spaţiul ocupat nu este o suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţă.
Prin decizia civilă nr. 1373/31.10.2007, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, pe baza următoarelor considerente:
În privinţa susţinerilor apelantei vizând natura juridică a contractului încheiat între părţi, Tribunalul a reţinut că acestea sunt fondate.
Contractul de închiriere, care este o varietate a contractului de locaţiune presupune transmiterea folosinţei temporare asupra unei suprafeţe locative în schimbul chiriei, în sfera noţiunii de suprafaţă locativă fiind incluse atât spaţiile cu destinaţia de locuinţă, cât şi suprafeţele locative cu altă destinaţie, precum cea de aşezământ social cultural, cum este şi cazul spaţiului în litigiu.
Tribunalul a reţinut în acest sens că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile din prezenta cauză pe contractul nr.260658/8.03.1989, denumit “contract de închiriere pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţă”, spaţiul închiriat fiind folosit în scop social cultural.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de închiriere având ca obiect o suprafaţă locativă cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, contract care, aşa cum a reţinut prima instanţă, a fost prelungit succesiv prin acte adiţionale până la data de 31.12.2005. Fiind o varietate a contractului de locaţiune, contractul de închiriere este guvernat de normele speciale aplicabile acestui tip de contract, iar în măsura în care nu există astfel de norme speciale de dispoziţiile dreptului comun în materie de locaţiune.
Cu privire la dispoziţiile speciale aplicabile contractului în speţă, Tribunalul a reţinut că sunt incidente în cauză prevederile art.1 din OUG nr. 40/1999, fapt reţinut în mod corect de prima instanţă şi necontestat de părţi.
Conform dispoziţiilor art.1 din OUG nr. 40/1999 contractele de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, precum şi cele folosite de aşezămintele social-culturale şi de învăţământ, de partidele politice, de sindicate şi de alte organizaţii neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr.17/1994 şi aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleaşi condiţii, cu excepţia nivelului chiriei.
Tribunalul a apreciat însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că această dispoziţie legală este singura aplicabilă în cauză.
Din examinarea actului normativ invocat, tribunalul a reţinut că acesta, aşa cum reiese din chiar titlul său, are ca scop protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă. singurele două dispoziţii legale care au în vedere spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă fiind art.1 şi 3.
Prin urmare, scopul actului normativ nu a fost, aşa cum a susţinut apelanta “protecţia chiriaşului”, ci unul mai circumstanţiat, vizând protecţia chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, reiese că procedura de încheiere a contractului reglementată de art.9 şi următoarele, precum şi procedura reînnoirii contractului sau a schimbului de locuinţă, sunt aplicabile exclusiv spaţiilor cu destinaţia de locuinţă proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, iar nu şi spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă aflate în domeniul public sau privat al statului, ori a unităţilor administrativ teritoriale, fapt ce reiese fără echivoc din folosirea noţiunii de “locuinţă”, iar nu a aceleia de “spaţiu locativ”.
Interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor art.14 alin. 1 şi 2 din OG 40/1999 a fost considerată de tribunal total străină scopului urmărit de legiuitor prin edictarea acestor norme, în realitate, art.14 alin.1 consacrând cu titlu de principiu dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului, dispoziţiile normative stabilind excepţiile de la această regulă şi procedura reînnoirii, nici una dintre aceste dispoziţii neavând în vedere contractele privind suprafeţele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă.
Constatând prin urmare că normele speciale aplicabile contractului de închiriere încheiat de părţi nu reglementează încetarea contractului s-a considerat ca fiind incidente dispoziţiile dreptului comun în materia locaţiunii, respectiv art.1436 alin.1 Cod civil şi art.1348 Cod civil, fiind astfel menţinută ca legală şi temeinică soluţia pronunţată de prima instanmţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta AVPS, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii intimatei-reclamante ca nefondate, admiterii cererii reconvenţionale şi obligarea intimatei-reclamante la reînnoirea contractului de închiriere pentru spaţiul pe care ocupat în imobilul situat în Bucureşti, sector 3, în baza contractului de închiriere pentru suprafeţe locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă nr. 260.658/03.03.1989.
Recurenta a invocat drept motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând că deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect (contrar opiniei primei instanţe), că s-a încheiat între părţi un contract de închiriere (şi nu de locaţiune) având ca obiect o suprafaţa locativă cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, totuşi, în mod eronat, a considerat ca (i) din conţinutul OUG nr. 40/1999 singura dispoziţie aplicabilă în cauză este art. 1, ca (ii) scopul acestui act normativ nu este ” protecţia chiriaşului ” şi, în fine, ca (iii) în cauză nu îşi găseşte aplicare art. 14 alin. 1 din Ordonanţă.
Potrivit susţinerilor recurentei, argumentele instanţei de apel sunt eronate, sub mai multe astecte:
Actul normativ pe care şi-a întemeiat cererea reconvenţională este OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.
Aşadar, chiar din titlul actului normativ se desprinde intenţia legiuitorului de a asigura protecţie chiriaşilor, în genere, şi nu doar unei anumite categorii de chiriaşi, aşa cum a înţeles greşit instanţa de apel, astfel că, dacă legea nu distinge nici instanţa nu trebuia să facem vreo distincţie (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
De asemenea, capitolul 1 al Ordonanţei se referă, fără a introduce vreo distincţie, la ” Protecţia chiriaşilor” şi nu la protecţia chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă, aşa cum a reţinut în mod greşit instanţa de apel.
Prin urmare, interpretarea data de instanţa de apel scopului Ordonanţei este greşită, fiind contrară regulii de interpretare amintită mai sus (ubi lex …..) şi discriminatorie, totodată, faţă de o anumită categorie de chiriaşi, respectiv cei care deţin suprafeţe locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţe.
Chiar dacă instanţa de apel a dat o calificare corectă contractului deţinut de recurentă ca fiind contract de închiriere şi nu de locaţiune, aceeaşi instanţă a greşit atunci când a apreciat că singura dispoziţie aplicabilă în cauza din OUG nr. 40/1999 ar fi art. 1 al acesteia.
Contractului de închiriere nu-i sunt aplicabile numai dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa ci şi dispoziţiile art. 14 alin. 1 din acelaşi act normative deoarece legiuitorul se referă strict, în conţinutul acestuia la dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului, fără a face vreo distincţie bazată pe destinaţia spaţiului locativ (locuinţa sau altă destinaţie decât aceea de locuinţa), astfel că îşi găseşte aplicare aceeaşi regula: ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
Prin urmare, la expirarea termenului de închiriere, recurenta avea dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeaşi perioadă, drept pe care intimatul-reclamant nu a înţeles să-l respecte.
Art. 14 alin. 1 din Ordonanţa este un text legal de principiu, fără restricţii ori distincţii, art. 14 alin. 2 din Ordonanţa introduce două distincţii care ii conferă o aplicabilitate restrânsă potrivit acestora, doar proprietarul (şi nimeni altcineva) poate refuza – strict pentru motivele prevăzute în cuprinsul sau – reînnoirea contractului de închiriere având ca obiect o suprafaţa locativă cu destinaţia de locuinţa.
Prin urmare, acest text legal, date fiind distincţiile făcute de legiuitor (refuz al proprietarului/suprafaţa locativă cu destinaţia de locuinţa) nu poate fi aplicat dincolo de aceste limite (exceptio est strictissimae interpretationis).
Având în vedere aceste limitări, el nu-şi găseşte aplicare în cauza de faţă dat fiind faptul că, pe de o parte, intimatul-reclamant nu este proprietarul spaţiului închiriat ci doar administratorul acestuia – Statul roman fiind proprietarul – iar, pe de alta parte, spaţiul ocupat de recurentă nu este o suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţa.
Un alt argument în sensul inaplicabilităţii în cauza de faţă a art. 14 alin. 2 din Ordonanţă, a considerat recurenta că poate fi dedus din scopul acestei reglementari exprimat în titlul acesteia, şi anume protecţia chiriaşilor. Prin urmare, orice interpretare a conţinutului Ordonanţei nu trebuie să ignore scopul pentru care aceasta a fost edictată sau să dea o interpretare eronată, restrictivă, acestui scop, aşa cum a făcut instanţa de apel.
In concluzie, potrivit aprecierii recurentei, contractului de închiriere nr. 260.658/3.03.1989 îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, inclusiv art. 14 alin. 1 din acest act normativ, astfel încât are dreptul la reînnoirea acestui contract.
Intimatul M.I.R. A. a formulat întâmpinare în cauză, susţinând legalitatea hotărârii pronunţate în apel, solicitând a se constata că potrivit OUG nr. 40/1999, invocată de către recurentă în susţinerea cererii de recurs, contractual încheiat cu aceasta a fost prelungit de drept până la data de 8.04.2003 şi, ulterior, pe temeiul actelor adiţionale la contractual de închiriere, până la data de 31.12.2005, dată după care recurenta a fost somată să elibereze spaţiul deţinut până atunci cu chirie, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 14 alin.1 din acest act normativ, dispoziţii ce sunt aplicabile exclusive locuintelor sau spaţiilor cu destinaţia de locuinţă.
La termenul din 11.09.2008, Curtea a considerat cauza ca aflându-se în stare de judecată, părţile punând concluzii asupra recursului.
Ulterior, dupa rămânerea în pronunţare, cauza a fost repusă pe rol, apreciindu-se ca fiind necesară soluţionării cauzei depunerea de către recurentă a actelor constitutive ale Asociaţiei, acte care au fost depuse pentru termenul din 2.10.2008.
Analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi probele noi administrate în recurs, Curtea constată recursul nefondat, potrivit celor ce urmează:
În mod evident, dispoziţiile OUG nr. 40/1999 pe temeiul cărora recurenta pârătă a invocat dreptul la reînnoirea contractului de închiriere încheiat cu intimata reclamantă sunt de natură să suscite diverse interpretări, în raport de scopul actului normativ, astfel cum este specificat în preambul, de obiectul reglementării, înscris în conţinutul art. 1 şi de dispoziţiile substanţiale şi de procedură reglementate exclusiv în legătură cu spaţiile având destinaţia de locuinţă.
Interpretarea dată de instanţa de apel, potrivit căreia numai dispoziţiile art. 1 din acest act normativ ar fi aplicabile suprafeţelor locative folosite de aşezămintele social – cultural şi de învăţământ, de partidele politice, de sindicate şi de alte organizaţii neguvernamentale, nu poate fi considerată corectă din perspectiva unui mod de interpretare logic şi legal, câtă vreme art. 1 din OUG poate fi considerat a reprezenta regula, în virtutea acesteia dispoziţiile actului normativ urmând a fi aplicabile tuturor contractelor de închiriere ce intră în obiectul de reglementare definit prin conţinutul lui, fără a fi prevăzute excepţii, de natura celei pe care instanţa de apel a înţeles să o justifice.
Din această perspectivă, criticile formulate de recurentă sunt fondate, distincţiile cu care a operat instanţa de apel sunt nelegale, concluzia ce s-ar desprinde fiind aceea că şi contractului încheiat între părţi, prelungit prin acordul acestora, i-ar fi în continuare aplicabile normele privitoare la reînnoirea contractului, prevăzute de art. 14 din OUG nr. 40/1999.
Cu toate acestea şi pentru argumente puse în dezbaterea parţilor cu ocazia judecării cauzei în recurs, modificarea deciziei şi a sentinţei pronunţate în cauză nu se justifică.
Curtea reţine deci că în cazul în speţă nu se contestă ca fiind incidente dispoziţiile legale interne de prelungire de drept a contractelor de închiriere, în baza OUG nr. 40/1999, a cărei aplicare reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor.
În această situaţie, intră în discuţie alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dispoziţii în raport de care se impune analiza speţei, prin raportare la alte cauze soluţionate de CEDO, respectiv Radovici şi Stănescu contra României, Tarik împotriva României, Spanoche împotriva României, Cleja şi Mihalcea contra Romăniei
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Rcunoscând Statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor, dispoziţia citată pune condiţia ca acest drept să se exercite printr-o punere în aplicare a unor ” legi “, principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (a se vedea, cauza Cleja şi Mihalcea şi mutatis mutandis, Broniowski).
Pe de altă parte, potrivit practicii constante a CEDO, se impune a fi luată în discuţie chestiunea legată de modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în cazul respectării cerinţelor legale, în ce masură acesta produce efecte conforme cu principiile Convenţiei.
În acelaşi timp, în cauzele menţionate anterior, s-a decis în mod constant că ,,ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu doar să aibă în vedere un ” scop legitim ” conform ” interesului general “, ci de asemenea să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată de Stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze utilizarea bunurilor unui individ. Acest lucru este exprimat de noţiunea de ” echilibru just” care trebuie păstrat între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În cauzele care privesc funcţionarea unei legislaţii de mare amploare cu privire la locuinţă, această apreciere se poate referi nu numai la extinderea ingerinţei Statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale pe piaţa închirierilor ci şi la existenţa unor garanţii procedurale şi a altora destinate a garanta că funcţionarea sistemului şi impactul acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea – fie că este legislativă, administrativă, sau ţine de practicile urmate de autorităţi – este un factor de care trebuie să se ţină seama în aprecierea conduitei Statului. Într-adevăr, când o problemă de interes general este în joc, puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă” (cauza Cleja si Mihalcea contra României, paragraful 42)
Aplicând aceste principii in speţa de faţă, Curtea constată că deşi actul normativ pe temeiul căruia recurentul solicită a i se recunoaşte dreptul de a menţine locaţiunea imobilului, îi dă această posibilitate, norma de drept invocată de acesta, art. 14 din OUG nr. 40/1999 nu este suficient de accesibilă şi precisă, câtă vreme actul normativ nu conţine, cu privire la contractele de închiriere încheiate în legătură cu alte spaţii decât cele având destinaţie locativă, modalitatea în care proprietarul poate să redobândească folosinţa imobilului, dispoziţiile articolului menţionat fiind edictate exclusiv pentru spaţii cu destinaţie locativă.
În aceste condiţii, deşi ,,ingerinţa ” în dreptul de proprietate este una prevăzută de lege, iar pe baza unor circumstanţe de natură socio-economică s-ar putea susţine existenţa unui interes general şi, corespunzător, a unui scop legitim care să o justifice, norma de drept nu este suficient de precisă sub aspectul momentului la care locaţiunea ar putea înceta, ceeace duce la ideea unei lipsiri de folosinţă asupra imobilului perpetuă, idee inacceptabilă în raport de dispoziţiile primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
În motivarea aceloraşi hotărâri menţionate anterior, Curtea Europeană a reţinut, astfel cum s-a arătat si anterior, că, ,,chiar şi într-un domeniu ca acel al locuinţelor şi în ciuda dificultăţilor economice, sociale şi legislative decurgând din procesul de tranziţie spre o societate democratică şi o economie de piaţă, Statele membre continuă să aibă obligaţia de a asigura un ” just echilibru ” între imperativele interesului general şi cele ale protejării drepturilor fundamentale ale individului” (paragraful 49 din cauza citată).
Cu atât mai mult cu cât această apreciere a vizat spaţiile cu destinaţie de locuinţă, ea este deopotrivă valabilă pentru ipoteza de speţă, în care în discuţie nu se află un spaţiu cu o asemenea destinaţie.
Sub acest aspect, se reţine în cauză că recurenta ocupă imobilul aparţinându-i intimatei din anul 1989, contractul de închiriere încheiat iniţial fiind prelungit în baza actelor normative speciale ce au reglementat acest domeniu, o perioadă suficient de îndelungată pentru a se putea considera că atâta vreme cât interesele intimatei reclamă eliberarea spaţiului şi utilizarea acestuia pentru o altă destinaţie, această conduită se impune a fi respectată din perspectiva dreptului de proprietate, o continuare a raporturilor locative, cu nesocotirea dreptului său de folosinţă asupra imobilului reprezentând o încălcare a acestui just echilibru, în dauna proprietarului legitim, menit să încalce dispozitiile art. 1 din protocolul 1 adiţional la CEDO.
În considerarea acestor argumente, Curtea apreciază că şi intimata, ca persoană juridică, se bucură de aceleaşi drepturi ca cele ale unei persoane fizice, aflându-se, din perspectiva dreptului protejat, pe poziţie de egalitate, potrivit prevederilor înscriose în alin. 1 din art. 1 al preotocolului amintit.
Chestiunea legată de natura dreptului intimatei, de administrare şi nu de proprietate, este considerată de asemenea ca nefiind semnificativă, în contextul în care dreptul de administrare asupra imobilului cuprinde în conţinutul său folosinţa acestuia.
Dacă folosirea imobilului de către recurentă a fost justificată, din perspectiva interesului intimatei, pentru perioada în care cea dintâi făcea parte din structura organizatorică a intimatei – până în 2002, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu (fila 86), actualmente nu mai este justificată, statul însuşi – proprietar al imobilului, neasumându-şi nici o obligaţie pentru asigurarea funcţionării ca persoană juridică a recurentei, câtă vreme aceasta fiinţează ca un organism neguvernamental.
Dimpotrivă, includerea imobilului în patrimoniul intimatei, cu drept de administrare, astfel cum rezultă din încheierea de carte funciară, are semnificaţia recunoaşterii dreptului acesteia de a se bucura de prerogativele de folosinţă a bunului, ca şi un veritabil proprietar.
Pe baza acestor considerente, menite să înlocuiască motivarea instanţei de apel, Curtea, gasind nefondate criticile formulate în recurs, va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă.
