În materia competenţei în litigiile privitoare la răspunderea părintească, atunci când una dintre părţi domiciliază în România, iar cealaltă parte îşi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene), are aplicabilitate generală, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru, fără a fi necesară vreo normă de transpunere a acestuia în dreptul intern.
În materia competenţei în litigiile privitoare la răspunderea părintească, atunci când una dintre părţi domiciliază în România, iar cealaltă parte îşi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene), are aplicabilitate generală, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru, fără a fi necesară vreo normă de transpunere a acestuia în dreptul intern.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 35/A/11 mai 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1348/2010 pronunţată de Judecătoria Beclean la data de 26 octombrie 2010 s-a admis excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea acţiunii având ca obiect reîncredinţare minor formulată de reclamantul GD în contradictoriu cu pârâta GM şi în consecinţă s-a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate tribunalul constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, neexistând niciun temei care să ducă la anularea sau desfiinţarea acesteia pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Prima instanţă a fost sesizată la data de 20 august 2009 cu o acţiune având ca obiect reîncredinţarea minorului EA, spre creştere şi educare tatălui.
La momentul investirii instanţei tatăl reclamant avea domiciliul în localitatea Beclean, iar minorul şi mama sa căreia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, locuiau efectiv în Anglia, aspect cunoscut de reclamant şi necontestat de acesta.
Contrar susţinerilor apelantului, conform cărora Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar avea prioritate faţă de legea internă, acesta fiind preluat în legislaţia românească prin Legea nr. 87/2007, tribunalul reţine că acest regulament european, aşa cum rezultă explicit din prevederile art. 288 din TFUE (ex art. 249 TUE) nu a fost preluat în dreptul intern prin vreun act normativ, ci el odată adoptat de Consiliul Uniunii Europene este direct aplicabil în România din momentul aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. Numai în scopul aplicării acestui regulament Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 119/2006 care se referă la unele măsuri necesare pentru aplicarea regulamentului, altele decât competenţa de soluţionare a acţiunilor judiciare vizate de regulamentul european.
În raportul dintre Legea nr. 105/1992, care este o lege generală internă ce reglementează în ansamblu raporturile de drept internaţional privat şi Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 care este un act comunitar care se referă strict la competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, are prioritate Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.
Aceasta deoarece, pe de o parte, conform art. 10 din Legea nr. 105/1992, aceasta se aplică numai în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.
Pe de altă parte, conform art. 148 alin. 2 din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică potrivit art. 1 alin. 1 lit. b materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti, materii care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din regulament cuprind şi încredinţarea copilului minor.
Totodată, potrivit art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sintagma „răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, în special încredinţarea şi dreptul de vizită.
Ca atare, se poate constata că în prezenta cauză dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 sunt pe deplin aplicabile, prioritar faţă de vreo altă reglementare internă.
Odată stabilit actul normativ aplicabil în privinţa competenţei, trebuie stabilit dacă instanţa română este sau nu competentă, în temeiul regulamentului, să judece prezentul litigiu.
Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, ce reglementează competenţa de fond în materia răspunderii părinteşti, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată, sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12.
Conform art. 9 al regulamentului, care se referă la menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului, în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită, instanţele judecătoreşti din statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului îşi păstrează competenţa, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obişnuit în statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului.
Dispoziţiile art. 9 nu sunt incidente în cauză, întrucât, aşa cum rezultă chiar din motivarea acţiunii introductive (unde se subliniază faptul că imediat după pronunţarea sentinţei civile nr. 459/2008, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, pârâta a venit în ţară şi a luat minorul, ducând-l în Anglia), la data sesizării instanţei de fond minorul îşi avea reşedinţa în alt stat membru de peste 3 luni (raportat la faptul că sentinţa civilă nr. 459/2008 a rămas definitivă prin decizia nr. 74/A/2008 la data pronunţării, 1.10.2008, iar acţiunea de reîncredinţare obiect al prezentului dosar s-a promovat la data de 20 august 2009), astfel că instanţa de la fosta reşedinţă obişnuită a copilului nu îşi mai menţine competenţa, fiind expirat termenul de 3 luni de la mutare.
De asemenea, prevederile art. 10 ale regulamentului, care reglementează competenţa în cazurile de răpire a minorului, nu sunt aplicabile în cauză, minorul deplasându-se în Anglia în mod licit, împreună cu mama căreia i-a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare, fiind ţinut de mamă în temeiul obligaţiei sale de creştere şi educare, de titular al răspunderii părinteşti.
Într-adevăr, art. 12 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 reglementează prorogarea de competenţă, statuând că instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când:
(a) cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi
(b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Aşa cum rezultă din cuprinsul său, textul este incident numai cererilor în materia răspunderii părinteşti în legătură cu cererile strict enumerate şi anume, de divorţ, de separare de drept, de anulare a căsătoriei. Or, prezenta cerere, deşi priveşte materia răspunderii părinteşti, nu este în legătură cu cererile expres şi limitativ prevăzute de art. 12 alin. 1.
Conform art. 12 alin. 3 al regulamentului, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alineatul (1) atunci când:
(a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru
şi
(b) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.
Raportat la această prevedere legală, derogatorie de la competenţa stabilită în art. 8 din regulament, în favoarea instanţei din statul membru în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită, în speţă instanţa engleză, rezultă că pentru a opera prorogarea de competenţă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, în speţă Judecătoria Beclean, se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii prevăzute de alin. 3 al art. 12 şi anume:
1. copilul are o legătură strânsă cu România, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru;
2. competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.
Dacă prima condiţie este îndeplinită în cauză, tribunalul constată că cea de a doua condiţie, cerută cumulativ, nu este realizată.
Astfel, competenţa instanţei române nu a fost acceptată de pârâtă expres şi nici tacit, în mod neechivoc. Dimpotrivă, după punerea în discuţie a competenţei instanţei române, pârâta prin apărătorul ales a arătat la termenul de judecată din 26 octombrie 2010, că solicită admiterea excepţiei, opunându-se astfel competenţei instanţei române.
Oricum, din întreg dosarul cauzei nu rezultă vreo acceptare neechivocă din partea pârâtei cu privire la competenţa instanţei române.
Pe de altă parte, judecata la locul unde locuieşte efectiv copilul este în interesul superior al acestuia. În examinarea acestui interes al minorului (de a se judeca la instanţa de la locul unde locuieşte efectiv sau la instanţa de la domiciliul său avut în România) trebuie să se ţină seama şi să se acorde prioritate criteriului proximităţii.
În acest sens, se impune a se sublinia faptul că acest criteriu este afirmat şi în preambulul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, unde la alin. 12 se subliniază că „temeiurile de competenţă stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părinteşti sunt concepute în funcţie de interesul superior al copilului şi, în special, de criteriul proximităţii. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanţele statului membru în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, cu excepţia unor cazuri de schimbare a reşedinţei copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părinteşti”.
Întrucât în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prorogării de competenţă, prevăzute de art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, minorul locuieşte efectiv în Anglia împreună cu mama sa de mai mult de 3 luni anterior promovării prezentei acţiuni, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, competenţa soluţionării acţiunii revine instanţelor engleze, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Nu se poate reţine apărarea reclamantului în sensul că în cauză este vorba de o necompetenţă relativă, întrucât se pune în discuţie competenţa teritorială, astfel încât aceasta nu poate fi invocată decât de partea interesată şi nu de instanţă din oficiu.
În cauză, raportat la dispoziţiile regulamentului comunitar aplicabil, se pune în discuţie nu competenţa teritorială a instanţei, ci tocmai competenţa generală a instanţei române de a judeca pricina.
Or, necompetenţa generală este una absolută, conform art. 159 C.proc.civ., care poate fi invocată oricând, chiar şi de instanţă din oficiu.
Prevederile art. 5 C.proc.civ. invocate în apărare de reclamant sunt incidente numai atunci când instanţa română este competentă să judece cauza.
În baza considerentelor reţinute şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ., art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca neîntemeiată cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat, întrucât la dosarul cauzei nu s-a depus chitanţa justificativă, singurul act ce atestă plata şi încasarea onorariului.
