Prin sentinţa civilă nr. 2159/14.03.2011 Judecătoria Bacău a admis excepţia necompetenţei instanţelor din România şi a respins acţiunea de divorţ formulată de reclamanta M.C.C. împotriva pârâtului M.A. ca nefiind de competenţa instanţelor din România.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Părţile s-au căsătorit la data de 18.12.2002, căsătorie din care a rezultat minora Teodora, născută la data de 27.07.2006.
Din declaraţia pârâtului de la pg 60 din dosar şi din contractul de închiriere de la pg 44 din dosar depus de către reclamantă rezultă că ambele părţi locuiesc în Cipru iar prin cererea introductivă reclamanta a precizat că a locuit ultima oară în Cipru, împreună cu pârâtul.
Dat fiind faptul că părţile sunt cetăţeni ai unor state membre ale Uniunii Europene, în materia competenţei se va aplica Regulamentul CE nr. 2201/2003 în privinţa competenţei în materia divorţului şi a încredinţării copiilor ce prevede, în art. 3, în mod alternativ, următoarele criterii de competenţă cu privire la care instanţă dintre două state membre este competentă să judece cererea de divorţ: instanţa statului în care părţile au reşedinţa obişnuită, instanţa statului în care părţile au avut ultima reşedinţă, dacă este comună, instanţa în care pârâtul îşi are reşedinţa obişnuită, instanţa statului în care reclamantul îşi are reşedinţa obişnuită, în condiţiile în care acesta a locuit acolo cel puţin 1 an înainte de introducerea cererii, instanţa în care reclamantul îşi are reşedinţa obişnuită, în condiţiile în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni înainte de introducerea cererii şi este cetăţean al acestui stat membru, instanţa statului ai cărui cetăţeni sunt ambii soţi.
Instanţa observă că nici unul dintre aceste cazuri nu este îndeplinit în speţa de faţă şi nici susţinerile reclamantei că pârâtul a acceptat în mod neechivoc competenţa instanţelor române nu pot fi primite, la dosar existând doar o declaraţie din care rezultă că acesta are cunoştinţă de faptul că reclamanta a formulat cerere de divorţ, fără a se face referiri cu privire la competenţă şi la numărul de dosar şi neputând fi dedus acest aspect şi, mai mult, art 12 lit b din Regulament la care face vorbire reclamanta în concluziile scrise cu privire la respingerea excepţiei se referă la prorogarea competenţei instanţei sesizate, competenţă acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi, în interesul superior al copilului,cu privire la orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere.
Faţă de aceste aspecte, urmează a fi admisă excepţia necompetenţei instanţelor din România şi respinsă acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta M.C.C. pentru următoarele considerente:
– în mod greşit a admis instanţa excepţia de necompetenţă a instanţelor române, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 care statuează faptul că în condiţiile în care există acte de stare civilă încheiate şi înregistrate pe teritoriul României iar cel puţin una dintre părţi este cetăţean român, atunci instanţele de judecată din România sunt competente să judece asemenea cauze.
– Regulamentul CE nr. 2201/2003 prevede că în cazul în care competenţa instanţei de fond a fost acceptată în mod expres sau în orice mod de către părţi, instanţa investită cu judecarea cauzei este competentă să o soluţioneze.
– în speţă pârâtul a acceptat competenţa instanţei române, având în vedere că la fila 60 din dosarul de fond se află declaraţia dată de acesta din care rezultă că are cunoştinţă despre existenţa dosarului de divorţ în curs de soluţionare pe rolul instanţelor române şi nu a făcut nici o solicitare cu privire la instanţa din România.
Prin cererea înregistrată la dosar la data de 20.02.2012, intimatul pârât M.A. a solicitat admiterea acţiunii de divorţ.
Analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:
Legea nr. 105/1992 este în dreptul român legea cadru ce reglementează raporturile de drept internaţional privat în materia divorţului şi care se aplică în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.
În speţă părţile sunt cetăţeni a două state membre ale Uniunii Europene şi, faţă de acest element de extraneitate, în mod corect s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, având în vedere că acest regulament cuprinde norme referitoare la competenţa jurisdicţională în litigiile cu element de extraneitate, în relaţiile dintre statele membre şi anume competenţa exclusivă de fond în materia divorţului.
Raportat la prevederile de art. 3 alin. 1 şi 2 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, care se referă la instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului este justă concluzia primei instanţe în sensul că faţă de aceste criterii nu poate fi determinată competenţa instanţelor din România în vederea soluţionării prezentei acţiuni de divorţ, în condiţiile în care ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Cipru, ţară în care locuiesc ambele părţi.
Potrivit art. 12 alin. 1 Regulamentul CE nr. 2201/2003 instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ sunt competente în orice chestiune privind chestiunea părintească în legătură cu această cerere atunci când competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei şi aceasta este în interesul superior al copilului.
Criticile formulate de apelanta-reclamantă sunt nefondate şi în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 deoarece prorogarea de competenţă permisă de aceste dispoziţii ale Regulamentului, în sensul stabilirii competenţei unei alte instanţe, cu acceptarea expresă ori concludentă a părţilor, are în vedere domeniul răspunderii părinteşti, care are legătură cu procedurile de divorţ. Prin urmare va respinge motivul de apel întemeiat pe considerente privind acceptarea de către pârât a competenţei instanţelor din România în soluţionarea prezentei cereri de divorţ.
Faţă de cele reţinute, văzând şi prevederile art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
