Competenţa teritorială a instanţei. Aplicarea prevederilor art. 5 din Codul de procedură civilă. Comunicarea sentinţei
Codul de procedură civilă, art. 5, art. 284 alin. 1
Nelegala citare a pârâtei în faţa instanţei de fond a fost probată prin conţinutul cărţii sale de identitate, din care a rezultat că aceasta avea un domiciliu legal încă înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată, domiciliu de la care nu a fost citată pe parcursul judecăţii în primă instanţă.
Câtă vreme s-a probat acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut necompetenţa teritorială a instanţei de fond în soluţionarea pricinii, în aplicarea justă a prevederilor art. 5 teza întâi din Codul de procedură Civilă, potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Domiciliul legal al pârâtei este cunoscut şi probat şi ca atare nu se mai poate face aplicarea prevederilor tezei a doua a art. 5 din Codul de procedură civilă.
Întrucât sentinţa primei instanţe nu a fost comunicată la domiciliul legal al pârâtei, în mod just a fost respinsă excepţia tardivităţii declarării apelului de către pârâtă, într-o corectă aplicare a prevederilor 284 alin.1 din Codul de procedură civilă şi o corectă constatare a necomunicării sentinţei la domiciliul legal al acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 5912 din 14 iulie 2009, Judecătoria Tg. Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamantul U.A. împotriva pârâtei T.E., a respins petitele din cererea reclamantului privitor la: reîncredinţarea spre creştere şi educare a minorei U.D.A.M., născută la data de 06.11.2001 şi stabilirea unei pensii de întreţinere în sarcina pârâtei, de la data introducerii acţiunii, ca neîntemeiate, a stabilit un program de vizitare a minorei U.D.A.M., născută la data de 06.11.2001, de către reclamant, după cum urmează: – prima şi a treia săptămână din lună, de vineri de la ora 12 până duminică la ora 22; – o săptămână în timpul vacanţelor mici; – o lună în timpul vacanţei mari de vară, cu ridicarea de la domiciliu şi a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 356,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 61 din 14.02.2011 Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de pârâta T.E. împotriva sus-menţionatei sentinţe, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Râmnicu-Sărat, jud. Buzău, ca instanţă competentă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că pârâta a depus la dosarul cauzei, în apel, copia cărţii de identitate, din care rezultă că aceasta are domiciliul, începând cu data de 29 august 2007, în comuna Cochirleanca, sat Roşioru, jud. Buzău.
Tribunalul a apreciat că la instanţa de fond s-a respectat procedura prevăzută de art. 95 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, reclamantul făcând dovada că a efectuat demersuri pentru aflarea domiciliului pârâtei. Cu toate acestea, instanţa de control a apreciat că în cauză judecata la instanţa de fond s-a făcut în lipsa pârâtei care nu a fost legal citată. Aceasta a avut domiciliul legal la momentul formulării acţiunii la instanţa de fond şi pe tot parcursul judecării acţiunii la adresa amintită. Doar prin citarea părţii la domiciliul legal sau faptic se poate asigura garantarea respectării dreptului părţii la un proces echitabil precum şi a dreptului la apărare.
În situaţia de faţă nu suntem în prezenţa unei necompetenţe teritoriale absolute, cum sunt cele prevăzute de art. 13-16 Codul de Procedură Civilă, ci una cu caracter relativ, motiv pentru care aceasta nu se impunea a fi invocată de instanţă din oficiu, putând fi invocată de partea interesată, în speţă de pârâtă, in limine litis.
Pârâta nu a fost legal citată la instanţa de fond şi ca atare nu a avut posibilitatea de a invoca excepţia la instanţa de fond, excepţia fiind invocată prin declaraţia de apel, acesta fiind primul act procedural efectuat de pârâtă în dosar, cu procedură de citare legal îndeplinită.
Având în vedere că tribunalul a apreciat că judecata la prima instanţă a fost făcută în lipsa pârâtei care nu a fost legal citată, s-a impus respingerea şi a excepţiei tardivităţii formulării apelului, amintindu-se prev. art. 102 alin. 1, art. 284 alin. 1 Codul de Procedură Civilă. Hotărârea apelată nu a fost comunicată la domiciliul legal al pârâtei iar reclamantul nu a invocat şi dovedit incidenţa vreunui caz de echipolenţă, acestea fiind de strictă interpretare. Nici susţinerea intimatului în sensul că nu s-a solicitat repunerea în termen nu a putut fi primită, aceasta punându-se doar în situaţia în care s-ar fi făcut comunicarea actului de procedură – art. 103 Codul de Procedură Civilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. 3, raportat la art. 304 Codul de Procedură Civilă, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a arătat că motivele expuse în considerentele deciziei instanţei de apel sunt contradictorii.
Deşi se admite că instanţa de fond a apreciat în mod corect aplicarea prevederilor art. 95 Codul de Procedură Civilă, cu toate acestea se consideră că a existat o lipsă de procedură, astfel că această motivare duce la concluzia că art. 95 nu îşi poate produce efectele urmărite de către legiuitor, lipsind părţile de efectele prevăzute în acest articol. În sens contrar, ar însemna ca partea reclamantă să nu îşi poată exercita drepturile procesuale cu toate că a întreprins toate demersurile necesare în vederea aflării domiciliului părţii pârâte.
A arătat faptul că a întreprins demersuri în vederea aflării domiciliului pârâtei atât din ţară cât şi din străinătate, pentru a putea respecta prevederile art. 5 şi urm. Codul de Procedură Civilă.
Motivarea respingerii excepţiei tardivităţii introducerii apelului nu este în conformitate cu prevederile legale. Tocmai pentru a asigura o unitate în aplicarea legii s-au reglementat aceste prevederi legale, în sensul de a nu da posibilitatea persoanelor nemulţumite de hotărârile instanţelor de judecată de a ataca oricând aceste hotărâri, ci numai în termen, şi anume 15 zile de la data la care a fost în imposibilitate de a ataca hotărârea. În acest caz, imposibilitatea pârâtei de a ataca hotărârea s-a prelungit în timp până când aceasta a aflat despre existenţa hotărârii instanţei de fond şi anume până în luna august 2010, lucru care reiese din motivarea apelului.
Instanţa de apel trebuia să verifice mai întâi dacă pârâta mai este în termenul de formulare a apelului şi nicidecum să facă aplicarea art. 102 Codul de Procedură Civilă cu prioritate.
În drept, a invocat prevederile art. 102, 103, 304 pct. 9 şi urm. Codul de Procedură Civilă.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel, ca temeinică şi legală, pe considerentul că demersurile făcute de instanţa de fond şi de recurent în vederea aflării domiciliului său nu au fost finalizate, condiţii în care contradicţia invocată de recurent nu este de natură a afecta pe fond legalitatea deciziei care poate fi menţinută de instanţa de recurs cu o motivare corespunzătoare.
Sentinţa de fond nu i-a fost comunicată nici în prezent la domiciliul din ţară unde ar fi trebuit să fie citată, ci a fost comunicată, în mod nelegal, prin afişare la domiciliul recurentului.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea A constat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs a vizat contradictorialitatea considerentelor deciziei instanţei de apel, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 95 Codul de Procedură Civilă. Curtea a apreciat ca neîntemeiat acest motiv de recurs. Într-adevăr, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că reclamantul a depus diligenţe în vederea aflării domiciliului pârâtei şi în aceasta constă corecta aplicare a prev. art. 95 Codul de Procedură Civilă. Nelegala citare a pârâtei în faţa instanţei de fond a fost probată prin conţinutul cărţii sale de identitate, din care a rezultat că aceasta avea un domiciliu legal încă înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată, domiciliu de la care nu a fost citată pe parcursul judecăţii în primă instanţă.
Câtă vreme s-a probat acest aspect, în mod corect instanţa de apel a reţinut necompetenţa instanţei de fond în soluţionarea pricinii, în aplicarea justă a prevederilor art. 5 teza I Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Domiciliul legal al pârâtei este cunoscut şi probat şi ca atare nu se mai poate face aplicarea prevederilor tezei a doua a art. 5 Codul de Procedură Civilă.
Ca o consecinţă firească a celor expuse mai sus şi a celor reţinute de către instanţa de apel, Curtea a apreciat temeinicia respingerii excepţiei tardivităţii declarării apelului de către pârâtă, într-o corectă aplicare a prevederilor 284 alin.1 Codul de Procedură Civilă şi o corectă constatare a necomunicării sentinţei la domiciliul legal al pârâtei.
Pentru toate cele reţinute mai sus, Curtea a apreciat că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Codul de Procedură Civilă, în baza art. 312 alin. 1 Codul de Procedură Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
În baza art. 274 Codul de Procedură Civilă, a obligat recurentul să plătească intimatei suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.
