Buna credinţă în executarea contractului


BUNA CREDINŢĂ ÎN EXECUTAREA CONTRACTULUI

Evocarea de către pârâtă a unor aspecte exterioare contractului încheiat cu reclamanta pentru a-şi justifica refuzul emiterii acceptului de plată reprezintă o practică incompatibilă cu principiul executării contractului cu bună-credinţă, consacrat de art. 970 C.civ. Ulterior efectuării reparaţiilor, plata ar putea fi refuzată doar în prezenţa unor neconformităţi în legătură cu lucrările efectuate, calitatea, cantitatea ori termenul de execuţie al acestora.

 Ipoteza pe care o susţine pârâta, potrivit căreia plata s-ar face în funcţie de emiterea unui accept formal şi ar putea fi refuzată chiar în condiţiile în care executantului nu i s-ar putea reproşa nimic în legătură cu serviciile prestate, echivalează cu asumarea de către debitor a unei obligaţii sub condiţie pur potestativă, nulă în condiţiile art. 1010 C.civ.

 Ipoteza pe care o susţine pârâta, potrivit căreia plata s-ar face în funcţie de emiterea unui accept formal şi ar putea fi refuzată chiar în condiţiile în care executantului nu i s-ar putea reproşa nimic în legătură cu serviciile prestate, echivalează cu asumarea de către debitor a unei obligaţii sub condiţie pur potestativă, nulă în condiţiile art. 1010 C.civ.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 3033/2015 pronunţată în dosarul nr. 599/190/2012.

Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, reclamanta SC A P SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G R ASIGURARE REASIGURARE SA, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.994 lei,  reprezentând obligaţii contractuale, precum şi a dobânzii legale prevăzută de O.G.13/2011, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În motivare arată că, în baza relaţiilor contractuale stabilite între părţi, respectiv a Convenţiei nr.1935/07.10.2008 şi a Convenţiei nr. 346/16.07.2010, pârâta s-a obligat să onoreze plata reparaţiilor efectuate de societatea reclamantă vehiculelor aparţinând clienţilor societăţii de asigurare A SA posesori de asigurare CASCO.

Ţinând seama de raporturile contractuale stabilite cu pârâta, aceasta a recomandat reprezentantului asiguratei sale SC R SRL, asigurat CASCO în baza contractului de asigurare – poliţa A 3369357, să se prezinte la societatea reclamantă în vederea efectuării unor reparaţii la autoturismul Audi A8 cu nr. de înmatriculare X. Astfel, la data de 10.07.2009, cu ocazia prezentării acestuia la societatea reclamantă în vederea reparării autoturismului, a fost întocmit Procesul Verbal de Constatare a Pagubelor – pe formularul A de la acea dată, formular care a fost semnat de reprezentanţii societăţii pârâte, ai societăţii asigurate şi ai societăţii reclamante.

Ulterior, în datele de 14.07.2009, 05.08.2009, 14.08.2009, 21.08.2009, 04.09.2009, 22.09.2009 şi 13.10.2009 au fost încheiate Procese Verbale Suplimentare de Constatare a Avariilor, care au fost semnate de reprezentanţii A şi A P, prin care se stabilea efectuarea unor reparaţii suplimentare pentru avarii care au fost constatate după demontarea unor subansambluri la autoturismul cu nr. de înmatriculare X.

După efectuarea reparaţiilor, la data de 30.06.2010, a fost emisă factura seria BNPAF nr. 2144 şi devizul de reparaţie nr. 994, acte cu care reprezentantul clientului asigurat casco – SC R SRL s-a prezentat la pârâtă şi a formulat o cerere de despăgubire.

Reclamanta învederează că, prin art. III din convenţiile încheiate cu societatea pârâta, aceasta se obliga să onoreze plata reparaţiilor efectuate de societatea reclamantă clienţilor săi posesori de asigurare Casco, în termen de 30 de zile de la data la care se formula cererea de despăgubire, iar în art. 1073 din Cod Civil aplicabil până la data de 01.10.2011 (care se reiterează în dispoziţiile art. 1516 din noul Cod Civil) se prevede că „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrala, exacta şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi executa obligaţia şi se afla în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, sa treacă la executarea silita a obligaţiei”.

În încercarea de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, reclamanta a convocat pârâta la conciliere (in baza art. 720/1 Cod.Pr.Civ), atâta la sediul ei central cât şi la sediul sucursalei sale din Bistriţa, pentru a achita contravaloarea facturii seria BNPAF nr. 2144, însă aceasta nu a dat curs invitaţiei.

În drept, a invocat prev. art 1073 din Cod Civil aplicabil pana la data de 01.10.2011 (care se reiterează în dispoziţiile art. 1516 din noul Cod Civil).

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 4-29).

Legal citată, pârâta a formulat Întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind lipsită de temei legal.

În motivare arată că, la data producerii accidentului rutier din data de 09.07.2009, în baza contractului de asigurare facultativa auto CASCO seria A nr. 369357 / 02.12.2008 încheiat pentru autovehiculul marca Audi A8 cu nr. de înmatriculare X aparţinând S.C. R S.R.L., a fost deschis dosarul de daună A035BN/2009.

Contractul de asigurare CASCO menţionat a fost încheiat cu plata primei de asigurare în 10 rate, următoarele 9 rate urmând sa fie achitate în date de 03 ale lunilor Ianuarie – Septembrie 2009.

Având în vedere că rata a 8-a a primei de asigurare, cu scadenţa în 03.07.2009 nu a fost achitată în termen, inclusiv în cel de păsuire de 15 zile, conform clauzelor contractuale aferente contractului de asigurare CASCO A 369357, la art. 22 se prevede ca „protecţia prin asigurare încetează la ora 24 a datei scadenţei de plată a ratei neachitate, dacă asiguratul nu a plătit rata de prima cel mai târziu în intervalul de păsuire de 15 zile calendaristice, acordat ca o facilitate Asiguratului de către ARDAF (reclamant); protecţia prin asigurare se menţine în interiorul termenului de păsuire de 15 zile cu condiţia ca rata restanta sa fie achitata în interiorul acestui interval.”

Conform art. 31, „plata primelor de asigurare se face prin orice modalitate permisa de lege şi acceptata de ambele părţi; … obligaţia de a respecta termenul de plata a primelor de asigurare, precum şi dovada plăţii acestora revine Asiguratului; A (pârâtul) nu îşi asumă obligaţia de a reaminti Asiguratului scadenta de plata a primelor de asigurare; pentru a menţine valabilitatea contractului de asigurare, asiguratul este obligat sa-si plătească la scadenta ratele de primă, chiar şi în situaţia în care pe contractul respectiv s-a înregistrat o daună şi dauna nu a fost încă despăgubită de A (pârât)”.

Pentru acest motiv, la data producerii accidentului – 09.07.2009, contractul de asigurare CASCO A 369357 era reziliat de drept, consecinţa fiind lipsa dreptului la despăgubire pentru avariile suferite.

În urma constatărilor de daune de pârât în dosarul de dauna A035BN/2009, vehiculul avariat a fost introdus în reparaţii la reclamant, conform art. II din Convenţia nr. 346/16.07.2010.

Reclamantul, în calitate de unitate reparatoare, a întocmit devizul de reparaţii nr. 994.

Conform art. II, pct.10 din Convenţia nr. 346/16.07.2010: „pe baza devizului final întocmit de unitatea reparatoare şi transmis la A, sub condiţia îndeplinirii celor convenite, se va emite un accept de plata, în baza căruia unitatea reparatoare va proceda la facturarea reparaţiilor pe numele clientului şi va elibera autovehiculul din service. În caz contrar şi în absenţa unui accept de plata eliberat, A  nu poate fi răspunzătoare de neplata facturilor emise.”

La data emiterii facturii seria BNPAF nr. 2144/30.06.2010 de către reclamantă, când la sediul acesteia a fost completata şi cererea de despăgubire de către Asigurat, conform art. 13 din convenţia menţionata anterior, nu a existat nici un accept de plată dat de către pârâtă.

Pârâta menţionează că denumirea S.C. Asigurare Reasigurare A S.A. s-a schimbat în S.C. G R  Asigurare Reasigurare S.A., conform încheierii nr. 193/01.09.2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comerciala şi a Certificatului de înregistrare seria B nr. 2470404.

În drept, a invocat contractul de asigurare CASCO – A369357, confirmarea valabilităţii poliţei CASCO, Convenţia 346/16.07.2010, Legea nr. 136/1995.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 38-56).

Prin înscrisul depus în data de 05.12.2012, reclamanta a precizat că acel contract de asigurare cu seria A nr. 369/02.12.2008 este încheiat între pârâtă şi SC R SRL, astfel încât raporturile contractuale stabilite prin acesta nu sunt opozabile societăţii reclamante şi pot eventual să facă obiectul unui alt litigiu între cele două părţi. Faţă de acest aspect apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile contractului de asigurare seria A nr. 369/02.12.2008, trebuie respinsă.

De asemenea, arată că întâmpinarea depusă tardiv de pârâtă este semnată doar de consilierul juridic al societăţii nu şi de reprezentantul legal.

Obiectul prezentei cauze îl constituie respectarea obligaţiilor contractuale stabilite prin Convenţia nr.1935/07.10.2008 şi a Convenţiei nr. 346/16.07.2010 şi nicidecum a relaţiilor contractuale dintre pârâtă şi un terţ.

În data de 28.05.2014, pârâta a depus la dosar Concluzii scrise prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivare mai arată că, la data producerii accidentului din data de 09.07.2009, contractul de asigurare CASCO A 369357 nu a produs efectul de protecţie a Asiguratului, acesta fiind reziliat de drept, cu consecinţa lipsei dreptului la despăgubire, respectiv respingerea cererii de despăgubire a Asiguratului.

Întocmirea Procesului verbal de constatare iniţial şi a celor suplimentare ulterioare de către pârât, prin reprezentant, nu reprezintă acceptul acestuia pentru efectuarea reparaţiilor.

Procedura de constatare a daunelor, de întocmire a devizului estimativ privind costul reparaţiilor şi de întocmire a devizului final de către reclamant ca unitate reparatoare, respectiv emiterea acceptului de plata de către pârât (A), sunt reglementate prin Convenţia nr. 346/16.07.2010, încheiata între părţi.

Astfel, la art. II, oct. 10 din Convenţia nr. 346/16.07.2010, se stabileşte modalitatea în care se da acceptul de reparaţie şi de plată: „pe baza devizului final tocmit de Unitatea Reparatoare (reclamantul) şi transmis la A (pârât), sub condiţia îndeplinirii celor mai sus menţionate, se va emite un accept de plata, în baza căruia Unitatea Reparatoare va proceda la facturarea reparaţiilor pe numele clientului şi va elibera autovehiculul din service.”

Precizează că acest accept de plată pe devizul final întocmit de reclamantă nu a fost menţionat de către pârâtă.

In temeiul art. 1.270 Cod civil (art. 969 din vechiul Cod Civil), contractul valabil încheiat are putere de lege intre părţile contractante. Aceste dispoziţii legale sunt deopotrivă opozabile atât reclamantului – referitor la dispoziţiile Convenţiei nr. 346/16.07.2010, cu aplicabilitate în soluţionarea prezentei cauze, cât şi Asiguratului Casco – S.C. R S.R.L., care, deşi lipsit de protecţia asigurării Casco, a solicitat în temeiul acesteia reclamantului efectuarea reparaţiilor, iar acesta din urma le-a efectuat fără acceptul pârâtului, starea de fapt prezentata mai sus creând prezenta situaţie litigioasa supusa soluţionării instanţei de judecată.

Având în vedere că aceasta procedura nu a fost respectata de către reclamantă în calitate de Unitate Reparatoare prin Convenţia menţionata, coroborat cu lipsa protecţiei asigurării faţă de Asiguratul CASCO – S.C. R S.R.L. prin neplata ratei scadente de la data accidentului, apreciază că cererea de chemare în judecata a reclamantei S.C. A P S.R.L. Bistriţa este neîntemeiata, respectiv lipsită de temei legal.

În drept, a invocat contractul de asigurare CASCO A 369357 / 02.12.2008, Convenţia nr. 346/16.07.2010, art. 1.270 C. Civ. (art. 969 vechiul C.civ.), art. 242 (2) C.proc.civ., Legea nr. 136/1995.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 153-161).

În data de 28.01.2015, pârâta a depus la dosar Note scrise prin care, referitor la „acceptul de intrare în reparaţie” dat în dosarul de daune nr. A035BN/2009, a precizat că acest accept de plată pe devizul final întocmit de reclamantă nu a fost menţionat/acordat de către pârâtă, conform Convenţiei nr. 346/16.07.2010.

Astfel, conform art. II, pct. 10 din Convenţia nr. 346/16.07.2010, se stabileşte modalitatea în care se dă acceptul de reparaţie şi de plata: „pe baza devizului final întocmit de Unitatea Reparatoare (reclamantul) şi transmis la A (pârât), (…) se va emite un accept de plata, în baza căruia Unitatea Reparatoare va proceda la facturarea reparaţiilor pe numele clientului şi va elibera autovehiculul din service. În caz contrar şi în absenta unui accept de plata eliberat, A nu poate fi răspunzătoare de neplata facturilor emise.”

Din perspectiva obiectului Convenţiei nr. 346/2010, încheiata intre părţi, conform art. I: „obiectul convenţiei îl constituie efectuarea de reparaţii la autovehicule care au suferit avarii din riscuri asigurate, precum şi unele operaţii de constatare şi evaluare la cererea A.”

Din perspectiva obiectului Contractului de asigurare privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor seria A nr. 0369357/02.12.2008, cu perioada de valabilitate intre 04.12.2008 – 03.12.2009, susţine că titularul dreptului la despăgubire ar fi fost asiguratul CASCO, S.C. R S.R.L., dacă, la data producerii accidentului, contractul ar fi fost valabil şi implicit ar fi existat beneficiul protecţiei sale. În realitate, contractul de asigurare precizat nu era valabil la data producerii accidentului din 09.07.209, pentru considerentele  arătate în întâmpinare.

Coroborând dispoziţiile celor doua contracte menţionate mai sus (Convenţia şi Contractul de asigurare CASCO), rezulta fără drept de tăgada faptul că, din producerea unui risc asigurat de contractul de asigurare CASCO rezulta activarea Convenţiei nr. 346/2010 faţă de reclamanta S.C. A P S.R.L. Prin urmare, dreptul de a cere pârâtului decontarea facturii de reparaţii emisa de reclamantă este unul conex, ce rezida în principal din producerea unui risc asigurat de contractul de asigurare. Fără existenţa unui contract de asigurare valabil la data producerii evenimentului, nu sunt în cazul calificării acestuia ca pe un risc asigurat, drept consecinţa nu exista cazul de protecţie a asiguratului şi implicit nu exista un dreptul de despăgubire, respectiv nu îşi are obiect Convenţia încheiată cu reclamantul, fără acordul Asigurătorului.

Pârâta susţine ca neîntemeiată cererea reclamantei, motivul fiind acela că, la data producerii accidentului – 09.07.2009, contractul de asigurare CASCO precizat nu era valabil.

În drept, a invocat contractul de asigurare CASCO A 0369357/02.12.2008, Convenţia nr. 346/16.07.2010, art. 1.270 C. Civ. (art. 969 vechiul C.civ.), art. 242 (2) C.proc.civ., Legea nr. 136/1995.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 123-135).

În data de 29.01.2015, reclamanta a depus la dosar Extindere şi precizare de acţiune prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâtă a SC R SRL, pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a fi pronunţată.

Reclamanta precizează că pârâta a încheiat un contract de asigurare facultativa, respectiv poliţa de asigurare seria A, nr. 0369357, privind asigurarea de avarii şi furt, cu SC R SRL, proprietara autoturismului cu nr. de înmatriculare X, reparat de reclamantă, iar în asigurarea de bunuri, potrivit prevederilor art. 24, din Legea 136/1995, asigurătorul se obliga ca la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat, sau celor în drept o despăgubire, insa prin întimpinarea şi prin concluziile scrise depuse, pârâta solicita respingerea acţiunii, motivând ca la data producerii accidentului, asiguratul nu a plătit rata de asigurare, solicitare neîntemeiata şi lipsita de interes, cu privire la reclamantă, care nu este parte a contractului de asigurare facultativă Casco.

Poliţa de asigurare şi convenţia de reparaţii reprezintă convenţii legal făcute şi au putere de lege intre părţile contractante, potrivit prevederilor art. 969, 1073, 1075, 1077 cod civil, coroborate cu dispoziţiile Legii 136/1995 şi cu dispoziţiile Ordinului nr. 8/2008 al CSA, cu privire la plata reparaţiilor auto şi a cheltuielilor de judecată.

Mai arată că relaţiile contractuale dintre reclamantă şi pârâta SC G R Asigurare Reasigurare S.A, având ca obiect efectuarea de reparaţii la autovehicule, se întemeiază pe dispoziţiile convenţiei nr. 1935/07.10.2008, prelungita prin convenţia 346/16.07.2010, convenţie legal făcută şi cu putere de lege intre părţile contractante, potrivit prevederilor art. 969, 1073, 1075, 1077 cod civil.

În baza convenţiei, reclamanta a participat la constatarea avariilor şi a pagubelor, a semnat procesul verbal de constatare a pagubelor, în care este consemnata menţiunea de recomandare a service-ului ce urmează a efectua reparaţiile, respectiv SC A P, a semnat şi procesele verbale de constatare suplimentare, preluând în service-ul propriu autoturismul avariat la care s-au efectuat reparaţiile necesare.

Reclamanta, potrivit prevederilor art. 38 din Ordinul nr. 8/2008 al CSA, a comunicat pârâtei la data de 30.06.2010, prin SC R SRL, cererea de despăgubire, devizul final de lucrări şi factura fiscala de plata, reprezentând avizarea de dauna, iar timp de peste un an şi şase luni nu a primit nici un răspuns, cu toate demersurile şi solicitările telefonice făcute, pârâta în mod nejustificat refuzând plata.

De asemenea, arată că pârâta nu a solicitat comunicarea unui deviz estimativ privind costul reparaţiilor, nefiind necesar pentru soluţionarea dosarului de dauna, potrivit art. II, pct. 5 din convenţie, fiind prezentă prin reprezentant la constatările intermediare.

Pârâta, potrivit art. III din convenţie, avea obligaţia de a efectua plata despăgubirilor în contul reclamantei în termen de 30 de zile calendaristice, de la data înregistrării documentelor de plata, iar potrivit prevederilor art. 36 din Ordinul nr. 8/2008 al CSA avea un termen de cel mult trei luni în care sa efectueze plata, ori sa efectueze investigaţiile aferente cu privire la refuzul acceptului de plata, sau să formuleze oferta de despăgubire, ori sa notifice în scris motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile referitoare la debit, dar a refuzat orice comunicare, urmărind prescrierea obligaţiei de plată a debitului.

Reclamanta precizează că acceptul de plată s-a concretizat în baza convenţiei de lucrări şi prin semnarea de către inspectorul de daună a facturilor de aprovizionare a pieselor de schimb, achitate de reclamantă furnizorului, fiind consemnate pe facturi şi preţurile acceptate la plată, modalitate de acceptare care nu a fost contestată de pârâtă.

În drept, a invocat prev. art. 129, 132 cod procedură civilă.

Legal citat, intervenientul forţat SC R SRL, prin administrator G.G., a solicitat instanţei, în şedinţa publică din data de 07.04.2015, să dispună admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata debitului.

 În data de 14.04.2015, reclamanta a depus la dosar Concluzii scrise prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată; respingerea susţinerilor pârâtei SC G R Asigurare Reasigurare SA făcute prin întimpinare, ca neîntemeiate; obligarea pârâtei SC G R  Asigurare Reasigurare SA la plata directă în contul reclamantei a debitului în cuantum de 50.994,00 lei, la plata dobânzii legale calculată asupra debitului de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta mai arată că reparaţia autoturismului Audi s-a făcut la dispoziţia reprezentantului pârâtei şi nu la cererea intervenientei SC R, aşa cum în mod eronat motivează prin concluziile scrise pârâta SC G R Asigurare Reasigurare SA.

Instanţa de judecată nu a fost investită de către pârâtă prin cerere reconvenţională, pentru a cenzura şi judeca valabilitatea sau nevalabilitatea contractul de asigurare facultativa auto casco seria A nr. 369357/02.12.2008, astfel că invocarea nevalabilităţii este nejustificată, motiv întemeiat de respingere.

Reclamanta susţine că a îndeplinit toate prevederile de la art. II, punctele 1-4, 6-8 din convenţie, iar devizul estimativ prevăzut la pct. 5, nefiind necesar pentru soluţionarea dosarului de dauna, nu a fost solicitat, întrucât pârâta a fost prezentă prin reprezentant la constatările intermediare şi a acceptat toate facturile de aprovizionare cu piesele de schimb necesare reparaţiei.

Reclamanta solicită admiterea concluziilor finale ale raportului de expertiză întocmit în cauză, obiecţiunile pârâtei considerându-le ca fiind neîntemeiate.

În drept, a invocat prev. art. 146 C:pr.civ..

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 09.07.2009, autoturismul marca Audi, modelul A8, având numărul de înmatriculare X, proprietatea S.C R S.R.L., a fost implicat într-un eveniment rutier în urma căruia a rezultat avarierea acestuia. La data menţionată, autoturismul menţionat era asigurat la SC A SA (actuala SC G R Asigurare Reasigurare SA) cu poliţa de asigurare facultativă seria A nr. 0369357 (f. 76), cu valabilitate de la data de 04.12.2008 până la data de 03.12.2009.

Avariile au fost stabilite prin procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit în 10.07.2009, de inspectorul de daună M.V. (f. 174), în dosarul de daună nr. A-035BN/2009 (f. 164-203), semnat şi de reprezentantul reclamantei. La rubrica „Service recomandat”, documentul menţionat conţine denumirea reclamantei SC A SRL.

Ulterior, au fost emise procesele verbale suplimentare de constatare a avariilor din 14.07.2009 (f. 175), 05.08.2009 (f. 176), 14.08.2009 (f. 177), 04.09.2009 (f. 178), 22.09.2009 (f. 179), 13.10.2009 (f. 180).

Instanţa reţine că între reclamanta, în calitate de unitate reparatoare şi SC A SA, în calitate de asigurător, s-a încheiat Convenţia nr. 1935/07.10.2008 (f. 19-24), având ca obiect efectuarea de reparaţii la autovehiculele care au suferit avarii din riscuri asigurate, precum şi unele operaţii de constatare şi evaluare la cererea asiguratorului.

Conform art. II pct. 1 din convenţia nr. 1935/07.10.2008, „unitatea reparatoare va proceda la repararea autovehiculelor la solicitarea deţinătorului autovehiculului şi în baza procesului-verbal de constatare a pagubelor formulat de reprezentantul A”.

În speţă, reclamanta a dovedit îndeplinirea propriilor obligaţii, efectuând reparaţiile la autoturismul marca Audi, modelul A8, având numărul de înmatriculare X, conform devizului nr. 994/30.06.2010 (f. 17-18), fiind emisă factura fiscală nr. 2144 din 30.06.2010 (f. 16), în valoare de 50.944 lei, pe care pârâta refuză să o achite.

Pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor raporturi contractuale stabilite între părţi, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, existenţa unui prejudiciu patrimonial, existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi nerespectarea obligaţiilor contractuale, precum şi vinovăţia părţii care a cauzat prejudiciul.

Raportat la cele constatate mai sus, instanţa reţine că existenţa raporturilor contractuale dintre reclamantă şi pârâtă este dovedită şi că, prin nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de plată a reparaţiilor, reclamantei i s-a produs un prejudiciu patrimonial cert, echivalent cu valoarea reparaţiilor neachitate.

Din dispoziţiile art. 1082 C.civ., rezultă că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa unei cauze străine, neimputabile, în condiţiile art. 1083 C.civ. În acelaşi timp, textul de lege instituie şi o prezumţie de vină în sarcina pârâtei, prezumţie relativă, care, însă, în cauză, nu a fost răsturnată de pârâtă nici prin dovada cazului fortuit sau a celui de forţă majoră şi nici prin dovada vinovăţiei reclamantei.

Vor fi înlăturate apărările pârâtei în legătură cu neemiterea acceptului de plată, împrejurare care, în opinia sa, ar exonera-o de obligaţia de plată a contravalorii reparaţiilor.

În acest sens, instanţa reţine că reclamanta, în calitate de unitate service, este terţ faţă de contractul de asigurare încheiat între pârâtă şi proprietarul maşinii, SC R SRL, iar reparaţiile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost efectuate în baza contractului nr. 1935/07.10.2008 (f. 19-24), cu respectarea clauzei inserate în art. II pct. 1, adică avându-se în vedere procesul-verbal de constatare a pagubelor formulat de reprezentantul A în data de 10.07.2009 şi procesele verbale suplimentare, precum şi confirmarea pârâtei cu privire la valabilitatea poliţei CASCO la data producerii accidentului (f. 61).

Evocarea de către pârâtă a unor aspecte exterioare contractului încheiat cu reclamanta pentru a-şi justifica refuzul emiterii acceptului de plată reprezintă o practică incompatibilă cu principiul executării contractului cu bună-credinţă, consacrat de art. 970 C.civ.

Ulterior efectuării reparaţiilor, plata ar putea fi refuzată doar în prezenţa unor neconformităţi în legătură cu lucrările efectuate, calitatea, cantitatea ori termenul de execuţie al acestora.

Ori, potrivit art. 978 C.civ., când o clauză este privitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul.

Eventuala nerespectarea de către asiguratul SC R SRL a unor clauze din contractul de asigurare, nu poate fi opusă în mod valabil reclamantei SC A SRL, ci urmează a tranşată între părţile contractului de asigurare.

Aşadar, pârâta nu a făcut dovada unei cauze exoneratore de vinovăţie cu privire la nerespectarea obligaţiilor contractuale, culpa acesteia fiind prezumată.

Instanţa reţine caracterul cert al creanţei pretinse de reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 alin. 3 C.pr.civ., existenţa acesteia rezultând din convenţia semnată de părţi, din devizul de lucrări şi din factura emisă de reclamantă precum şi caracterul lichid, astfel cum este stabilit de art. 379 alin. 4 C.pr.civ., câtimea creanţei fiind determinată prin factura nr. 2144/30.06.2010, opozabilă pârâtei. Totodată, creanţa pretinsă este exigibilă prin ajungerea sa la termen, fără ca factura să fie achitată.

Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei, urmând a dispune obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 50.994 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate de reclamantă la autoturismul marca Audi, model A8, cu nr. de înmatriculare X.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa reţine că, în conformitate cu O.G. nr. 9/2000, act normativ în vigoare la momentul naşterii dreptului la despăgubire al reclamantei, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. În speţă, sunt respectate condiţiile cerute de lege pentru acordarea dobânzii şi anume: obligaţia pârâtei constă în plata unei sume de bani, este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia a produs reclamantei un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale calculate pe durata întârzierii în executare.

Având în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 9/2000, instanţa va dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate la debitul principal, de la data înregistrării acţiunii, 23.01.2012, până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă împotriva SC R SRL, instanţa o va respinge, ca inadmisibilă în considerarea aspectelor prezentate mai jos.

Potrivit art. 57 C.pr.civ., „oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.

În speţă dreptul reclamantei izvorăşte din convenţia de colaborare cu pârâta, având ca obiect efectuarea de reparaţii la autovehicule, iar dreptul SC R SRL, care a dobândit calitatea de intervenient în interes propriu în prezentul litigiu, îşi are originea în contractul de asigurare încheiat cu pârâta, în calitate de societate de asigurare.

Prin urmare, situaţia supusă analizei este diferită de ipoteza reglementată de art. 57 C.pr.civ., respectiv terţul nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, motiv pentru care cererea formulată în temeiul normei evocate anterior va fi respinsă.

Raportat la dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de  4.130,88 lei, reprezentând onorariu avocaţial, onorariu expert şi parţial taxă judiciară de timbru, fiind exclusă taxa judiciară aferentă cererii de repunere pe rol după suspendare.

Având în vedere cele de mai sus, instanţa admite acţiunea formulată de reclamanta SC A SRL în contradictoriu cu pârâta SC G R ASIGURARE REASIGURARE SA.

Respinge cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă împotriva intervenientului în interes propriu SC R SRL.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.994 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate de reclamantă la autoturismul X şi la plata dobânzii legale la această sumă, calculată de la data 23.01.2012 până la achitarea debitului.

Obligă pârâta să achite reclamantei suma de 4.130,88 lei, reprezentând onorariu avocaţial, onorariu expert şi parţial taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurenta SC G R ASIGURARE REASIGURARE SA solicitând admiterea recursului şi rejudecând cauza în fond să se pronunţe o hotărâre în sensul modificării în totalitate/casării hotărârii civile recurată.

Tribunalul examinând, în baza  prevederilor  art.304 şi 3041 Cod procedură civilă, hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, constată că aceasta este temeinică şi legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii, instanţa de fond făcând o corectă interpretare a probelor administrate şi o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale în materie.