Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată:
I. Susţinerile părţilor
1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 03.07.2013, cu numărul mai sus menţionat, în antet, reclamanţii ML şi MIB au solicitat instanţei să pronunţe în contradictoriu cu pârâta S.C. Banca S.A., prin care:
– Să constate nulitatea clauzelor prevăzute în convenţia de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006, la art.5 lit.a (condiţiile speciale), respectiv art.3.5, art.8 lit.c şi d, art. 10.1 şi 10.2 din condiţiile generale.
– Să constate că până la data formulării acţiunii au achitat comision de risc şi administrare, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută şi, ca atare, să se constate că această plată este nedatorată.
– Să dispună restituirea sumei precizate anterior, în lei la data plăţii efective, precum şi a sumelor viitoare achitate cu acest titlu.
– Să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, conform prevederilor OG 9/2000, calculată la valoarea debitului indicat prin capetele 2 şi 3 de cerere, de la data introducerii acţiunii, până la plata integrală a debitului.
– Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea ei, a arătat următoarele:
Au încheiat cu pârâta convenţia de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006, în valoare de 12.062 euro, cu rambursare lunară, pe termen de 84 de luni.
Raporturile contractuale respective intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, fiind vorba despre un act încheiat între un profesionist şi un consumator.
Conform primelor clauze atacate, acesta din urmă datorează un comision de risc. Potrivit art.4 alin.1 din Legea 193/2000, “o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Alin.2 prevede că “o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
De asemenea, lit.i din anexă prevede că este abuzivă clauza “obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.”.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în speţă, în condiţiile în care rata lunară a comisionului de risc este sensibil mai mică decât debitul lunar principal, se apropie ca valoare de dobânda aferentă acestei rate, iar în favoarea băncii s-a constituit o ipotecă de rang II asupra unui imobil evaluat de bancă, în limita acestei evaluări.
Coroborând cele două prevederi, se observă abuziv modul în care au fost formulate, condiţionarea mai presus de orice altă obligaţie, a acordării creditului de plata lunară a acestui comision, ulterior denumit sub sintagma comision de risc, ceea ce înseamnă că practic clienţii băncii nu-şi pot exprima sub nicio formă voinţa, părerea în legătură cu termenii contractuali sau cu orice modificare ar putea interveni pe parcursul contractului. Totodată, banca nesocoteşte garanţia reală imobiliară constituită de garanţi în favoarea băncii, precum şi poliţa de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor cu o societate agreată de aceasta. Consimţământul reclamanţilor apare astfel ca viciat, lor fiindu-le impus un contract standard, preformulat.
Acest comision de risc este impus şi plătit doar în beneficiul băncii, suma neacoperind nimic din rata creditului.
În ceea ce priveşte art.8 lit.c şi d, aceste clauze permit o marjă de apreciere mult prea mare băncii, aceasta obţinând un drept discreţionar şi exclusiv de a declara creditul scadent anticipat, fără vreo posibilitate de intervenţie sau de apărare din partea reclamanţilor. Totodată, clauzele nu oferă suficiente criterii pentru a asigura previzibilitatea unor astfel de situaţii, neexistând nici măcar indicii care să permită aprecierea concretă a unor asemenea împrejurări.
Art.10 prevede suportarea de către consumatori a creşterii costurilor băncii pentru motive exterioare convenţiei propriu-zise încheiate cu reclamanţii şi neimputabile lor. Acest cost ar trebui să fie suportat de către bancă.
Litigiul nu s-a putut rezolva amiabil.
În drept, au invocat temeiurile de drept deja arătate.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au propus proba cu înscrisuri şi au depus la dosar contractul de credit (f.9-18), planul de rambursare (f.19 şi urm.).
1′. La solicitarea instanţei, reclamanţii au depus o precizare la 31.07.2013, prin care au cuantificat comisionul de risc achitat la suma de 434,28 euro, arătând că această sumă a fost achitată timp de 12 luni, în perioada 20.07.2006 – 20.06.2007.
Au anexat şi un grafic de rambursare credit, precum şi extrase de cont.
2. Pârâta S.C. Banca S.A. a formulat întâmpinare la data de 23.08.2013 (f.41 şi urm.), prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a arătat următoarele:
Sancţiunea aplicabilă în cazul incidenţei art.4 din legea 93/2000 nu este expres prevăzută de acest act normativ (singura referire de acest gen fiind în art.6), dar ea nu poate fi nulitatea absolută, deoarece interesul ocrotit în speţă este unuol particular, nu unul public, chiar dacă legiuitorul a intervenit şi a edictat norme privind protecţia consumatorului. În consecinţă, nu poate fi constatată nulitatea absolută.
În al doilea rând, perceperea comisionului de administrare nu este supusă controlului privind caracterul abuziv al clauzei, dat fiind art.4 alin.6 din legea 193/2000, ce reprezintă o transpunere a Directivei 93/13/CEE/1993. Astfel, clauzele abuzive se referă la problematica legată de modul şi condiţiile în care părţile îşi încheie, execută şi finalizează contractul, fără să poată viza obiectul contractului, adică suma împrumutată (în cazul împrumutatului) şi rata lunară cu toate componentele sale (în cazul băncii). Comisionul de risc face parte din aceste componente.
O astfel de clauză poate face obiectul controlului, decât dacă este ascunsă, deoarece preţul este un domeniu în care agentul economic este suveran, atât timp cât se exprimă clar. Orice altă interpretare introduce o distorsiune gravă în circuitul civil.
În al treilea rând, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.4 alin.1, 2 şi 5 ale legii 193/2000, pentru considera clauza respectivă ca fiind abuzivă.
Astfel, nu se poate reţine că nu a existat o negociere, chiar dacă ea nu a avut loc de pe poziţii echivalente. Consumatorii în speţă nu sunt captivi, ca în cazul gazului metan sau al energiei electrice, unde nu există alternative şi se poate vorbi de abuz de poziţie dominantă. Noţiunea de negociere nu este definită de legiuitor, însă ea presupune libera formare a voinţei juridice, cu posibilitatea de informare, gândire, răzgândire şi alegere din partea ambilor semnatari, cu existenţa unui interval mimim de timp care să permită o reflecţie conştientă asupra chestiunii, cu posibilitatea oricăreia dintre părţi de a nu accepta sau refuza semnarea, cu posibilitatea de a face contrapropuneri. Această ultimă parte nu este totuna cu acceptarea contrapropunerii şi înseamnă că cel în cauză trebuie să aibă un minim de diligenţă pentru interesele sale de a prezenta o contrapropunere.
Astfel, în speţă negocierea a însemnat explicarea acestora ce înseamnă un contract de credit, în prezentarea ofertei, în trecerea unui interval de timp între discuţia preliminară şi semnarea contractului, toate acestea finalizate cu completarea particularizată a unui contract.
Reclamanţii au avut în permanenţă posibilitatea să nu semneze contractul ori să nu retragă banii după semnare, contractul de credit fiind contract real.
Astfel, negocierea nu ia forma unui contract diferit, ci mai degrabă a unei depline şi reale luări la cunoştinţă.
Legislaţia pentru protecţia consumatorului nu trebuie să devină reversul a ceea ce s-a dorit, adică un abuz al consumatorului.
În plus, prin acest comision nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor – comisionul reprezintă o parte a preţului.
Într-o societate capitalistă, băncile nu sunt instituţii de binefacere, astfel încât este firesc să pretindă un plus pe lângă ce a oferit – ceea ce reprezintă DAE. Dacă preţul este cunoscut de la început, el nu poate crea un dezechilibru.
Noţiunea de risc nu a fost introdusă pentru prima dată în contracte de pârâtă, ea fiind reglementată de OUG 99/2006 (art.104, art.126 alin.1), Regulamentul BNR 3/2007, din conţinutul cărora se poate deduce că perceperea comisionului este practic o obligaţie legală a Băncii, astfel încât există bună-credinţă. Pentru bancă este mai complicat decât pentru client să gestioneze situaţia banilor, existând o echilibristică delicată între cheltuieli şi încasări, trebuind avute în vedere şi creditele neperformate.
Clauza de scadenţă anticipată trebuie interpretată în conjuncţie cu art.7 din condiţiile speciale, aceasta putând interveni doar dacă autoturismul a fost distrus, iar poliţa CASCO cesionată nu acoperă valoarea creditului.
În ceea ce priveşte costurile suplimentare, este normal ca banca să poată percepe sume de bani pentru a compensa costurile care i se impun prin schimbările normative.
În dovedirea susţinerilor sale, pârâta a propus probele cu înscrisuri şi interogatoriu.
3. La termenul din 02.10.2013, reclamanţii au depus un răspuns la întâmpinare (f.59-60), prin care a reiterat argumentele privind caracterul abuziv al clauzelor atacate, insistând asupra faptului că mijloacele de garantare nu ar putea fi urmărite decât în caz de neplată.
II. Aspecte procesuale
Acţiunea este scutită de la plata taxei de timbru.
Prin încheierea de la termenul din 19.11.2013, instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi proba cu interogatoriu pentru pârâtă.
La ultimul termen, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanţilor, răspunsurile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.
III. Situaţia de fapt
Între pârâta S.C. Banca S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, şi reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat convenţia de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006 (f.9 şi urm.), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanţilor un credit în valoare de 12062 euro, pe o durată de 84 de luni, pentru achiziţia unui autoturism (indicat la pct.1.a).
În partea intitulată „condiţii speciale ale convenţiei”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutaţii datorează băncii un comision de risc de 0,3 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei. Comisionul este prevăzut şi în art.3.5 din Condiţiile speciale ale contractului.
Creditul acordat reclamanţilor urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat şi dobânda aferentă, şi valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit.a din convenţie.
Executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanţi, în favoarea băncii pârâte, a unei garanţii reale mobiliare fără deposedare asupra autoturismului menţionat la pct.1.a.
Conform art.8.1. din Condiţiile generale, ”în cazul în care se iveşte una dintre situaţiile următoare, banca are dreptul, pe baza unei notificări adresată clientului şi garantului, să declare soldul creditului scadent anticipat şi celelalte costuri ale împrumutului:
c.În cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei.
d.În cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.
În fine, art. 10.1 şi 2 din Condiţiile generale, intitulat „ Costuri suplimentare”, dă dreptul băncii să pretindă împrumutatului sume suplimentare pentru acoperirea unor costuri ce or creşte prin modificarea actelor normative, aceeaşi idee degajându-se şi din art. 10.2 din aceleaşi Condiţii generale ale convenţiei.
V. Analiza fondului
1. Despre caracterul abuziv al clauzelor contractuale
a. Consideraţii generale
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamanţi), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art.2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.
Deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanţa nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii de a influenţa modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuţie nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanţii întrucât contractul încheiat cu aceştia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamantul a avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce îi reveneau şi sub aspectul valorii şi sub cel al perioadei, şi a fost de acord cu ele, prin semnarea convenţiei dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei dacă nu era de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Trebuie subliniat şi că nu sunt acceptabile limitele noţiunii de negociere pe care le-a sugerat pârâta, în sensul că aceasta ar reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligaţia de informare fiind o componentă separată a obligaţiilor profesionistului.
Teza argumentativă a pârâtei este că negocierea nu poate avea amploarea interentă acestei noţiuni în cazul încheierii de contracte de credit. Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienţii în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate. În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte şi nicio dispoziţie legală nu sugerează obligaţia Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să facă astfel.
Reversul acestei realităţi de netăgăduit este însă faptul că numai în condiţii cu adevărat excepţionale Banca ar putea să pretindă că împrumutaţii săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit. În egală măsură, şi această chestiune este cvasigeneral acceptată.
Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziţia fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienţi a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care priveşte inevitabil posibilitatea de a schimba conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Noţiunea de negociere nu poate avea semnificaţii juridice diferite în situaţii distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficienţa completă a unor legi privind protecţia consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că şi clienţii săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută şi acceptată de subiecţii de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Trecând peste aceste chestiuni de ordin general, nici în speţă nu s-a probat existenţa unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind decât faptul că reclamanţii nu au comparat oferta pârâtei cu a altor bănci şi că au fost în general mulţumiţi la început de condiţiile de contractare, primind un minim de informaţii din partea băncii cu privire la acestea.
În concluzie, instanţa reţine faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenţia de credit în discuţie, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În ceea ce priveşte argumentele pârâtei privind tipul de nulitate, ele au fost expuse din raţiuni pur teoretice, în condiţiile în care nu s-a invocat excepţia prescripţiei extinctive sau alte aspecte în care distincţia să conducă la consecinţe juridice concrete.
Analizând totuşi pe scurt acest motiv, se reţine că legea 193/2000 şi restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanţelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reţine posibilitatea (sau chiar obligaţia) instanţelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiţie a U.E. (de exemplu, în prima dispoziţie a hotărârii pronunţate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulităţii absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorităţi de stat (Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor), care poate lua măsuri sancţionatorii împotriva comercianţilor care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, intervenţia activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerinţă în dreptul de proprietate şi în dreptul la libertate economică al comercianţilor. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor fundamentale ale persoanei, o astfel de ingerinţă trebuie să aibă la bază un interes general legitim, conform algoritmului promovat de instituţiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerinţă într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public.
În concluzie, pe baza acestor argumente şi nu numai, în opinia acestei instanţe, interesul protejat prin intermediul legislaţiei în materie de clauze abuzive (şi protecţie a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, nu relativă.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiilor contractuale, se impune şi ca aceste dispoziţii să fi creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Sub acest aspect, se impune analiza separată a fiecărei clauze indicate de reclamanţi.
b. Clauze considerate abuzive
b.1 Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit dintre părţi reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operaţiunilor prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de debitor.
Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei garanţii mobiliare asupra unui autoturism, proprietatea reclamanţilor, cumpărat chiar cu banii împrumutaţi. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte şi poliţa de asigurare Casco a acestui autoturism. În aceste condiţii, instanţa nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Se remarcă şi faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Mai mult, clauzele în discuţie, sub aspectul conţinutului şi efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilităţii, bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile din OUG 99/2006 şi din Regulamentul BNR nr.3/2007, ele reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit şi a afacerilor bancare în general, şi nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului sau chiar o obligaţie în acest sens, cum a sugerat pârâta.
Desfăşurarea activităţii comerciale are ca obiectiv obţinerea unui profit, însă implică şi suportarea anumitor riscuri şi pierderi. Or, din drepturile şi obligaţiile generate de convenţia de credit intervenită între părţi, instanţa reţine că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaţilor.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanţele speţei, s-a creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa constată că nu sunt menţionate destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil, această interpretare răspunzând şi aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Acest din urmă text afirmă şi că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele şi serviciile oferite in schimb, însă în cazul de faţă, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în „preţul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale şi ar fi dus la scoaterea sa din discuţia cu privire la clauzele abuzive.
În consecinţă, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalităţii sale de exprimare şi explicare a comisionului de risc.
Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată”, nu faptul că toate componentele preţului contractului sunt excluse din start şi automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.
Prin urmare, instanţa va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenţia de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006.
b.2 Cu titlu general, instanţa constată că orice clauze care permit băncii să ia în mod unilateral anumite măsuri, prin necircumstanţierea în niciun mod a elementelor, a criteriilor care să-i dea băncii acest drept, lăsând chestiunea la libera sa apreciere, au un potenţial ridicat de a încălca prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
În ceea ce priveşte art.8.1 lit. c şi d din contract, elementul care ar putea provoca un astfel de efect este utilizarea sintagmei „în opinia băncii”.
Raportat la oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 8 lit. c şi d, în lipsa respectivei sintagme, se observă că acestea nu provoacă un dezechilibru contractual, deoarece posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent imediat în caz de neîndeplinire de către împrumutat a oricărei obligaţii din contract ţine de dreptul creditorului de a lua măsuri în caz de micşorare a garanţiilor sau de neplată a obligaţiilor. Sub acest aspect, instanţa observă că ambele coduri în vigoare la încheierea contratului dintre părţi (Codul civil şi Codul de procedură civilă) prevedeau sancţiuni energice în cazul în care debitorul „nedestoinic” nu îşi îndeplinea în mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art.1025 C.civ.) sau al termenului de graţie în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 263 şi art. 382 C.proc.civ.).
Eventualul abuz al băncii în aplicarea sau interpretarea clauzelor poate fi în mod normal sancţionat subsecvent în instanţă, clauzele nefiind abuzive de plano.
În situaţia de faţă, însă, din punct de vedere teoretic, Banca şi-a rezervat rolul exclusiv de a stabili când creditorul ar putea fi într-una dintre acele situaţii. Desigur, chiar şi în lipsa sintagmei respective, Banca şi-ar păstra poziţia inerent privilegiată şi ar putea să declare creditul scadent anticipat, iar clientul ar putea ataca în justiţie atitudinea respectivă, însă în prezenţa sintagmei respective Banca s-ar putea apăra afirmând că, de vreme ce din perspectiva sa (singura ce contează, potrivit contractului) clientul a încălcat în modalităţile arătate obligaţiile sale, atunci instanţa nu ar putea decât să verifice existenţa hotărârii Băncii, fără a mai aprecia obiectiv dacă riscurile respective existau în realitate.
În consecinţă, instanţa va constata că şi această clauză este abuzivă din cauza puterii discreţionare pe care i-o conferă Băncii, consecinţa acestei constatări fiind faptul că, pe de o parte, Banca nu îşi pierde posibilitatea să declare soldul creditului scadent anticipat şi celelalte costuri ale împrumutului în situaţiile arătate, însă, pe de altă parte, nu va mai avea posibilitatea să se întemeieze exclusiv pe clauza care condiţionează acest drept de voinţa sa exclusivă.
c. Clauze neconsiderate abuzive
Analizând conţinutul art. 10.1 şi 10.2 din contract, instanţa consideră că acestea nu sunt abuzive, fiind indicate cu claritate situaţiile în care pot apărea costuri suplimentare pentru consumator, acestea fiind condiţionate de elemente exterioare voinţei băncii, şi anume de modificarea actelor normative incidente.
De astfel, această practică a fost validată şi de art.35 alin.1 lit.a şi b din OUG 50/2010 (care nu este aplicabil relaţiei contractuale dintre părţi, dar este elocvent pentru a releva politica legislativă în materie de clauze abuzive şi orientarea acesteia), potrivit căruia „fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit […], se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract şi care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiţionale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislaţie”.
Or, tocmai la astfel de costuri se raportează dispoziţiile în discuţie.
În consecinţă, instanţa va respinge cererea în ceea ce priveşte aceste clauze.
2. Cererea de restituire a sumelor
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc şi s-a dispus anularea acestei clauze şi eliminarea din contract, iar sancţiunea nulităţii produce efecte retroactive, plăţile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăţi nedatorate. Mai mult, în condiţiile în care plăţile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanta, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu şi sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existenţa unor restanţe de plată ale reclamantei cu privire la acest comision.
Sub acest aspect, va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 434,28 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la primei anuităţi (20.07.2006), până la data de 20.08.2007.
Subsecvent, va lua act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
