Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 03.12.2010, reclamanţii X şi Y au chemat în judecată pe pârâţii Z şi U, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploieşti, înscris in CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, în sensul ca imobilul identificat sub denumirea magazie cu suprafaţa utila de 17,87 mp, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construita din cărămidă şi învelită cu tablă, în conformitate cu art. 1846, 1847 Cciv, este proprietatea reclamanţilor.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că, la data de 14 septembrie 1967, tatăl lor XXXX, prin înscris sub semnătură privată, a cumpărat de la XXXX- autorul pârâţilor, magazia sus menţionata, ce se învecina cu proprietatea cumpărătorului XXXX. Preţul convenit, de 7500 lei (şapte mii cinci sute lei) au fost achitaţi în întregime la data încheierii convenţiei (denumit in chitanţa, grajd actualmente magazie) data de la care cumpărătorul XXXX a intrat in deplina proprietate si posesie. Conform înţelegerii, autorul reclamanţilor, cumpărătorul XXXX a închis uşa si ferestrele care se deschideau înspre curtea vânzătorului şi a efectuat aceste lucrări să se deschidă spre proprietatea cumpărătorului, de asemeni a fost ridicat pe lângă grajd-magazie, iar acoperişul a fost schimbat cu tabla si i s-a dat panta spre terenul cumpărătorului, iar accesul nu se mai face din strada Fortunei, ci din strada Gh. Doja nr. 107, sau strada Primăverii nr. 2B.
De asemenea, s-a arătat că, la data de 13 aprilie 2007, a decedat XXXX – cumpărător, iar moştenitor au rămas reclamanţii X şi Y, in calitate de descendenţi.
Conform certificatului de moştenitor nr. 375/19.12.2007, eliberat in urma decesului autorului reclamanţilor XXXX, în masa succesorala a fost inclus si imobilul compus din teren si magazie in suprafaţa de 17,86 mp, defunctul stăpânind de la data încheierii înscrisului sub semnătură privată din data de 14.09.1967, dată de la care a stăpânit construcţia si terenul în condiţiile art. 1846, 1847 C.civ, continuu, netulburat, public si sub nume de proprietar, devenind de drept proprietar prin uzucapiune.
Reclamanţii au precizat că vânzătorul autorului lor este decedat, iar moştenitorii acestuia sunt XXXX, XXXX si XXXX, care au vândut imobilul in litigiu pârâţilor din prezenta cauza, prin actul autentic precizat mai sus.
Mai mult, reclamanţii au menţionat că, încă din anul 1967, când autorul lor XXXX a cumpărat prin chitanţă magazia, denumită la momentul cumpărării – grajd – uşile, ferestrele şi panta acoperişului au fost construite spre terenul proprietatea cumpărătorului, iar intrarea la acest imobil se făcea prin cele doua străzi menţionate mai sus (Gh. Doja sau Primăverii), magazia (grajdul) fiind delimitate de restul imobilului. La momentul vânzării-cumpărării imobilului, de către paraţii din prezenta cauza, atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii din prezenta cauză, datorită celor menţionate mai sus, au cunoscut că magazia şi terenul de sub ea nu sunt proprietatea vânzătorilor, ci a altcuiva, fiind clar delimitate, ferestre, panta, acoperiş, spre terenul altuia, cât şi accesul se făcea de pe alta strada decât cea a Fortunei.
De altfel, reclamanţii au considerat că reaua-credinţă aparţine atât vânzătorilor şi pârâţilor din prezenta cauza, cât şi executantului planurilor cadastrale, XXXX.
Au mai menţionat reclamanţii că actul atacat a fost încheiat cu reaua credinţă atât a vânzătorilor, cât şi a cumpărătorilor (în frauda dreptului proprietarului… cu complicitatea si, in orice caz, pe riscul cumpărătorului … constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic frauda corupe totul “fraus omnia corrumpit”), așa cum practica judiciara a stabilit in mod constant, TS, s.civ, dec. nr. 279/1976, în CD, 1976, p. 82; in RRD nr. 6, 1980, p. 51-52 si respectiv RRD nr. 2,1988, p. 69-70 etc.
De asemenea, în decizia nr. 1374/2000 a ICCJ – secţia civila, s-a reţinut ca “vânzarea-cumpărarea bunurilor din litigiu, încheiată între parate in cunoştinţa de cauza, adică cu ştiinţa ca sunt proprietatea reclamantei, reprezintă o operaţiune speculativa, care fiind fondata pe o cauza ilicita, este nula absolut, in baza art. 948 C.civ”.
Reclamanţii au arătat că, despre existenta acestui contract, au aflat la sfârşitul verii anului 2010, când paraţii au început demolarea unei părţi a imobilului ce-l cumpăraseră, magazia in litigiu nefiind demolată, in urma opoziţiei reclamanţilor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 948, 968, 1846, 1847 Cod civil.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au arătat că înţeleg să se folosească de proba cu interogatoriul paraţilor, înscrisuri, martori, expertiza.
Anexat cererii de chemare în judecată, reclamanţii au depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f. 8-14 dosar).
La termenul din data de 08.04.2011, pârâţii au depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune (f. 22-35 dosar).
Prin întâmpinarea formulată (f. 28 dosar), pârâţii au solicitat ca, pe baza probatoriilor administrate, instanţa să dispună, prin hotărârea ce se va da, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, ca şi chestiune prealabilă, pârâţii au solicitat instanţei să dispună suspendarea judecării prezentei cauze, întemeiată pe prevederile art.244 pct.l C.pr.civ., urmare a faptului ca rezolvarea pricinii de fata depinde, in totalitate, de modul de soluţionare a unei alte acţiuni, având ca obiect „prescripţia achizitiva” (uzucapiunea) invocata de reclamanţi in dosarul nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, dosar care se judecă in contradictoriu cu pârâţii in calitate de intervenienți in nume propriu şi pretinşi proprietari asupra aceluiaşi imobil ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absoluta parţiala se solicita prin petitul acţiunii reclamanţilor.
Cu privire la fondul cauzei, pârâţii au arătat că sunt proprietarii, în fapt si in drept, ai imobilului situat in localitatea Ploieşti, XXXX nr. 1, judeţul Prahova, drept dobândit, prin cumpărare, de la XXXX, XXXX si XXXX, in baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX, Ploieşti, a cărei anulare parţiala se solicita prin cererea reclamanţilor.
Dreptul de proprietate al pârâţilor a fost intabulat in Cartea Funciara nr. XXXX a localităţii Ploieşti, cu număr cadastral XXXX, prin încheierea nr. 66024/16.11.2007 emisa de ANCPI Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Prahova, Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Ploieşti.
După cum rezultă din acest act, precum şi din documentaţia cadastrala a imobilului, bunul achiziţionat este compus din teren, în suprafaţa măsurata de 857 mp (suprafaţa din acte de 825 mp) și din construcţia situata pe acesta. Construcţia are o suprafaţa utila de 193,11 mp (suprafaţa construita de 273,43 mp) si beci, in suprafaţa utila de 64,88 mp (suprafaţa construita de 91,09 mp), este edificata din cărămida si acoperita cu tabla si este compusa din 4 (patru) camere, 4 (patru) cămări, trei holuri, bucătărie, baie, WC, magazie cu suprafaţa utila de 17,87 mp, garaj 1 cu suprafaţa utila de 26,22 mp si garaj 2 cu suprafaţa utila de 17,67 mp.
Susţin pârâţii că, dat fiind faptul că imobilul construcţie se afla într-o stare de degradare ridicata si in virtutea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, drept ce nu poate fi îngrădit, au procedat la solicitarea demolării acestei construcţii, pentru a avea posibilitatea ridicării unei alte construcţii care sa respecte întocmai normele arhitecturale si de igiena care se impun in zona, obţinând in acest sens Autorizaţia de desfiinţare nr. 62/01.07.2010 emisa de către Primăria Ploieşti, cu respectarea reglementarilor legale aplicabile in domeniu.
Pârâţii au arătat că, la momentul la care au început lucrările de desfiinţare, reclamanţii le-au transmis o notificare (nr. NI59/02.11.2010 BEJ Trifina, Tănase si Galea din Ploieşti) prin care i-au înștiințat, fără a putea exhiba o dovada in acest sens, ca ei deţin un drept de proprietate asupra uneia dintre anexele pe care pârâţii le deţin in proprietate, respectiv asupra magaziei in suprafaţa de 17,87 mp, formulând in acest sens o cerere in fata instanţei, având ca obiect „uzucapiune”, care a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub numărul 19804/281/2010, cauza având termen de judecata la data de 04.03.3011; totodată, reclamanţii au formulat si o cerere de anulare parţiala a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX, înregistrata pe rolul acestei instanţe si care face obiectul prezentei pricini.
Pârâţii, la rândul lor, pentru a se apăra dreptul pe care l-au dobândit asupra imobilului, au formulat o cerere de intervenţie in interes propriu in cadrul dosarului nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, prin care au solicitat revendicarea imobilului „magazie” si a terenului aferent.
Pe cale de consecinţa, au apreciat pârâţii că, în ceea ce priveşte cererea principala a reclamanţilor, aceasta nu va putea fi soluţionată în mod corect pana ce nu se va soluţiona, in mod definitiv si irevocabil, dosarul având ca obiect „uzucapiune” si „revendicare” indicat anterior (dosar nr. 19804/281/2010, Jud. Ploieşti, termen 29.04.2011).
Mai mult, din punctul de vedere al pârâţilor, această cerere urmează a fi respinsa ca neîntemeiată, atâta timp cat titlul lor de proprietate a fost încheiat in mod valabil de către aceştia, cu respectarea tuturor condiţiilor de forma si de fond cerute de normele legale incidente in materia vânzării/cumpărării de imobile, pârâţii făcând toate diligentele necesare in vederea verificării situaţiei juridice a imobilului ce urma a fi achiziţionat, cu atât mai mult cu cat bunul in cauza a fost achiziţionat prin credit imobiliar, asupra lui (in integralitate) fiind instituită ipoteca de rang I in favoarea Băncii Comerciale Romane – Sucursala Judeţeană Prahova.
Nu in ultimul rând, arată pârâţii, autorii lor (vânzători) i-au încredințat, la momentul vânzării, ca imobilul „nu este grevat de sarcini si servituți, nu a fost scos din circuitul civil pe calea vreunui act normativ de trecere in proprietatea statului, a fost si a rămas continuu in stăpânirea lor in mod legal”, autorii pârâţilor (vânzători) garantându-le de altfel împotriva oricărei evicțiuni, totala sau parţiala, conform art. 1337 – 1351 C.civ.
Faptul ca reclamanţii susţin ca au folosit (in opinia pârâţilor in mod abuziv), o parte din imobil (respectiv, acea magazie) nu este de natura sa le consacre si/sau sa le garanteze acestora eventuale drepturi asupra imobilului deţinut de subsemnaţii cu titlu de proprietate.
Cu privire la acest aspect susţin pârâţii că reclamanţii, până la data Notificării comunicata pârâţilor la data de 02.11.2010, nu au făcut niciun act public din care să rezulte că ei deţin in acest sens vreun drept asupra acelui imobil – magazie – până la formularea cererii de chemare in judecata; reclamanţii nu au solicitat nici intabularea dreptului lor, nu au formulat o acţiune care să aibă drept obiect constatarea dreptului si nici nu i-au înștiințat pe pârâţi despre eventuale drepturi pe care ar putea sa le exhibe asupra imobilului in discuţie, deși pârâţii deţin titlul încă din anul 2007, data de la care au intabulat imobilul (inclusiv magazie), au plătit taxele si impozitele legale, au făcut acţiuni in vederea demolării construcţiilor care existau, apreciate de către autorităţile publice ca fiind intr-o „stare deplorabila de conservare, clădirile degradate fizic, curtea lăsata in voia pasărilor, intr-un cuvânt o mizerie de nedescris”.
Arată pârâţii că reclamanţii nu au deţinut si nici nu deţin la acest moment un titlu de proprietate asupra imobilului magazie, singura lor dovada fiind doar un înscris sub semnătura privata redactat in anul 1967, prin care se face discuţie despre vânzarea unui grajd, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp; acest act face însa referire doar la construcţie, nu și la terenul pe care se afla aceasta. Pe cale de consecinţa, chiar daca se poate aprecia ca s-a dorit vânzarea acestei construcţii (magazie), actul vizează doar edificiul, nu si terenul.
Nu se poate vorbi deci, in speţa, despre o posesie utila, adică neatinsa de niciunul dintre viciile acesteia (art. 1847 C.civ. – continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar), care să poată valora proprietate potrivit legii, atâta timp cat aceasta posesie nu a fost una publica si netulburata, exercitată sub nume de proprietar. Or, pârâţii reiterează că deţin un titlu de proprietate încă din anul 2007, dată la care a fost intabulat dreptul lor pentru opozabilitate fata de terţi si de la care au fost înregistrați ca plătitori de impozit asupra întregului imobil (teren + construcţie).
Mai mult, susţin pârâţii, antecesorii lor, respectiv ceilalţi pârâţi din aceasta cauza, moştenitorii lui XXXX si XXXX, nici nu aveau cum sa întrerupă așa zisa „posesie” a reclamanţilor, cat timp aceştia au intrat in drepturi depline asupra imobilului, in integralitatea lui, doar in anul 2005, conform procesului verbal încheiat, în baza Dispoziţiei nr. 461/23.03.2005 emisa de Primarul Municipiului Ploieşti. Or, pana la acea data, in imobil au locuit chiriaşi, deoarece parte din imobil (1/2 parte) a trecut in proprietatea statului, în baza Deciziei nr. 44/02.02.1988, emisa de Consiliul Popular al Judeţului Prahova Biroul Permanent al Comitetului Executiv.
Pe cale de consecinţa, arată pârâţii, susţinerea reclamanţilor că autorul lor a făcut lucrări la imobilul magazie, cu scopul de a închide intrarea dinspre proprietatea lor, făcând deschidere pe proprietatea lor, nu atestă faptul că aceste lucrări au fost făcute in mod legal, ci doar faptul ca aceştia, in mod abuziv, profitând de situaţia de fapt a imobilului, şi-au însușit drepturi pe care nu le aveau asupra bunului.
Susţinerea faptului ca pârâţii au achiziţionat imobilul cunoscând eventuale drepturi ale reclamanţilor asupra imobilului este făcuta fără nicio argumentare juridica si fără nicio susţinere probatorie, cu atât mai mult cu cat susţin faptul că, pana la nivelul anului 2010, data la care pârâţii au decis valorificarea acelui imobil (prin demolarea construcţiilor existente si construirea unei locuinţe), reclamanţii nu si-au arătat în niciun moment, în mod public, calitatea lor de proprietari; mai mult, au ascuns în toată această perioadă faptul că foloseau magazia (cu atât mai mult cu cât din stradă este greu sesizabil daca acea magazie era sau nu folosită de către cineva). Aşadar, afirmaţia ca titlul lor de proprietate a fost constituit printr-o operaţiune speculativă nu are nicio susţinere, atât timp cât actul lor a fost încheiat public, iar la data încheierii lui nu s-a pus problema existentei vreunui litigiu cu privire la acest imobil si/sau de existenta unei cauze de nulitate absolute a convenţiei.
Totuşi, în cazul in care prin absurd instanţa va constata, în dosarul având ca obiect uzucapiune, că imobilul a fost uzucapat de către reclamanţi si va dispune anularea parţiala a actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX din Ploieşti, după cum s-a solicitat in cauza pendinte, consideră pârâţii că atunci, antecesorii lor sunt culpabili de a fi vândut mai mult decât aveau (un bun ce nu le aparţinea), fapt pentru care urmează a fi obligaţi la plata pârtii pierdute din imobil de către reclamanţi.
Mai mult, daca aceştia cunoşteau eventuale înţelegeri făcute de către antecesorul lor şi le-au ascuns fata de pârâţi, cu intenţie vădita, este evident ca aceştia au încercat sa îi inducă in eroare si sa vândă un bun care nu le aparţinea, in acest fel determinându-i pe pârâţi să achiziţioneze, la un preţ destul de mare, un imobil pe care nu îl deţineau in integralitate.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art. 115 si următoarele C.pr.civ., art. 244 alin 1, pct. 1 C.pr.civ. Au solicitat judecarea cauzei conf. disp. art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
În combatere, pârâţii arată că înţeleg să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza în vederea evaluării imobilului şi orice altă proba se va dovedi necesar a fi administrată.
Prin cererea de chemare în garanţie pentru evicţiune (f. 22 dosar), pârâţii au solicitat chemarea în garanţie a numiţilor XXXX, XXXXVasile şi XXXX, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor, să admită cererea şi să dispună obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea preţului corespunzător părţii din imobilul cumpărat de la acestea şi asupra căreia au fost evinşi de către reclamanţi, în sumă de 7623,54 euro (echivalentul sumei de 32131 lei, la cursul de referinţă euro/leu din data de 01.03.2011), reprezentând echivalentul valoric al suprafeţei de teren de 17,87 m.p. şi al construcţiei (magazie) care se află pe acesta.
Totodată, au solicitat pârâţii obligarea chemaţilor în garanţie la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâţi în proces (reprezentând taxa judiciară de timbru, onorarii avocaţi, onorarii expert etc.), inclusiv a cheltuielilor de judecată la care reclamanţii vor fi fost obligaţi prin hotărâre, faţă de reclamanţi (art. 1341 pct. 3 Cod civ.), precum şi obligarea la plata spezelor vânzării, în sumă totală de 36,60 lei (art. 1341 pct. 4 Cod civ.), calculat prin raportare la suprafaţa din terenul de care au fost evinşi şi reprezentând impozitul pe transferul de proprietate (26,39 lei) şi onorariu notarial (10,21 lei) achitate de pârâţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În motivarea cererii, pârâţii arată că sunt proprietarii, în fapt şi în drept, ai imobilului situat în localitatea Ploieşti, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, drept dobândit prin cumpărare de la XXXX, XXXX şi XXXX, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX din Ploieşti. Dreptul lor de proprietate a fost intabulat în Cartea Funciară nr. XXXX a localităţii Ploieşti, cu număr cadastral XXXX, prin Încheierea nr. 66024/16.11.2007 emisă de OCPI Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti.
După cum rezulta din acest act, precum si din documentaţia cadastrala a imobilului, bunul achiziţionat este compus din teren, in suprafaţa măsurata de 857 mp (suprafaţa din acte de 825 mp) si din construcţia situata pe acesta, edificata din cărămida şi acoperită cu tablă, compusă din 4 (patru) camere, 4 (patru) cămări, trei holuri, bucătărie, baie, WC, magazie cu suprafaţa utila de 17,87 mp, garaj 1 cu suprafaţa utila de 26,22 mp si garaj 2 cu suprafaţa utila de 17,67 mp.; construcţia are o suprafaţa utila de 193,11 mp (suprafaţa construita de 273,43 mp) si beci, in suprafaţa utila de 64,88 mp (suprafaţa construita de 91,09 mp).
Susţin pârâţii că, dat fiind faptul că imobilul construcţie se afla intr-o stare de degradare ridicată, pârâţii, în virtutea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, drept ce nu poate fi îngrădit, au procedat la solicitarea demolării acestei construcţii, pentru a avea posibilitatea ridicării unei alte construcţii care sa respecte întocmai normele arhitecturale si de igiena care se impun in zona, obţinând in acest sens Autorizaţia de desfiinţare nr. 62/01.07.2010 emisa de către Primăria Ploieşti, cu respectarea reglementarilor legale aplicabile in domeniu.
Arată pârâţii că, la momentul la care au început lucrările de desfiinţare, reclamanţii le-au transmis o notificare (nr. N159/02.11.2010 BEJ Trifina, Tănase si Galea din Ploieşti) prin care i-au înștiințat, fără a putea exhiba o dovada in acest sens, ca ei deţin un drept de proprietate asupra uneia dintre anexele pe care pârâţii le deţin in proprietate, respectiv asupra magaziei in suprafaţa de 17,87 mp, formulând in acest sens o cerere in fata instanţei, având ca obiect „uzucapiune”, care a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub numărul 19804/281/2010, precum şi acţiunea ce formează obiectul prezentei pricini.
Susţin pârâţii că, luând la cunoştinţă despre demersurile reclamanților, pentru a-şi apăra dreptul pe care l-au dobândit asupra imobilului, au formulat, la rândul lor, o cerere de intervenţie in interes propriu in cadrul dosarului nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, prin care au solicitat revendicarea imobilului magazie si a terenului aferent, precum şi întâmpinare la acţiunea reclamanţilor, în cadrul prezentei pricini, prin care au invocat, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, care nu pot justifica nici un drept de proprietate asupra imobilului, la momentul exercitării acţiunii, aceştia nedeţinând un titlu care să le justifice demersul împotriva pârâţilor, precum şi suspendarea judecării cauzei, motivat de incidenţa în speţă a prevederilor art. 244 pct. 1 Cod pr. civ.; pe de altă parte, au susţinut pe fond, netemeinicia cererii de chemare în judecată, arătând că anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX nu poate fi dispusă, în mod legal, de către această instanţă, neexistând nici o cauză de nulitate absolută pe care reclamanţii să o poată proba la momentul încheierii, în formă autentică, a titlului lor de proprietate.
Pe cale de consecinţă, susţin pârâţii, în cazul în care instanţa de judecată va judeca pricina şi pe fond va admite acţiunea principală a reclamanţilor, constatând nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare, au solicitat pârâţii ca instanţa să oblige persoanele chemate în garanţie la plata valorii corespunzătoare a părţii pierdute din imobilul cumpărat de aceştia, în temeiul prevederilor art. 1337-1351 Cod civ.
Arată pârâţii că, la momentul dobândirii imobilului care face obiectul contractului a cărui validitate este pusă în discuţie, cu bună-credinţă au depus toate eforturile şi diligenţele necesare pentru a putea încheia, în mod valabil, contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă cerute de normele legale incidente în materia vânzării de imobile; pârâţii arată că au făcut, în acest sens, toate demersurile legale necesare în vederea verificării situaţiei juridice a imobilului ce urma a fi achiziţionat, cu atât mai mult cu cât bunul a fost cumpărat prin credit imobiliar, asupra imobilului (în integralitate) fiind efectuate, de altfel, verificări amănunţite inclusiv de către Banca Comercială Română – Sucursala Judeţeană Prahova, care a instituit şi ipoteca de rang I în favoarea sa, în baza contractului de credit.
Totodată, susţin pârâţii că persoanele chemate în garanţie (vânzători), i-au încredinţat că au garantat, la momentul vânzării, că imobilul „nu este grevat de sarcini si servituți, nu a fost scos din circuitul civil pe calea vreunui act normativ de trecere in proprietatea statului, a fost si a rămas continuu in stăpânirea lor in mod legal”, autorii pârâţilor (vânzători) garantându-le de altfel împotriva oricărei evicțiuni, totala sau parţiala, conform art. 1337 – 1351 C.civ.
Arată pârâţii că buna lor credinţă la momentul achiziţiei imobilului, care se prezumă potrivit legii nu poate fi înlăturată prin simpla susţinere a reclamanţilor potrivit căreia pârâţii ar fi dobândit imobilul cunoscând eventuale drepturi ale acestora asupra bunului (magazie), iar persoanele chemate în garanţie, dacă se face dovada că le-au cunoscut, se află în culpă gravă pentru că nu i-au încunoştinţat pe pârâţi, anterior sau la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare despre existenţa vreunui impediment la vânzare; buna credinţă a pârâţilor trebuie reţinută cu atât mai mult cu cât, chiar din actele verificate de către banca creditoare, respectiv de către notarul public, s-a constatat legalitatea actului şi nicidecum o operaţiune speculativă, aşa după cum afirmă, fără just temei, reclamanţii.
În consecinţă, susţin pârâţii, în măsura în care se va constata că titlul lor de proprietate este lovit de nulitate absolută parţială, fie ca urmare a vânzării lui de către persoanele chemate în garanţie care nu deţineau un drept legal asupra bunului vândut (magazie), fie ca urmare a constatării că aceste persoane cunoşteau despre existenţa unor eventuale „înţelegeri” anterioare făcute de antecesorul lor, care împiedicau, deci înstrăinarea valabilă a imobilului către pârâţii cumpărători, rezultă că pârâţii au fost vătămaţi grav în drepturile şi interesele lor legitime de către cei chemaţi în garanţie care, în mod evident, i-au indus în eroare şi le-au vândut un bun care nu le aparţinea, determinându-i să achiziţioneze, la un preţ destul de mare, un imobil pe care nu îl deţineau în integralitate, cu titlu de proprietari.
În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe disp. art. 60 şi urm. Cod pr.civ., art. 112 Cod pr. civ., art. 1337 şi urm. Cod civil.
Legal citaţi în cauză, chemaţii în garanţie XXXX, XXXXVasile şi XXXX au formulat întâmpinare (f. 59 dosar), împotriva cererii de chemare in garanţie a numiţilor Z şi U, precum si împotriva acţiunii formulate de către reclamanţii X şi Y, prin care au solicitat instanţei sa respingă acţiunea formulata de aceştia ca neîntemeiata şi in consecinţă să respingă şi cererea de chemare in garanţie a pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, chemaţii în garanţie arată că sunt moştenitorii direcţi ai tatălui lor XXXXsi sunt chemaţi in judecata de către paraţi, pentru ca in situaţia in care instanţa va constata nulitatea absoluta parţiala a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX încheiat intre aceştia şi pârâţi, să fie obligaţi sa le restituie acestora contravaloarea acestei părți din imobil precum şi spezele aferente.
Arată chemaţii în garanţie că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt si susţinerile reclamanţilor referitoare la situaţia ca tatăl lor ar fi vândut autorului reclamanţilor o anexa, respectiv, un grajd printr-un înscris sub semnătura privată, precizează că nu au ut niciodată cunoștință despre o asemenea înțelegere si nici despre un înscris in acest sens. Acest lucru se datorează faptului ca la acel moment erau copii, iar ulterior au plecat din locuinţa părintească, iar fratele lor XXXX era plecat încă din anii 1930 cu mama sa, prima soţie a tatălui lor la Bucureşti, nemairevenind niciodată in locuinţa din XXXX nr. 1. Ulterior in posesia imobilului au reintrat in anul 2005, acesta fiind preluat abuziv de către regimul comunist, si ulterior l-am înstrăinat către paraţii Apostol. De la restituire şi până la momentul vânzării nu au locuit niciunul în acel imobil, fiind plecaţi din tara ceilalţi doi fraţi.
Apreciază chemaţii în garanţie că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, solicitând instanţei să o respingă, întrucât nu deţine un titlu de proprietate si instanţa trebuie sa sancţioneze starea de pasivitate a autorului reclamanţilor cat si a acestora care pana in 2010 nu a înțeles sa transforme aceasta stare de fapt intr-una de drept, nevalorificând aceasta situaţie în beneficiul lor.
Prin comparaţie cu titlul de proprietate al pârâţilor respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX încheiat intre chemaţii în garanţie şi aceştia, înscrisul sub semnătura privata prezentat de către reclamanţi nu poate avea aceeaşi putere juridica, fiind vorba de o promisiune de vânzare-cumpărare, care trebuia valorificată prin încheierea unui act in forma autentica sau obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. După restituirea in anul 2005 a imobilului, chemaţii in garanţie au intabulat dreptul lor de proprietate asupra bunului, iar in anul 2007 de către paraţi.
Au învederat chemaţii în garanţie instanţei că se consideră de bună-credinţă şi nu sunt reale susţinerile reclamanţilor care pretind ca au înstrăinat către pârâţi acest imobil, deși cunoşteau convenţia autorilor lor. Arată chemaţii în garanţie că nu au ştiut niciodată de aceasta situaţie, nu le-a fost adus la cunoștință nici de către reclamanţi, nu au folosit efectiv niciodată imobilul de la data la care le-a fost retrocedat si la momentul înstrăinării casei si terenului, convingerea lor a fost că sunt proprietarii întregului imobil situat pe XXXX nr. 1. Mai mult decât atât, la momentul încheierii vânzării au fost reprezentaţi de către un mandatar care şi el a vândut ceea ce apărea în acte, fără sa cunoască la rându-i ca pe o parte din imobil alte persoane revendică dreptul lor de proprietate, toate actele indicând ca acel corp de clădire este parte integranta din imobilul lor.
În drept, chemaţii în garanţie au invocat disp. art. 115-118 si 274 Cod Pr. Civilă.
În dovedire, chemaţii în garanţie au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori şi expertize.
La termenul din data de 09.12.2011, reclamanţii, prin apărător, au depus la dosarul cauzei cerere completatoare (f. 57 dosar), prin care au solicitat instanţei să constate că, prin uzucapiune, au dobândit un drept de proprietate asupra suprafeţei de 17,87 mp teren situat in Ploieşti, strada Fortunei nr. 1 si a magaziei construita pe acest teren cu dimensiunile de 5,80 X 3,50 mp, construita din cărămida si învelita cu tabla in conformitate cu disp. art. 1846, 1847 C.civ, pentru motivele de fapt invocate in cuprinsul cererii iniţiale.
La acelaşi termen, instanţa a luat act de renunţarea pârâţilor la cererea de suspendare a cauzei, în temeiul disp. art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. şi având în vedere soluţia pronunţată în dosarul nr. 19804/281/2010, a apreciat că nu este necesară suspendarea cauzei.
La termenul din data de 14.09.2012, în baza disp. art. 167 alin. (1) Cod pr.civ., considerând probele solicitate ca fiind utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, instanţa de fond a încuviinţat, pentru reclamanţi, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâţilor şi proba testimonială cu un martor, pentru pârâţi, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanţilor, proba cu interogatoriul chemaţilor în garanţie şi proba testimonială cu un martor, iar pentru chemaţii în garanţie, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanţilor şi proba testimonială cu un martor.
La termenul din data de 16.11.2012, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, invocată de pârâţi, pe care a admis-o, faţă de faptul că reclamanţii nu au depus taxa judiciară de timbru şi timbre judiciare, pentru capătul de cerere din cererea completatoare privind uzucapiunea, anulând acest capăt de cerere, ca netimbrat.
De asemenea, instanţa de fond a luat act că reclamanţii nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei privind indicarea martorului încuviinţat în termen procedural, motiv pentru care, în temeiul disp. art. 186 alin. (2) C.pr.civ., a dispus decăderea reclamanţilor din proba testimonială.
În ceea ce priveşte interogatoriul reclamanţilor, faţă de faptul că reclamanţii, deşi legal citaţi cu menţiunea „personal la interogatoriu, sub sancţiunea aplicării disp. art. 225 C.pr.civ.” nu s-au prezentat, instanţa de fond a făcut aplicarea disp. art. 225 C.pr.civ., considerând această împrejurare ca un început de dovadă în folosul pârâţilor.
În privinţa interogatoriului chemaţilor în garanţie, având în vedere domiciliul acestora în străinătate, instanţa de fond a dispus comunicarea interogatoriului apărătorului chemaţilor în garanţie, în conformitate cu disp. art. 223 C.pr.civ. şi a pus în vedere apărătorului să depună răspunsurile la interogatoriu.
La acelaşi termen, sub prestare de jurământ religios, a fost audiat martorul încuviinţat pârâţilor, numita Pîrvu Camelia Simona, depoziţia acestuia fiind consemnată în scris şi ataşată la dosarul cauzei (f. 147-148 dosar).
Prin sentinţa civilă nr. 2381/07.02.2013 instanţa a respins acţiunea completată, având ca obiect „constatare nulitate act juridic” ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată, către pârâţi, în cuantum de 6240,52 lei, reprezentând onorariu avocat, a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie, în cuantum de 5000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva sentinţei civile nr. 2381/07.02.2013 au declarat recurs reclamanţii X şi Y criticând atât soluţia pe fondul cauzei cât şi încheierea prin din data de 16.11.2012 prin care s-a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii completatoare privind uzucapiunea, precum şi decăderea reclamanţilor din proba testimonială.
În recurs, Tribunalul Prahova a pronunţat Decizia civilă nr. 150/30.01.2014 prin care a admis recursul formulat de reclamanţii X şi Y, a casat sentinţa civilă nr. 2381/2013 şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti.
S-a reţinut în decizia Tribunalului Prahova că soluţia instanţei de fond este nemotivată şi nu s-au analizat condiţiile de validitate ale actului şi compararea titlurilor. Cu privire la anularea cererii completatoare privind constatarea uzucapiunii tribunalul a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea ca insuficient timbrată fără însă să lămurească problema timbrajului şi să fixeze cuantumul taxei de timbru datorate de reclamanţi.
În rejudecare după casarea cu trimitere dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr la data de 08.04.2014 cu termen de judecată la data de 30.04.2014.
La primul termen de judecată cu procedură completă 15.10.2014, instanţa de fond, pe linia deciziei de casare a luat act că cererea completatoare privind constatarea uzucapiunii a fost taxată corespunzător cu suma de 1562 lei prin chitanţa seria AA nr. 146696/29.04.2014 (fila 17 dosar) şi au fost încuviinţate probatorii cu înscrisuri, martori, expertiză topometrică şi expertiză constructor.
La dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză de expert Boieroiu Tiberiu şi raport de expertiză constructor efectuat de expert Popa Marian la care părţile reprezentate de apărători aleşi au declarat că nu au obiecţiuni.
La termenul de judecată din data de 29.04.2015 părţile reprezentate prin avocaţi au formulat concluzii şi instanţa de fond a dispus amânarea pronunţării pentru data de 06.05.2015 pentru ca părţile să depună concluzii scrise. S-a depus la dosarul cauzei de către pârâţi Dispoziţia nr. 461 privind restituirea în natură a unei părţi din imobilul situat în Ploieşti XXXX nr. 1, judeţul Prahova, eliberată de Primăria oraşului Ploieşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 5879/06.05.2015 Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea completată, a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune de lungă durată imobilul teren în suprafaţă de 17,87 m.p. situat în Ploieşti, strada Fortunei nr. 1 judeţul Prahova şi a magaziei construite pe acest teren din cărămidă şi acoperită cu tablă cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 m.p., a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 17,87 m.p. şi construcţia / magazie aferentă, a admis cererea de chemare în garanţie, a obligat chemaţii în garanţie XXXX, XXXX şi XXXX să plătească pârâţilor Z şi U suma de 7623,54 Euro echivalentul în lei la data plăţii reprezentând restituirea preţului pentru imobilul evins şi 36,60 lei reprezentând spezele vânzării raportate la imobilul evins, a obligat pârâţii la plata sumei de 3524,8 lei cheltuieli de judecată către reclamaţi, a obligat chemaţii în garanţie să plătească pârâţilor 3524,8 lei cheltuieli de judecată (ptr. reclamanţi) şi 9756,60 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâţi, urmând ca hotărârea să fie comunicată la Administraţia Financiară Ploieşti şi OCPI Prahova.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între chemaţii în garanţie Michael – Titus Teodora – Adina, XXXX– Vasile şi XXXX, în calitate de vânzători şi pârâţii Z şi U, în calitate de cumpărători, a intervenit Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Biroul Notarului Public Diana-Cristina Ionescu din Ploieşti sub nr. XXXX (f. 8 dosar), prin care chemaţii în garanţie au vândut pârâţilor din prezenta cauză imobilul (teren şi construcţie) situat în mun. Ploieşti, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă măsurată de 857 m.p. (suprafaţa din acte de 825 m.p.) şi din construcţia situată pe acesta, împreună cu transmiterea către cumpărători a dreptului special de folosinţă asupra terenului deţinut de către vânzători. Construcţia are o suprafaţă utilă de 193,11 m.p., suprafaţa construită de 273,43 m.p. şi beci în suprafaţă utilă de 64,88 m.p., suprafaţa construită de 91,09 m.p., edificată din cărămidă şi acoperită cu tablă, compusă din 4 camere, 4 cămări, trei holuri, bucătărie, baie WC, magazie cu suprafaţa utilă de 17,87 m.p., garaj 1 cu suprafaţa utilă de 26,22 m.p. şi garaj 2 cu suprafaţa utilă de 17,67 m.p.
În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii XXXX şi XXXX au declarat că au dobândit imobilul ce a făcut obiectul contractului, astfel:
– parte prin moştenire de la tatăl lor XXXX, cu certificatul de moştenitor nr. 884/24.12.1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Judeţean Prahova în dosarul nr. 884/1973, înscris în cartea funciară conform încheierii nr. 62127/31.10.2007, de către OCPI Prahova – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti;
– parte prin moştenire de la mama vânzătorilor XXXX, cu certificatul de moştenitor nr. XXXX, eliberat de către BNP XXXX în dosarul nr. 35/2003, înscris în cartea funciară, conform încheierii nr. 62651/01.11.2007, de către OCPI Prahova Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti;
– parte prin restituirea în natură, în baza dispoziţiei nr. 461/17.01.2005, emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, preluată cu procesul-verbal nr. 6079/05.06.2006 încheiat de aceeaşi instituţie, înscrise în cartea funciară conform încheierii nr. 28051/02.11.2005 de către OCPI Prahova. Restituirea s-a făcut ca urmare a trecerii în proprietatea statului, a unei cote din imobil, în baza deciziei nr. 44/22.02.1998 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Prahova – Biroul Permanent al Comitetului Executiv.
De asemenea, vânzătorul, prin mandatar, a declarat că a dobândit parte prin moştenire de la tatăl său XXXXcu certificatul de moştenitor nr. 884/1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Prahova în Dosarul nr. 884/1973, parte prin restituirea în natură, în baza dispoziţiei nr. 461/17.01.2005.
Din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 375/19.12.2007, emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi XXXXX din Ploieşti (f. 11 dosar), rezultă că reclamanţii X şi Y sunt moştenitorii defunctului XXXX, decedat la data de 13.04.2007, cu ultimul domiciliu în mun. Ploieşti, jud. Prahova. S-a reţinut prin certificatul de moştenitor menţionat că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului XXXX fac parte, între altele, încăperea (magazie) şi terenul aferent acestuia, în suprafaţă de 5,80´3,50 m.p., construită din cărămidă şi învelită cu tablă, alipită de terenul proprietatea moştenitorului X, dobândit de acesta prin donaţie de la părinţii săi XXXX şi Preda Maria, prin actul autentificat la nr. 3079/1973 şi transcris la nr. 3048-3049/1973 de fostul Notariat de Stat Judeţean Prahova.
Conform înscrisului sub semnătură privată din data de 14 septembrie 1967 (f. 12 dosar), autorul pârâţilor XXXXa vândut autorului reclamanţilor XXXX fostul său grajd de cai, aflat pe terenul din strada Fortunei nr. 1 din Ploieşti. Grajdul este situat în aşa-zisa „curtea păsărilor”, având dimensiunile de 5,80m´3,50 m, este construit din cărămidă şi acoperit cu carton asfaltat. Preţul vânzării a fost de 7500 lei, pe care vânzătorul a declarat că i-a primit la data încheierii înscrisului, dată la care cumpărătorul a intrat în deplină proprietate şi posesie a grajdului.
În partea finală a înscrisului, se arată că, la întocmirea actului autentic de vânzare-cumpărare, cumpărătorul XXXX va suporta toate taxele aferente actului.
Faţă de această menţiune, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată, urmând ca ulterior să încheie actul autentic de vânzare-cumpărare.
Conform declaraţiei martorului audiat în cauză (f. 147 dosar), construcţia are forma literei L, clădirea făcând corp comun cu magazia. Magazia se află pe terenul cumpărat de soţii Apostol, pentru construcţia unui sediu de firmă, clădirea aflându-se în stare de degradare.
De asemenea, din cuprinsul interogatoriilor administrate chemaţilor în garanţie, rezultă că aceştia nu aveau cunoştinţă de existenţa înscrisului sub semnătură privată încheiat între autorul acestora şi autorul reclamanţilor XXXX (răspunsurile la întrebările 7 şi 8 din interogatorii – f. 158, 161).
Referitor la îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea uzucapiunii privind imobilul magazie având dimensiunile de 5,80m´3,50 m, construit din cărămidă şi acoperit cu carton asfaltat instanţa reţine următoarele:
Ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod civil, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte: uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit (art. 6 alin. 4 din Codul civil). A fortiori, şi uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispoziţiilor acesteia. Ţinând cont şi de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, rezultă că, în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii. Cât priveşte posesia, în afara dispoziţiilor referitoare la unul din efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenţiei în posesie este supusă legii în vigoare la data apariţiei cazului de intervertire. Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în baza art. 6 alin. 2 Cod civil, legea în vigoare la data începerii posesiei.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil.
Totodată, ca o chestiune preliminară, ce mai trebuie clarificată, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (nota inst. – Noul Cod de procedură civilă) la data de 15.02.2013, cu privire la normele legale aplicabile, se apreciază că cererii de faţă îi sunt aplicabile prevederile vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere că cererea a fost introdusă la data de 09.12.2011, şi, în consecinţă, procesul a început sub imperiul legii vechi, iar, în baza art. 25 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.
Potrivit art. 111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
În drept, instanţa de fond a constatat că, în temeiul art.1890 Cod civil, „toate acţiunile, atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”. De asemenea, potrivit art. 1846 alin. (1) Cod civil, ,,orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii”, iar, conform art. 1847 Cod civil, ,,ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”.
Posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că, unul din efectele cele mai importante ale posesiei, când aceasta se prelungeşte în timp, este uzucapiunea sau prescripţia achizitivă. Astfel, uzucapiunea de lungă durată reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la un bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de 30 de ani, fiind necesară îndeplinirea a două condiţii.
Instanţa de fond a constatat că, în cauza pendinte, trebuie analizate cele două condiţii impuse de lege pentru a fi aplicabilă instituţia juridică a uzucapiunii de 30 de ani, respectiv: existenţa unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice şi neechivoce şi exercitarea acestei posesii timp de 30 de ani.
Din înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamanţilor la data de 14.09.1967 rezultă că autorul pârâţilor a vândut autorului reclamanţilor o magazie/ fostul grajd de cai cu dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p. şi a primit preţul. Aceasta este situată pe un teren în suprafaţă de 17,87 m.p. din strada Fortunei nr. 1 judeţul Prahova.
După decesul autorilor lor, reclamaţii au continuat nestingheriţi să posede acest imobil.
Conform Certificatului de moştenitor nr. 375/19.12.2007 eliberat în urma decesului autorului reclamanţilor XXXX, în masa succesorală a fost inclus şi imobilul compus din teren şi magazie în suprafaţă de 17,86 m.p.
În cauză, instanţa de fond a observat că posesia părinţilor reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 17,87 mp, şi a magaziei în suprafaţă construită 5,80 m.p. x 3,50 m.p. situată în Ploieşti, strada Fortunei nr. 1 judeţul Prahova, nu este afectată de vreun viciu, precum discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea sau precaritatea.
Astfel, din declaraţiile martorilor XXXX şi XXXX audiaţi în cauză la solicitarea reclamanţilor, a rezultat că aceştia au exercitat o posesie continuă asupra terenului care face obiectul cauzei şi fără intermitenţe anormale, actele de stăpânire fiind exercitate cu regularitatea pe care natura bunului o impune. Astfel, martorii afirmă că părinţii reclamantului şi reclamantul au stăpânit în mod neîntrerupt imobilul şi că, pe parcursul acestei perioade de timp, nimeni nu a pretins vreun drept asupra terenului sau construcţiei, nefiind litigii nici între proprietari şi vecinii de pe laturile imobilului. Declară martorii că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanţilor şi nu exista nicio intrare din curtea pârâţilor.
De asemenea, posesia asupra terenului nu a fost dobândită sau conservată prin violenţă, iar caracterul public al posesiei reiese din însăşi natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii „în ascuns”. De altfel, publicitatea posesiei rezultă din ansamblul probator administrat, în sensul că autorii reclamantului şi ulterior reclamanţii, sunt cunoscuţi drept proprietari al imobilului, calitate care nu le-a fost contestată de nicio persoană mai ales că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanţilor şi nu exista nicio intrare din curtea pârâţilor.
În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, iar, din concluziile la Raportul de expertiză topografică întocmit de expert Boieroiu Tiberiu, rezultă că autorii reclamantului au deţinut, în baza înscrisului sub semnătură privată, o suprafaţă de 17,87mp, identificat pe schiţa de plan a raportului de expertiză topografică.
Conform aceluiaşi raport, pe teren este edificată o construcţie magazie cu acces di strada Gheorghe Doja şi nu din Strada Fortunei unde este situat imobilul pârâţilor.
Din concluziile raportului de expertiză construcţii efectuat în cauză de expert Marian Popa rezultă că imobilul intitulat magazie are acces numai de pe terenul reclamanţilor şi nu există nicio cale de acces din imobilul pârâţilor.
Caracterul neechivoc al posesiei, respectiv că autorul reclamanţilor şi reclamanţii au intrat în stăpânirea imobilului teren cu intenţia de a se comporta în calitate de proprietari şi nu cu intenţia de a-l deţine pentru altul, este susţinut de prezumţia relativă de neprecaritate instituită de art. 1854 Cod civil, care se coroborează cu atitudinea acestora care de la momentul încheierii înscrisului sub semnătură privată anul 1967 au fost înlocuite ferestrele şi uşile respectiv au fost mutate cu acces din locuinţa reclamanţilor inclusiv acoperişul a fost modificat în acest sens astfel că accesul în imobil nu se mai putea face din strada Fortunei ci numai din strada Gheorghe Doja.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 1890, art. 1847, art.1846 şi următoarele din Codul civil, enunţate mai sus.
A doua condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, este ca posesia să fie exercitată în mod neîntrerupt, timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Astfel, din probele administrate în cauză, rezultă că părinţii reclamantului şi ulterior reclamanţii au posedat imobilul teren şi construcţie, în mod neîntrerupt, mai bine de 30 de ani, nefiind incidente vreuna din cauzele civile sau naturale de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 1863-1865 Cod civil, astfel că instanţa constată că termenul de 30 de ani este împlinit.
Nu au putu fi reţinute susţinerile pârâţilor potrivit cărora prescripţia a fost întreruptă deoarece imobilul a fost preluat de stat şi restituit pârâţilor prin Decizia nr. 461/17.01.2005 având în vedere că imobilul preluat nu a fost trecut în proprietate publică a statului astfel că prescripţia a curs neîntrerupt chiar şi împotriva statului.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa e fond a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 1890, art. 1847, art.1846 şi următoarele din Codul civil, enunţate mai sus.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa de fond a admis acţiunea, privind constatarea uzucapiunii pentru imobilul teren şi construcţie astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză
Cu privire la contractul de vânzare cumpărare, încheiat de către chemaţii în garanţie instanţa apreciază că acesta întruneşte condiţiile legale şi a fost valabil încheiat nu a existat fraudă la lege. Totuşi, având în vedere că prescripţia achizitivă primează faţă de contractul de vânzare cumpărare şi poate fi constată oricând prin acţiune sau pe cale de excepţie, contractul de vânzare cumpărare urmează să fie anulat în parte numai în ceea ce priveşte imobilul pentru care s-a constatat intervenită uzucapiunea.
Potrivit disp. art. 1336 cod civil, vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita şi utila folosinţă a lucrului adică contra evicţiunii. Vânzătorul este obligat să-l garante pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut. De asemenea vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător dacă evicţiunea provine din partea unui terţ iar dacă nu reuşeşte va fi obligat să suporte consecinţele.
Faţă de incidenţa acestor disp. legale, instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie a numiţilor XXXX, XXXX şi XXXX.
Ca urmare a intervenirii prescripţiei achizitive pentru imobilul teren în suprafaţă de 17,86 m.p. şi construcţie având dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p în favoarea reclamanţilor şi constatând că acelaşi imobil face parte şi din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX în favoarea pârâţilor, instanţa de fond a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 17,86 m.p şi construcţie având dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p.
Având în vedere că pârâţii vor fi lipsiţi de proprietatea acestui imobil, vânzătorii chemaţi în garanţie vor suporta cheltuielile privind preţul imobilului evins şi spezele vânzării.
Din cuprinsul probatoriilor administrate în cauză, pârâţii au precizat valoarea preţului imobilului evins la suma de 7623,54 euro şi spezele vânzării la suma de 36,60 lei iar chemaţii în garanţie nu au contestat aceste sume astfel că vor fi obligaţi să plătească pârâţilor aceste sume în calitatea lor de garanţi.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea completată formulată de reclamanţii X şi Y, a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune de lungă durată imobilul teren în suprafaţă de 17,87 m.p. situat în Ploieşti, strada Fortunei nr. 1 judeţul Prahova şi a magaziei construite pe acest teren din cărămidă şi acoperită cu tablă cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 m.p., a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 17,87 m.p. şi construcţia / magazie aferentă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 3524,8 lei( în toate fazele procesuale) reprezentând taxe de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat, chemaţii în garanţie, au fost obligaţi să plătească către pârâţi cheltuielile de judecată efectuate de aceştia în cuantum de 9756,60 lei precum şi cheltuielile plătite de pârâţi reclamanţilor în cuantum de 3524,8 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Z şi U, solicitând instanţa de control judiciar ca, prin decizia pe care o va pronunţa pe baza motivelor ce vor fi prezentate în continuare şi a probatoriilor administrate, să se admită recursul ca întemeiat, să se modifice în totalitate sentinţa recurată şi, reţinând cauza spre judecare în baza art. 312 C.pr.civ., să se dispună: respingerea ca nefondată a cererii intimaţilor reclamanţi privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 2739115.11.2007; respingerea ca nefondată a cererii intimaţilor reclamanţi privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive (uzucapiunea de 30 de ani) şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor ciclurilor procesuale ale cauzei deduse judecaţii (taxe judiciare, taxe/onorarii expertize, onorarii avocaţi).
În motivarea cererii de recurs, pârâţii au considerat că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 vechiul C.pr.civ ( hotărârea este lipsită de temei legal si a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii) şi ale art. 304 ind.1 vechiul C.pr.civ. (instanţa poate analiza cauza sub toate aspectele, nefiind ţinuta a analiza doar motivele invocate de ei).
În fapt, recurenții – pârâţi au susţinut că, prin hotărârea a cărei legalitate şi temeinicie o contestă pe aceasta cale, Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea completată a intimaţilor-reclamanţi, constatând că aceştia au dobândit prin uzucapiunea de lunga durată imobilul teren in suprafaţa de 17.87 m.p. situat în Ploieşti, XXXX, nr. l, judeţul Prahova şi a magaziei construite pe acest teren.
Totodată, recurenții – pârâţi au susţinut că, instanţa de fond a anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţa de 17,97 m.p. şi construcţia/magazia aferenta, deși a reţinut validitatea şi legalitatea actului juridic.
Astfel, recurenții – pârâţi au precizat faptul că, prin cererea introductivă de chemare în judecată, intimații-reclamanți au solicitat instanţei de judecată, în principal (primul capăt de cerere), constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploieşti, înscris in CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, arătând că imobilul identificat sub denumirea „magazie” cu suprafaţa utilă de 17,87 mp (cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construită din cărămidă şi învelită cu tablă, în conformitate cu art. 948,968 Cod civil) este proprietatea lor.
În al doilea petit al cererii (care a fost astfel completata de reclamanţi la termenul de judecata din 09.12.2011), recurenții – pârâţi au susţinut că s-a solicitat ulterior instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate faptul că reclamanţii intimaţi au dobândit prin uzucapiune un drept de proprietate asupra suprafeței de 17,87 mp teren (situat în Ploiești, XXXX nr. 1) şi asupra „magaziei” construite pe acesta (cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 mp, din cărămida si învelita cu tablă), în conformitate cu prevederile art. 1846 si 1847 Cod civil şi pentru motivele de fapt invocate în cuprinsul cererii iniţiale.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2381/07.02.2013 pronunţata de Judecătoria Ploieşti în primul ciclu procesual, acţiunea ulterior completată a reclamanţilor intimaţi a fost respinsă ca neîntemeiată pe baza întregului material probatoriu încuviinţat şi administrat în cauză cu respectarea dispoziţiilor imperativ prevăzute de vechiul Cod de Procedura Civilă.
Ulterior, recurenții – pârâţi au susţinut că, urmare a admiterii recursului formulat de către reclamanţii intimaţi împotriva sentinţei anterior menţionate, prin decizia civilă nr. 150/30.01.2014, Tribunalul Prahova a trimis cauza spre rejudecare urmând ca, potrivit considerentelor acestei decizii, capătul de cerere vizând uzucapiunea să facă obiectul soluţionării, în fond, de către instanţa de judecată, după lămurirea aspectelor privind taxa judiciara de timbru, iar pe situaţia de fapt, sa se retina dovezile existente așa cum au fost ele administrate în primul ciclu procesual (fila 21 din decizia de casare).
În ceea ce privește primul motiv de recurs, pârâţii au criticat, în primul rând, sentinţa instanţei de fond sub aspectul nelegalității acesteia prin prisma nerespectării de către judecătorul pricinii a deciziei de casare raportat la dispoziţiile art. 315 al. 1 şi 2 Cod Pr. civilă: ,În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.”
În speţă, recurenții – pârâţi au susţinut că, la termenul de judecată din data de 15.10.2014, instanţa de fond în rejudecare a admis pentru intimații-pârâți alte probe noi (respectiv proba cu 2 martori, precum şi proba cu expertiza topo şi evaluatorie asupra imobilului-magazie), în condiţiile în care acestea nu mai puteau fi încuviințate în raport cu decizia de casare, prin care s-a stabilit rejudecarea cauzei pentru: (i) analiza condiţiilor de validitate ale actului de înstrăinare, (ii) compararea titlurilor, (iii) lămurirea şi stabilirea timbrajului cererii completatoare a acţiunii privitoare la uzucapiunea invocata de intimații-reclamanți.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că prima instanţa a ignorat deci menţiunile obligatorii ale deciziei de casare şi a nesocotit totodată opoziţia noastră faţă de cererile de încuviinţare şi de administrare a unor noi probatorii, pe care au formulat-o în baza următoarelor argumente:
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că la termenul din data de 14.09.2012, în baza disp. art. 167 alin. (1) Cod pr.civ., considerând probele solicitate de parți ca fiind utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, instanţa a încuviinţat, pentru intimații-reclamanți: proba cu înscrisuri, interogatoriul recurenților-pârâți şi proba testimonială cu un martor; pentru recurenții-pârâți: proba cu înscrisuri, interogatoriul intimaților-reclamanți, interogatoriul intimaților-chemați în garanţie şi proba testimonială cu un martor; pentru intimații-chemați în garanţie: proba cu înscrisuri, interogatoriul intimaților-reclamanți şi proba testimonială cu un martor.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că la termenul din data de 16.11.2012, instanţa de fond a luat act că intimații-reclamanți nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei privind indicarea martorului încuviinţat în termen procedural, motiv pentru care a dispus decăderea acestora din proba testimonială în temeiul disp. art. 186 alin. (2) Cod pr.civ.;
Recurenții – pârâţi au susţinut în continuare că, în ceea ce priveşte interogatoriul intimaților-reclamanți, faţă de faptul că aceştia, deşi legal citaţi cu menţiunea „personal la interogatoriu, sub sancţiunea aplicării disp. art. 225 Cod pr. civ. ” nu s-au prezentat, instanţa a făcut aplicarea disp. art. 225 Cod pr. civ.. considerând această împrejurare ca un început de dovadă în folosul lor, recurenți-pârâți.
În consecinţă, recurenții – pârâţi au susţinut că la următorul termen de judecată şi anterior discutării anularii cererii completatoare pentru netimbrare, ca urmare a neîndeplinirii de către intimații-reclamanți a obligaţiilor stabilite vizând probele încuviințate, instanţa de judecata i-a decăzut pe aceştia din probele solicitate (neindicare martor si neprezentarea răspunsului la interogatoriu).
Prin urmare, recurenții – pârâţi au susţinut că potrivit considerentelor deciziei de casare nr.150/30.01.2014, ambele petite ale cererii de chemare în judecata (constatare nulitate absoluta parţiala şi uzucapiune) urmau să facă obiectul rejudecării doar sub aspectul verificării cerinţelor de validitate ale actului autentic de v/c din 2007, al stabilirii cuantumului taxei de timbru şi al comparării titlurilor celor doua parți litigante, pe baza dovezilor câștigate cauzei, așa după cum acestea au fost administrate în primul ciclu procesual.
În continuare, recurenții – pârâţi au susţinut că, încălcând însă dispoziţiile legale mai sus referite, instanţa de fond a nesocotit in mod nepermis îndrumările date de Tribunalul Prahova prin decizia de casare, încuviinţând intimaților-reclamanți administrarea unor noi dovezi (martori, expertize) – deși aceştia au fost decăzuţi din acest drept iar probele au fost deja epuizate şi câștigate judecaţii încă din primul ciclu procesual.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că, procedând în acest fel şi mai ales interpretând vădit eronat probele încuviințate peste considerentele deciziei de casare, judecătorul pricinii a pronunţat o soluţie criticabilă, lipsită de orice temei legal, cauzând totodată vătămarea gravă a dreptului lor de proprietate, permiţând intimaţilor-reclamanţi să îi deposedeze fără niciun drept, în mod injust, de o parte din imobilul lor (construcţie şi teren) achiziţionat încă din anul 2007 cu bună-credinţă şi în condiţii de deplină legalitate.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, recurenții – pârâţi au criticat sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte modul greşit şi nelegal în care a rezolvat primul capăt al acţiunii referitor la constatarea nulităţii absolute a actului juridic autentic de înstrăinare încheiat in anul 2007.
Astfel, recurenții – pârâţi au solicitat să se observe că, în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 CEDO, hotărârea instanţei de fond nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi probatoriile pârâților.
În acest sens, recurenții – pârâţi au arătat că, deși reţine (într-o singură frază) că actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX întruneşte condiţiile legale de validitate (neexistând deci nicio fraudă la lege – invocată eronat şi nedovedit de către intimații-reclamanți), judecătorul pricinii dispune totuşi anularea in parte a actului (?!), fără a-şi argumenta şi motiva temeinic soluţia in sensul indicării cauzelor/motivelor de nulitate.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că, considerentele instanţei potrivit cărora „prescripţia achizitivă primează faţă de contractul autentic de vânzare cumpărare” nu pot constitui, în speţă, un argument pertinent, temeinic şi legal în aplicarea sancţiunii nulităţii, deoarece acestea nu sunt susţinute de dovezile concludente administrate în cadrul procesului care au probat, fără echivoc, validitatea titlului lor de proprietate şi inexistenta vreunui drept al intimaților-reclamanți asupra terenului şi, respectiv asupra magaziei pretinse în baza unui înscris sub semnătura privată din 1967.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că prin dispoziţiile art.261 alin.1 pct. 5 din vechiul C. pr.civ. rap. la art.948 Cod Civil legiuitorul nu a lăsat loc de niciun fel de interpretări, statuând cu claritate şi exigenta faptul că „hotărârea se dă în numele legii” şi ca actul juridic poate şi trebuie să fie lipsit de efectele sale numai în cazul în care se constată că, la data adoptării lui, au fost încălcate cerinţele expres prevăzute de lege pentru validitatea sa.
Prin urmare, recurenții – pârâţi au susţinut că atâta vreme cât în speţă s-a reţinut valabilitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare, nu mai subzista niciun motiv pentru ca judecătorul fondului să mai aplice sancţiunea nulităţii (fie şi parţiale) a actului autentic.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că, prima instanţă era îndatorată să procedeze în mod judicios doar la compararea titlurilor invocate de cele două părţi litigante (așa după cum a stabilit de altfel şi Tribunalul Ilfov, prin decizia de casare): înscrisul sub semnătură privată din 1967 (având doar valoarea unei eventuale promisiuni de vânzare-cumpărare – după cum chiar prima instanţa a reţinut prin sentinţa recurată) şi contractul autentic de vânzare din 2007 (act juridic cu putere probanta deplina a proprietăţii noastre asupra întregului imobil ce a format obiectul înstrăinării).
În acest sens, recurenții – pârâţi au susţinut că, caracterul nelegal al soluţiei primei instanţe este cu atât mai evident cu cât se constată, din nou, atât o interpretare şi aplicare greşita a legii, cât şi nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare sub aspectul obligativităţii verificării şi a comparării titlurilor pârtilor in vederea statuarii eficientei în favoarea aceluia mai bine caracterizat.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că, compararea celor două titluri era deci imperios necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în afara oricăror critici deoarece, în speţă, ambele părţi litigante au invocat fiecare un drept propriu de proprietate asupra construcţiei (magaziei) disputate, în temeiul unor acte juridice, instanţa de fond fiind îndatorata să rezolve, în principal, prima cerere a intimaților-reclamanți prin prisma titlului pe care aceştia îl deţineau şi pe care l-au opus lor, proprietarii.
În speţă, recurenții – pârâţi au susţinut că au existat două operaţiuni de înstrăinare a aceluiaşi bun (magazie – şi nu teren – în suprafaţa de 17,87 mp), care a aparţinut proprietarului vânzător, defunctul XXXX: 1. în 1967 o pretinsă vânzare a unui grajd, intervenită între XXXX(vânzător) şi XXXX (cumpărător), în temeiul unui înscris sub semnătura privată şi 2. în 2007 o vânzare a imobilului (teren și construcţie – incluzând şi magazia în cauză), intervenită între moştenitorii legali ai lui XXXX(vânzători) şi ei recurenți-pârâți (cumpărători), în baza unui act autentic de vânzare – cumpărare.
În ceea ce priveşte actul sub semnătura privată, recurenții – pârâţi au susţinut că acesta nu putea primi eficienţă neputând fi mai bine caracterizat în raport cu titlul lor de proprietate (act juridic încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor deforma şi de fond prevăzute de lege pentru validitatea sa), deoarece: (i)nu are decât o eventuala valoare a unei „promisiuni (antecontract) de vânzare-cumpărare” – așa cum a reţinut şi prima instanţa (pag.15, alin.3 din hotărârea recurată) şi rezultă deci că defunctul XXXX (autorul intimaţilor reclamanţi) nu a dobândit niciodată “deplina proprietate şi posesie” asupra magaziei lor (ci un eventual drept de creanţa) şi, în consecinţă, nu putea lăsa moştenire un bun (magazie) sau un drept ce nu se afla în patrimoniul lui la data decesului (13.04.2007); (ii)nu a avut ca obiect şi terenul pe care se afla situat(a) bunul (magazia) – după cum fără temei şi fără a dovedi în vreun fel au susţinut nefondat intimaţii-reclamanţi, ceea ce, fără echivoc, se reţine în cuprinsul înscrisului invocat de intimaţii-reclamanţi: „Subsemnatul XXXX(…), va confirm prin prezenta ca v-am vândut fostul meu garaj de cai, aparţinând de proprietatea din XXXX nr.1 (…); Subsemnatul XXXX am luat act de conţinutul acestei vânzări şi sunt în totul de acord cu aceasta (…)”.
Recurenții – pârâţi au apreciat în continuare că instanţa de fond a reţinut aşadar greşit existenta unui drept al moştenitorilor lui XXXX asupra unui bun constând în „teren în suprafaţa de 17,87 mp”, imobil pe care autorul intimaţilor-reclamanţi este evident că nu 1-a dobândit în anul 1967 si pe care nici nu 1-a stăpânit ulterior, in mod continuu, neviciat, sub nume de proprietar (după cum eronat şi fără niciun temei legal a reţinut prima instanţa la judecarea celei de-a doua cereri privind uzucapiunea), iar terenul pe care se afla situată magazia a aparţinut dintotdeauna, de drept şi de fapt, doar proprietarului XXXX(şi, ulterior, moştenitorilor săi), iar in 2007 a fost înstrăinat în mod valid către subsemnaţii cumpărători, prin act autentic de vânzare – cumpărare valid încheiat.
În ceea ce priveşte legalitatea şi validitatea titlului lor, recurenții – pârâţi au susţinut că acestea au fost constatate de prima instanţa care a reţinut în acest sens faptul că actul autentic a fost valabil încheiat, fără să existe frauda la lege pe care, cu vădită rea-credinţă, au invocat-o intimaţii-reclamanţi.
Astfel, recurenții – pârâţi au reiterat faptul că, prin convenţia de vânzare din 2007, subsemnaţii au dobândit întregul imobil aparţinând anterior proprietarului defunct XXXX, compus din teren în suprafaţa totală de 857 mp (conform măsurătorilor cadastrale) şi clădirea situată pe acesta, în suprafaţa totală construită de 273,43 mp (din care face corp comun şi magazia în suprafaţa de 17,87 mp).
Mai mult, recurenții – pârâţi au menţionat totodată că dreptul lor de proprietate asupra imobilului a fost intabulat în Cartea Funciara nr.XXXX a localităţii Ploieşti, cu număr cadastral XXXX, conform încheierii nr.66024/ 16.11.2007 emisă de ANCPI Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, recurenții – pârâţi au criticat în continuare hotărârea primei instanţe şi in ceea ce priveşte soluţionarea cererii privind prescripţia achizitivă invocată fără just şi legal temei de către intimații-reclamanți.
Așa după cum au mai arătat, recurenții – pârâţi au susţinut că, procedând la o greşită aplicare a legii, prima instanţa nu a reţinut ca ei sunt adevăraţii şi singurii proprietari, în fapt şi în drept, ai întregului imobil (incluzând şi magazia în cauză) situat în localitatea Ploieşti, XXXX nr. 1, judeţul Prahova, drept pe care l-a dobândit în mod valid prin cumpărare de la moştenitorii proprietarului anterior (defunctul XXXX), în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX (act cu bună-credinţă şi în condiţii de deplină legalitate încheiat de ei, în formă autentică).
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că instanţa de fond a anulat în parte acest act juridic fără să existe însă vreun temei legal, neexistând nicio cauză de nulitate, singurul argument al instanţei de fond fiind cel potrivit căruia sancţiunea nulităţii absolute parţiale s-ar aplica deoarece uzucapiunea primează fata de contractul autentic de vânzare – cumpărare.
De altfel, recurenții – pârâţi au susţinut că această soluţie astfel motivată a primei instanţe nu poate fi primită ca fiind în afara oricăror critici întrucât, pe de o parte, nulitatea absolută (fie şi parţială) a titlului lor nu putea interveni decât pentru motive şi cauze expres prevăzute de lege, or, în condiţiile în care instanţa de fond, prin analiza realizată asupra probelor administrate, raportat la temeiurile de drept ale cererii cu care a fost investita, nu a putut constata existenta unei încălcări a condiţiilor de validitate a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX, raportate la dispoziţiile art. 948 Cod civil, atunci nu este posibil ca aceeaşi instanţă de judecată să acorde eficienta juridică deplină intervenirii uzucapiunii, în detrimentul unui act translativ de proprietate considerat pe deplin valabil încheiat, neafectat de vreo cauză de nulitate absolută.
Pe de altă parte, recurenții – pârâţi au susţinut că uzucapiunea nici nu putea să primeze faţă de titlul lor deoarece posesia asupra magaziei pretinsă de reclamanţii-intimaţi nu a fost în niciun caz una utilă (neviciată), așa după cum, contrar susţinerilor instanţei de fond, vor arăta în cele ce urmează.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că, potrivit dispoziţiilor art.1847 Cod civil „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.”, iar pentru producerea efectelor juridice ale posesiei este necesar ca, în afara întrunirii calităţilor (condiţiilor de eficacitate) mai sus referite, să fie îndeplinite şi cele două elemente constitutive ale posesiei: corpus (contactul direct cu bunul) şi animus (intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta ca proprietar).
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că din întregul probatoriu administrat, rezultă atât (i) faptul ca posesia a fost pierduta de intimaţii reclamanţi, câtă vreme elementul animus (intenţia de a stăpâni bunul şi de a se comporta ca un proprietar) nu a fost întrunită chiar in persoana lor ori a autorului acestora, precum şi (ii) faptul ca posesia nu a fost una publică, sub nume de proprietar, fiind deci afectata de viciul clandestinităţii.
În continuare, recurenții – pârâţi au susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că, după decesul autorului lor (13.04.2007), intimaţii-reclamanţi ar fi continuat nestingheriți să posede magazia şi, după cum a probat în mod contrar, au dobândit proprietatea la 7 luni după decesul numitului XXXX (15.11.2007), făcând toate demersurile necesare pentru publicitatea şi opozabilitatea dreptului lor, iar moştenitorii reclamanţi nu au întreprins nicio acţiune nici nu au îndeplinit alt act sau fapt juridic care să ateste în vreun fel stăpânirea în fapt a bunului lor şi/sau existenţa vreunui drept aparţinând autorului lor.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că intimaţii-reclamanţi au dezbătut succesiunea şi au obţinut un certificat de moştenitor la numai o lună după dobândirea proprietăţii lor, în luna decembrie 2007, fără a le aduce în vreun fel la cunoştinţă despre menţiunile privitoare la masa succesorală, constatând abia după 3 ani, în anul 2010, ca includea în mod nelegal şi magazia disputată cu terenul aferent acesteia.
Recurenții – pârâţi au apreciat că instanţa a reţinut eronat faptul că posesia exercitată de autorul intimaţilor-reclamanţi ar fi fost una neafectată de clandestinitate şi, în acest sens, prima instanţa reţine că publicitatea posesiei nu era necesară câtă vreme aceasta ar rezulta din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedica exercitarea unei posesii „în ascuns”.
De asemenea, recurenții – pârâţi au susţinut că reţine instanţa fondului şi faptul că autorul reclamanţilor şi, ulterior, aceştia erau cunoscuţi drept proprietari ai imobilului, calitate care nu le-ar fi fost contestată de nicio persoană, iar argumentele instanţei nu sunt pe deplin temeinice deoarece, pe de o parte, caracterul nepublic al posesiei nu se raportează doar la exercitarea unei posesii în ascuns, viciul clandestinităţii existând în orice situaţie în care stăpânirea bunului nu este făcută în mod public astfel încât orice persoana să o poată cunoaşte.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că nici ei şi nici autorii lor, moştenitorii proprietarului XXXX, nu au cunoscut vreodată, până în anul 2010, despre stăpânirea magaziei de către intimaţii-reclamanţi ori de către autorul lor şi, de asemenea, nici ei, nici autorii lor, nu au cunoscut vreodată, până în anul 2010, despre actul sub semnătură privata privind înstrăinarea magaziei în anul 1967, iar despre posesia invocată de intimaţii reclamanţi nu au ştiut nici măcar autoritățile/organele fiscale abilitate cu înscrierea ca titulari de rol fiscal a persoanelor deţinătoare de bunuri impozabile, în vederea impunerii acestora, intimaţii-reclamanţi şi autorul lor nu au prezentat de altfel dovezi care să ateste înregistrarea lor în evidentele fiscale şi care să probeze plata, pe întreaga perioada posesiei invocate, a taxelor şi/sau impozitelor datorate de aceştia bugetului de stat, în calitatea lor de pretinşi proprietari.
De altfel, recurenții – pârâţi au susţinut că intimaţii-reclamanţi nu au făcut publică posesia nici în evidentele de carte funciara ori în registrele de publicitate imobiliară anterioare astfel încât, la momentul autentificării convenţiei lor din anul 2007, ei şi societatea bancară cu care au contractat în fata notarului public pentru obţinerea unui credit să poată afla dacă ar exista sau nu vreun impediment legal la vânzare, iar faptul că martorii propuşi de intimaţii reclamanţi au susţinut că părinţii reclamanţilor şi aceştia au folosit neîntrerupt imobilul şi că nimeni nu ar fi pretins vreun drept asupra terenului sau construcţiei ori că nu ar exista litigii între proprietari şi vecini nu pot înlătura viciul clandestinităţii câtă vreme nimeni nu a cunoscut, public, despre aceasta posesie.
De asemenea, recurenții – pârâţi au susţinut că împrejurarea că posesia nu a fost dobândită sau conservata prin violenţă ori ca accesul în magazie se făcea numai din curtea reclamanţilor, așa cum prima instanţa a reţinut, nu atestă inexistenţa viciului după cum nici nu probează stăpânirea de către intimaţii-reclamanţi, în fapt, public şi sub nume de proprietar, a magaziei cumpărate de ei în 2007.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că instanţa reţine de asemenea în mod eronat inclusiv faptul că posesia intimaţilor reclamanţi ar avea un caracter neechivoc susţinând în acest sens faptul că aceştia şi autorul lor ar fi intrat în stăpânirea bunului cu intenţia de a se comporta ca un adevărat proprietar şi nu ca un detentor precar, iar aceste considerente ale primei instanţe nu sunt însă susţinute în niciun fel de dovezile administrate de ei în cadrul procesului şi care, așa după cum a arătat, probează tocmai contrariul, adică incertitudinea cu privire la animus sibi habendi, cu alte cuvinte, intimaţii-reclamanţi şi autorul lor pot fi consideraţi că au fost permanent doar nişte detentori precari, existând continuu un echivoc în ceea ce priveşte existenţa elementului constitutiv intențional obligatoriu şi necesar pentru crearea prezumţiei legale de proprietate.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că intimaţii-reclamanţi nu se pot apară nici invocând o eventuală intervertire a precarităţii într-o posesie utila întrucât, din probele administrate in proces, rezultă că în speţă nu este incident niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.1858 Cod Civil.
Totodată, recurenții – pârâţi au susţinut că împrejurarea că magazia în cauză ar fi fost inclusă şi în masa succesorala rămasa de pe urma defunctului XXXX, astfel cum a fost indicată în Certificatul de moştenitor nr. 375/19,12.2007, nu poate atesta într-un mod judicios şi pe deplin legal existenţa vreunui drept de proprietate al intimaţilor-reclamanţi ori stăpânirea în fapt de către aceştia a magaziei şi a terenului aferente imobilului lor.
Astfel, recurenții – pârâţi au solicitat a se observa că acest certificat de moştenitor: a fost emis la o luna de la data dobândirii proprietăţii lor şi la un interval de 8 luni de la momentul decesului lui XXXX, iar intimaţii reclamanţi nu au întreprins nicio acţiune sau vreun demers legal pentru a fi adus şi la cunoştinţa lor; înscrisul le-a fost adus la cunoştinţa abia după 3 ani de la data emiterii lui, în cadrul procesului intentat în anul 2010 în care intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei în mod nefondat şi cu rea-credinţă constatarea nulităţii absolute a contractului lor de vânzare-cumpărare; înscrisul conţine menţiuni nelegale referitoare la includerea, în mod fals, în masa succesorala a unui drept de proprietate pretins a fi fost dobândit de defunctul XXXX prin uzucapiune asupra unui teren in suprafaţa de 18,87 mp (teren care însă nu a fost niciodată înstrăinat de către proprietarul XXXXşi care, evident, nu era în niciun caz dobândit de defunct prin prescripţie achizitiva la momentul 19.12.2007) şi, respectiv asupra unei magazii în suprafaţa de 18,87 mp (construcţie asupra căruia nu s-a transmis în mod valabil proprietatea către defunct, „scrisoarea” din 1967 neavând valoarea unui act valid translativ de proprietate); înscrisul emis de notarul public nu are valoarea unui titlu de proprietate şi nici nu atestă/confirmă proprietatea şi/sau întinderea altor drepturi succesorale ale intimaţilor reclamanţi asupra magaziei aferente imobilului lor.
Recurenții – pârâţi au susţinut în continuare că practica judiciara a statuat de altfel fără niciun echivoc natura juridică şi efectele certificatului de moştenitor: într-o speţă, instanţa de fond a admis o acţiune în revendicare introdusă de un moştenitor împotriva unui terţ cu privire la un bun trecut în certificatul de moştenitor, considerând că certificatul de moştenitor este titlu de proprietate, însă instanţa de control judiciar a desfiinţat hotărârea cu motivarea că „certificatul de moştenitor reprezintă un act administrativ cu putere limitată între succesori, el neavând efect ersa omnes, nefiind opozabil terţilor, întrucât nu este constitutiv sau atributiv de drepturi reale” (Trib. Res. Bucureşti Col, III civil dec. 5260/1956, în Legalitatea populară nr. 5/1956, p. 725); într-o alta speţă cu privire la menţiunile din certificatul de moştenitor, s-a statuat că „menţiunile din acesta nu au putere probantă împotriva terţilor în ce priveşte drepturile moştenitorilor”.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că menţiunile făcute în certificatului de moştenitor sunt simple declaraţii (neadevărate, nelegale) ale moştenitorilor defunctului XXXX, consemnate de către notarul public cel puţin în mod neglijent, fără ca acestea să aibă vreo forţa juridică probantă şi fără a ne fi în vreun mod legal opozabile.
În ceea ce priveşte al patrulea motiv de recurs, recurenții – pârâţi au criticat, de asemenea, hotărârea instanţei şi în ceea ce priveşte modul greșit în care judecătorul pricinii a analizat şi a statuat modul de dobândire de către intimaţii-reclamanţi a dreptului de proprietate prin uzucapiune, în împrejurările în care este evident că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, şi celelalte condiţii ale unei posesii utile.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că, dacă prima instanţa ar fi procedat, în mod corect, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi [care provin practic de la acelaşi autor (proprietarul XXXX)], ar fi înlăturat toate apărările şi afirmaţiile nefondate şi tendenţioase ale intimaţilor-reclamanţi, precum şi mărturiile subiective şi lipsite de relevanţă ale martorilor acestora şi ar fi putut constata fără putinţă de tăgadă faptul că uzucapiunea nu putea fi preferată actului autentic de v/c încheiat de ei în anul 2007, acesta fiind un act juridic valid care atestă proprietatea deplină, înscrisă şi în Cartea Funciară, asupra magaziei disputate şi, respectiv, a terenului aferent acesteia.
În continuare, recurenții – pârâţi au susţinut că instanţa ar fi putut constata de asemenea cu evidenţa şi că actul autentic de vânzare este preferabil titlului invocat de intimaţii reclamanţi (scrisoarea din data de 14.09.1967), fiind unanim recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă faptul că, dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, va câştiga partea care a transcris mai întâi titlul său în registrul de publicitate imobiliară.
Prin urmare, recurenții – pârâţi au susţinut că criticile lor vizează modul greşit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia prescripţiei uzucapiunii care, în mod vădit, au fost reţinute de judecătorul pricinii numai în favoarea intimaților-reclamanți şi în neconcordanţă evidentă cu probele administrate şi dispoziţiile legale.
Mai mult, recurenții – pârâţi au apreciat că trebuie reţinut că prescripţia achizitivă operează ca o sancţiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate şi se justifică prin pasivitatea sa, timp îndelungat, lăsând bunul în posesia altuia, or, în speţă, aceasta sancţiune nu au de ce să o suporte în mod injust, în condiţiile în care chiar intimaţii reclamanţi sunt cei care au stat într-o stare de pasivitate şi niciodată până în anul 2010 nu au făcut în mod public cunoscută posesia pretins a fi fost exercitată de ei sau de autorul lor.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că, dacă intimaţii-reclamanţi ar fi încheiat ulterior scrisorii din 1967 un act autentic de v/c sau ar fi obţinut o hotărâre care să ţină loc de act autentic, dacă aceştia ar fi intabulat de asemenea dreptul lor în CF şi ar fi fost înregistraţi ca titulari de rol fiscal în evidentele organului abilitat, plătind în acest sens toate obligaţiile fiscale ce le reveneau ca pretinşi proprietari, dacă intimaţii reclamanţi sau chiar autorul lor ar fi făcut în orice fel şi în orice mod un act public prin care să se cunoască faptul că ei au achiziţionat şi folosesc continuu şi netulburați magazia dobândita de ei (cu atât mai mult cu cât s-a afirmat, inclusiv de către martorii audiaţi, că „nu există nicio cale de acces din partea proprietăţii paraţilor” şi că „din strada este greu sesizabil dacă locaţia era sau nu folosita de către cineva), atunci ei nu ar mai fi încheiat actul autentic de v/c şi nu s-ar mai fi aflat în situaţia iminentă şi injusta de a fi evinşi după aproape 8 ani de la încheierea unui act autentic de v/c, emis în condiţii depline de legalitate şi adoptat de ei şi autorii lor cu bună-credinţă.
În cauza de faţă, recurenții – pârâţi au susţinut că nu se poate vorbi deci despre o posesie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia (art. 1847 C. civ. – continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar), care să poată valora proprietate potrivit legii, atâta timp cât aceasta posesie nu a fost una publică şi netulburată, exercitată sub nume de proprietar.
Or, recurenții – pârâţi au reiterat că deţin un titlu de proprietate valid încă din anul 2007, dată la care a fost intabulat dreptul lor pentru opozabilitate faţă de terţi şi de la care au fost înregistrați ca plătitori de impozit asupra întregului imobil (teren + construcţie – magazie).
De asemenea, recurenții – pârâţi au reiterat de asemenea faptul că, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii Michael -Titus Teodora Adina şi XXXXau declarat că au dobândit imobilul ce a făcut obiectul contractului, astfel: (i) parte prin moştenire de la tatăl lor XXXX, cu certificatul de moştenitor nr. 884/24.12.1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Judeţean Prahova în dosarul nr. 884/1973, înscris în CF conform încheierii nr. 62127/31.10.2007, de către OCPI Prahova – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti; (ii) parte prin moştenire de la mama vânzătorilor XXXX, cu certificatul de moştenitor nr. XXXX, eliberat de către BNP Diana Cristina Tătar în dosarul nr. 35/2003, înscris în CF, conform încheierii nr. 62651/01.11.2007, de către OCPI Prahova Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti; (iii) parte prin restituirea în natură, în baza Dispoziţiei nr. 461/Î7.01.2005, emisă de Primăria Mun. Ploieşti, preluată cu P-Vnr.6079/05.06.2006 încheiat de aceeaşi instituţie, înscrise în CF conform încheierii nr.28051/02.11.2005 de către OCPI Prahova, iar restituirea s-a făcut ca urmare a trecerii în proprietatea statului, a unei cote din imobil, în baza Deciziei nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Prahova – Biroul Permanent al Comitetului Executiv.
De asemenea, recurenții – pârâţi au susţinut că vânzătorul Vlaiculescu Valeriu – Octavian, prin mandatar a declarat că a dobândit parte prin moştenire de la tatăl său XXXXcu certificatul de moştenitor nr. 884/1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Prahova în Dosarul nr. 884/1973, parte prin restituirea în natură, în baza dispoziţiei nr. 461/17.01.2005.
În acest sens, contrar susţinerilor instanţei de fond şi în combaterea continuităţii posesiei exercitate de către intimaţii-reclamanţi, recurenții – pârâţi au solicitat ca instanţa de control judiciar să aibă în vedere conţinutul Dispoziţiei nr. 461117.01.2005 şi anexele acesteia, dispoziţie emisă de Primăria Mun. Ploieşti (act necontestat în termen legal şi care reprezintă titlu de proprietate pentru chemaţii in garanţie şi despre care așa cum a arătat se menţionează în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 273911.5.11.2007 de către BNP XXXX), potrivit căreia în baza Legii nr. 10/2001 se restituie în natura chemaţilor în garanţie o parte din imobilul situat în Ploieşti, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, imobil compus din teren in suprafaţa de 412,50 mp şi construcţiile identificate în planurile anexa la Dispoziţie (printre acestea enumerându-se si magazia ce face obiectul litigiului de fata, configurata în mod clar atât în planul de situaţie, cât şi în planul construcției-anexe la Dispoziţie, Su-17,85 mp, Sc-22.14 mp).
De asemenea, contrar susţinerilor instanţei de fond, recurenții – pârâţi au susţinut că raportul de expertiza construcții-expert Popa Marian efectuat in cauza la solicitarea intimaţilor-reclamanţi relevă, prin constatările sale, că aceştia nu au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, nu s-au comportat ca nişte buni proprietari, imobilul aflându-se în stare de degradare, nefiind îngrijit, modificat, renovat.
Totodată, recurenții – pârâţi au susţinut că în mod eronat instanţa de fond motivează caracterul neechivoc al posesiei intimaţilor-reclamanţi în sensul că intimații-reclamanți ar fi făcut lucrări la imobilul magazie cu scopul de a închide intrarea dinspre proprietatea subsemnaţilor (fără a se reţine în cuprinsul sentinţei şi perioada în care au fost făcute acestea), deschizând o ușă pe proprietatea lor, imobilul – magazie având acces numai de pe terenul intimaţilor-reclamanţi, însă aceste susţineri nu atestă faptul că aceste lucrări au fost făcute în mod legal şi sub nume de proprietar, ci doar faptul că, în mod abuziv, profitând de situaţia de fapt a imobilului care era preluat atunci de stat, şi-au însuşit drepturi pe care nu le aveau asupra bunului.
Pe de altă parte, recurenții – pârâţi au arătat instanţei de recurs faptul că potrivit planului de situaţie şi planului construcţiei – anexe la Dispoziţia nr. 461/2005 mai sus referită – la momentul restituirii către intimații-chemați în garanţie a imobilului-magazie preluat de stat, ferestrele şi ușa acestuia aveau deschidere către terenul ce a făcut obiectul restituirii şi nu către terenul intimaților-reclamanți.
Ort, recurenții – pârâţi au susţinut că această dispoziţie vine astfel în contradicţie cu declaraţiile martorilor propuşi de intimaţii reclamanţi şi cu menţiunile raportului de expertiză, aspecte neobservate însă şi neluate în considerare de prima instanţă la judecarea cauzei.
Astfel, recurenții – pârâţi au susţinut că interpretarea şi aplicarea data astfel de instanţa de fond dispoziţiilor art. 1847 Cod civil este aşadar una defectuoasă întrucât aceasta a apreciat doar prin raportare la declaraţiile vădit subiective ale celor doi martori ai intimaților-reclamanți ca aceştia şi autorul lor ar fi fost cunoscuţi ca proprietari.
Mai mult, recurenții – pârâţi au susţinut că, caracterul public al posesiei se face prin declararea la autorităţile competente a pretinsului drept de proprietate şi de plata taxelor şi impozitelor aferente rolului fiscal.
Or, recurenții – pârâţi au susţinut că singurul act de care a făcut vorbire instanţa este certificatul de moştenitor al reclamanţilor intimaţi care, însă, așa cum au detaliat anterior, nu reprezenta titlu de proprietate şi a fost în orice caz emis după dobândirea de către ei a dreptului de proprietate asupra magaziei (şi terenului aferent).
Recurenții – pârâţi au reiterat faptul că, la momentul dobândirii imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare ce a fost anulat în aparte de instanţa de fond, cu buna-credință au depus toate eforturile şi diligentele necesare pentru a putea încheia, în mod valabil, contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de forma cerute de normele legale incidente în materia vânzării de imobile; au făcut, în acest sens, toate demersurile legale necesare în vederea verificării situaţiei juridice a imobilului ce urma a fi achiziţionat, cu atât mai mult cu cât bunul a fost cumpărat prin credit imobiliar, asupra imobilului (în integralitate) fiind efectuate de altfel verificări amănunţite inclusiv de către Banca Comerciala Romana – Sucursala Judeţeană Prahova, care a instituit şi ipotecă de rang I în favoarea sa, în baza contractului de credit. Consideram deci ca buna lor credinţa la momentul achiziţiei imobilului nu poate fi lipsita de efecte juridice şi nu poate fi înlăturată cu atât de multă uşurinţă de către instanţa de fond, cu consecinţa desfiinţării fără temei legal a unui act valid încheiat.
Pentru toate motivele arătate, recurenții – pârâţi au solicitat să se admită ca întemeiată calea lor de atac, să se modifice în totalitate Sentinţa Civila nr. 5879/06.05,2015 pronunţata de Judecătoria Ploieşti şi, pe fondul cauzei, să se respingă ca nefondată şi nelegală acţiunea reclamanţilor – intimaţi, astfel după cum aceasta a fost formulată şi ulterior completată.
De asemenea, recurenții – pârâţi au solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuieli de judecata ocazionate de acest proces, conform notei ce va fi depusă la dosarul cauzei.
În drept, recurenții – pârâţi au invocat art. 299 – 308, art. 309 – 312 vechiul Cod procedura civila, art. 304 alin. 9 vechiul Cod Pr. Civila, art. 304 ind. I vechiul Cod Pr. Civila.
În susţinerea şi dovedirea recursului, recurenții – pârâţi au precizat că înțeleg să solicite administrarea probei cu înscrisuri.
De asemenea, recurenții – pârâţi au solicitat judecarea cauzei şi în lipsa, conform art.242 alin.2 c.pr.civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs și chemații în garanție XXXX, XXXX şi XXXX, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, pentru motivele ce urmează a le învedera.
În motivarea în fapt a cererii de recurs, chemaţii în garanţie au învederat că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, la data de 03.12.2010, reclamanţii X şi Y au chemat în judecată pe pârâţii Z şi U, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploieşti, înscris în CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, în sensul că imobilul identificat sub denumirea magazie cu suprafaţa utila de 17,87 mp, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construită din cărămidă şi învelită cu tablă, în conformitate cu art. 948 C. Civ, este proprietatea reclamanţilor. Ulterior şi-au completat cererea cu un alt capăt, privind uzucapiunea pentru terenul de 5,80 X 3,50 mp si construcţia de pe acest teren.
În cauză, recurenţii – chemaţi în garanţie au învederat că a fost formulată întâmpinare de către pârâţii Z şi U, precum şi cerere de chemare în garanţie a lor şi care au răspuns la cererea de chemare în judecata şi cererea de chemare în garanţie cu întâmpinare, susţinând netemeinicia celor două cereri.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că, în urma probatoriului administrat în cauză, instanţa a apreciat că acţiunea completată a reclamanţilor este întemeiată şi a admis-o în totalitate, admiţând si cererea de chemare in garanţie, obligându-i la plata sumelor solicitate de celelalte părţi.
În ceea ce priveşte un prim motiv de recurs, chemaţii în garanţie au precizat că înţeleg să critice încheierea de şedinţa din al doilea ciclu procesual, respectiv cea de la 15.10.2014 întrucât instanţa a încălcat dispoziţiile date de instanţa de casare şi a înțeles să încuviinţeze şi să administreze aceleaşi probe ce trebuiau administrate de către reclamanţi în primul ciclu procesual.
Astfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au apreciat că a fost încălcat principiul disponibilităţii, instanţa în mod nelegal a refăcut probatoriul de care reclamanţii fuseseră privaţi în primul ciclu procesual prin decădere ca şi sancţiune procedurală.
Mai mult, recurenţii – chemaţi în garanţie au considerat că instanţa trebuia să respecte dispoziţiile date de instanţa de casare care a dispus ca reclamanţii sa îşi completeze timbrajul pentru capătul completator al cererii de chemare in judecată, fără însă a dispune cu privire la administrarea aceluiaşi probatoriu de care a beneficiat in primul ciclu procesual şi pe care nu l-au valorificat din culpa lor exclusivă.
Mai mult decât atât, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că au fost încuviinţate şi alte probe ce nu fuseseră solicitate în primul ciclu procesual, respectiv expertizele judiciare ce au fost efectuate în cauză.
În continuare, recurenţii – chemaţi în garanţie au apreciat ca nu sunt în situaţia prev. de art. 312 al 5 c.pr.civ. în ceea ce priveşte posibilitatea administrării de probe noi, altele decât cele încuviinţate în primul ciclu procesual şi că momentul solicitării şi încuviinţării de probe este cu mult depăşit, iar sancţiunea este decăderea din dreptul de a mai propune probe, iar instanţa de recurs nu a apreciat nici asupra incidenţei disp. art. 315 al 1 şi 2 c.pr.civ. cu privire la refacerea probatoriului.
În primul ciclu procesual, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că reclamanții-intimați fuseseră decăzuţi din dreptul de a administra proba testimonială si cu toate ca în cel de-al doilea ciclu procesual s-au opus împreună cu pârâţii Apostol să fie administrată această proba, instanţa a trecut peste susţinerile lor şi prin încălcarea dispoziţiilor procedurale precum şi ale îndrumărilor instanţei de recurs a procedat la readministrarea probei cu martori cât şi a unor probe noi nesolicitate în termen legal.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că, deși exista un RIL în ceea ce priveşte posibilitatea administrării de probe după casare, aceasta situaţie nu se regăseşte şi în cauza dedusă judecaţii întrucât nu sunt în situaţia prevăzuta de disp. art.1 de la art.315, întrucât reclamanţii erau legai citaţi la momentul administrării probelor, fiind chemaţi sa răspundă la interogatoriu la termenul din 16.11.2012.
Recurenţii – chemaţi în garanţie au menţionat că pe toată perioada primului ciclu procesual, reclamanţii au avut asistenţă juridică calificată, motiv pentru care nu pot invoca nicio situaţie care sa ii îndreptăţească sa solicite probe noi după casare.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, referitor la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare hotărâta de către instanţa de fond, recurenţii – chemaţi în garanţie au criticat soluţia pronunţată întrucât aceasta este lipsită de temei legal.
În speţa dedusă judecaţii principalul capăt al cererii de chemare în judecată îi reprezenta constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului încheiat de subsemnaţii prin mandatar si paraţii Apostol pentru frauda la lege. Instanţa nu a considerat ca ar exista o frauda la lege in încheierea convenţiei, însă fără a avea o motivaţie legală, în mod evaziv a apreciat că are întâietate capătul subsidiar al cererii de chemare in judecata, cel privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi a admis si primul capăt de cerere al reclamanţilor.
Astfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat instanţei de control judiciar să reanalizeze aceasta situaţie şi să infirme soluţia pronunţata de instanţa de fond întrucât aceasta este nelegală. Judecătoria Ploieşti a fost investită cu o cerere principala întemeiata pe disp. art. 948 C Civil şi urma să analizeze în baza probelor administrate în cauza daca contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX a încălcat dispoziţiile legale la momentul încheierii acestuia.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că în legătura cu aceasta situaţie nu au fost administrate probe, iar instanţa a recunoscut ca nu sunt cauze de nelegalitate ale actului încheiat de parii, însă a înțeles să dea întâietate capătului de cerere completator al acţiunii reclamanților-intimați.
Recurenţii – chemaţi în garanţie au considerat că instanţa de fond a făcut o apreciere personala şi lipsita de temei legal în reconfigurarea cererii de chemare în judecată a reclamanților-pârâți în ceea ce priveşte ordinea judecării capetelor de cerere.
În acest sens, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că instanţa de recurs a dat indicaţii cu privire la ceea ce urmează să facă instanţa fondului, iar cele 3 aspecte vizate erau: verificarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, compararea acestuia cu actul sub semnătura privată al reclamanţilor şi stabilirea timbrajului corespunzător capătului de cerere privind uzucapiunea, iar instanţa de fond a nesocotit îndrumările date şi a încuviinţat probatori noi fără lipsa unor indicaţii în acest sens şi cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale în această privinţă.
Astfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat ca instanţa de recurs să reanalizeze aceasta situaţie a titlurilor de proprietate ce emana de la acelaşi autor, respectiv XXXXşi prin comparare să aprecieze cu privire la întâietatea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de parații-intimați Apostol ca fiind actul mai bine conturat, încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate şi pentru care s-au realizat toate formalităţile necesare privind modalitatea de încheiere cat cele privind publicitatea dreptului de proprietate.
De asemenea, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat să se aibă în vedere că în ceea ce priveşte convenţia sub semnătura privata încheiată de defunctul XXXXcu autorul reclamanţilor Preda, acesta nu a fost decât o promisiune de vânzare-cumpărare nevalorificata de către aceştia într-un termen rezonabil, nu au fost îndeplinite niciun fel de formalităţi de declarare a formelor de publicitate şi nu au fost plătite niciodată taxe şi impozite.
În acest sens, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat instanţei de recurs să sancţioneze pasivitatea reclamanților-intimați prin respingerea cererii de chemare în judecată şi menţinerea ca valabil încheiat a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei cu familia Apostol.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, recurenţii – chemaţi în garanţie au criticat soluţia pronunţată de Judecătoria Ploieşti, apreciind că cele reţinute sunt o interpretare evaziva, trunchiată şi imprecisă a textelor de lege invocate de în cauză, fiind incidente disp. art. 304 al 9 Cod Pr. Civila.
În speţă, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că se reţine că în conformitate cu disp. art. 1847 Cod civil, „ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietari”.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că interpretarea instanţei cu privire la condiţiile uzucapiunii nu sunt în concordanţă cu practica instanţelor judecătoreşti, dar duc la o soluţie previzibilă şi injustă dar favorabilă reclamanţilor.
Astfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că atât ei, cât şi pârâţii au învederat instanţei că nu sunt întrunite condiţiile de la art. 1847 nici individual si nici cumulativ., au susţinut faptul că posesia reclamanţilor nu a fost continuă şi neîntreruptă întrucât de la momentul în care bunul nu s-a mai aflat în circuitul civil, fiind preluat prin Decizia nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Prahova – Biroul Permanent al Comitetului Executiv acesta se consideră că nu putea să mai fie în patrimoniul niciunei persoane fizice sau juridice, alta decât Statul Roman.
Mai mult, recurenţii – chemaţi în garanţie au menţionat că deposedarea s-a făcut cu mult înaintea emiterii unui document în acest sens, mama lor fiind evacuată din acest spaţiu şi fără să îşi susţină în niciun fel afirmaţia, instanţa a considerat că bunul a făcut parte din domeniul privat al statului şi nu cel public, aşadar, termenul de prescripţie a continuat sa curgă, deși ei proprietarii nu au putut să folosească acest bun, fiind preluat de stat, pentru reclamanţi a putut să curgă termenul de prescripţie (…).
Recurenţii – chemaţi în garanţie au considerat netemeinică această susţinere a instanţei.
Astfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că întreruperea termenului de 30 de ani a intervenit deposedarea forţată a autoarei lor, cât şi printr-un act emanat de statul comunist care afectează nu doar posesia lor, cât şi a reclamanţilor.
De altfel, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că uzucapiunea este o sancţiune care se aplică proprietarului neposesor determinată de lipsa de interes în exercitarea prerogativelor proprietăţii, ceea ce nu se poate spune despre ei, care au fost deposedaţi în mod abuziv de bunul aparţinând autorilor lor.
Ulterior acestui moment, respectiv până la emiterea Dispoziţiei nr. 461/17.01.2005, emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că pot discuta de o clandestinitate a deţineri imobilului sau de o precaritate a posesiei, întrucât acest bun era închiriat către diverse persoane în baza unor contracte de locațiune încheiate cu Primăria Ploieşti.
Cu privire la Dispoziţia nr. 461/2005, recurenţii – chemaţi în garanţie au precizat că acest act reprezintă titlul lor de proprietate, titlu ce nu a fost contestat de nicio persoana, document în baza căruia a înstrăinat imobilul, inclusiv magazia de 17, 87 mp către soţii Apostol.
Tot în acest sens, recurenţii – chemaţi în garanţie au precizat că, chiar şi în situaţia în care s-ar anula în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP Ionescu Diana Cristina, partea din bunul imobil s-ar întoarce in patrimoniul lor.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au considerat că, prin anularea parţiala a titlului de proprietate a soţilor Apostol, s-ar ajunge la existenta concomitentă a două titluri de proprietate, unul reprezentat de hotărârea judecătoreasca dată în favoarea fraţilor Preda si unul reprezentat de Dispoziţia nr. 461/2005, act necontestat in termen legal.
În continuare, recurenţii – chemaţi în garanţie au criticat interpretarea dată disp. art. 1847 în ceea ce priveşte caracterul public al posesiei, instanţa apreciind ca prin raportare la declaraţiile celor doi martori, autorii reclamanţilor şi reclamanţii sunt cunoscuţi ca proprietari, aceasta interpretare fiind părtinitoare şi nesusținută de practica instanţelor, care au apreciat că acest caracter public al posesiei se face prin declararea la autorităţile competente a pretinsului drept de proprietate şi de plata taxelor şi impozitelor aferente roiului fiscal.
Or, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că în toata existenţa imobilului situat în XXXX nr. 1, inclusiv până în prezent, plătitori de impozite şi taxe pentru acest imobil, inclusiv pentru terenul si construcţia în litigiu, au fostei şi ulterior familia Apostol, ceea ce susţine afirmaţia lor că reclamanții-intimați Preda nu s-au comportat ca nişte adevăraţi proprietari.
Mai mult, recurenţii – chemaţi în garanţie au susţinut că, singurul act de care a făcut vorbire instanţa este certificatul de moştenitor al reclamanţilor, care în percepţia cvasitotala a instanţelor, nu reprezentă titlu de proprietate şi, cum pot discuta de o posesie publica în condiţiile în care ei nu au avut cunoștință de existenţa actului sub semnătura privată şi de împrejurarea că familia Preda stăpâneşte acea parte din proprietatea lor, dar cu toate acestea să fie considerat de instanţa că posesia a fost exercitată într-un mod public (?), nici măcar reclamanţii nu pot pretinde că ar fi exercitat în mod public aceasta posesie, întrucât au înţeles sa îşi dea acordul notarial în momentul în care pârâţii Apostol au dorit să demoleze în întregime acest imobil, fără sa le declare faptul că, în ceea ce priveşte magazia de 17,87 mp, aceasta le-ar aparţine, chiar şi în baza unui document sub semnătura privată.
În concluzie, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost acesta formulat, modificarea în tot a sentinţei atacate şi pe fond, respingerea acţiunii completate ca neîntemeiate.
De asemenea, recurenţii – chemaţi în garanţie au solicitat cheltuieli de judecata în toate fazele procesuale.
În drept, recurenţii – chemaţi în garanţie au invocat disp. art. 304 al 9 Cod pr. civilă şi art. 304 ind. 1 Cod pr. civilă.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. 22913/281/2010* la data de 09.12.2015.
Intimaţii – reclamanţi X şi Y au formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate în cauză de către pârâţii Z şi U şi chemaţii în garanţie XXXX, XXXXVasile şi XXXX, solicitând să se respingă ambele recursuri ca nefondate, să se menţină ca legală şi temeinică Sentinţa civilă nr.5879/06.05.2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşti şi să fie obligaţi recurenţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea căii de atac.
Astfel, în ceea ce priveşte un prim aspect, intimaţii-reclamanţi au învederat că s-a susţinut în cadrul unui prim motiv de recurs nelegalitatea hotărârii sub aspectul încălcării de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art.315 al.1 şi 2 C.pr.civ, respectiv că în mod greşit a procedat instanţa de fond atunci când, în rejudecare, a admis pentru reclamanţi proba cu martori şi expertize topometrica şi constructor pentru identificarea şi evaluarea imobilului în litigiu.
În acest sens, intimaţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.315 al. 1, 2 şi 3 indice 1 C.pr.civ.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit prevederilor legale mai sus menţionate: (l) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casata pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3 indice l) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.”
În speţă, intimaţii-reclamanţi au susţinut că prin Decizia nr.150/30.01.2014, Tribunalul Prahova a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare pentru „soluţionarea pricinii în condiţii de respectare a dreptului la apărare al tuturor pârtilor litigante, pentru stabilirea cuantumului taxei de timbru aferent ambelor capete de cerere în temeiul prevederilor Legii nr. 146/1997 şi, în raport de satisfacerea timbrajului pentru soluţionarea pe fond a cauzei, cât şi pentru motivarea hotărârii ce se va pronunţa cu respectarea exigentelor impuse de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civ, ocazie cu care vor fi avute în vedere şi apărările făcute de părţi în fata instanţei de recurs.”
Aşadar, intimaţii-reclamanţi au susţinut că tribunalul a casat în totalitate sentinţa criticată şi nu numai anumite încheieri de şedinţa ca să se poate susţine, așa cum încearcă recurenţii, incidenţa dispoziţiilor art.315 al.2 Cod pr.civ.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de casare precizează în mod expres că soluţionarea trebuie să se facă cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părţilor litigante, precizându-se în mod expres că a fost încălcat acest drept al reclamanţilor prin Încheierea din data de 16.11.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti prin care s-a dispus atât admiterea excepţiei insuficientei timbrări a cererii completatoare privind uzucapiunea, cât şi decăderea reclamanţilor din proba testimonială.
În aceste condiţii, în care hotărârea a fost casată în totalitate, în considerarea dispoziţiilor exprese ale deciziei de casare, dar şi a dispoziţiilor legale inserate la al.3 indice 1 din art.315 Cod pr.civ., intimaţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de fond putea administra orice probe prevăzute de lege.
Or, intimaţii-reclamanţi au susţinut că prin nota de probatorii formulată de reclamanţi după casarea cu trimitere, aceştia au solicitat administrarea probei testimoniale şi a probei cu expertize de specialitate care să permită identificarea şi evaluarea imobilului în litigiu.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că proba testimonială nu era o probă nouă, ci fusese cerută şi iniţial şi tribunalul a constatat că, în mod greşit, anterior casării reclamanţii au fost decăzuţi din dreptul de a administra aceasta proba, iar în ceea ce priveşte expertizele acestea se impuneau atât pentru identificare, cât şi pentru stabilirea taxei de timbru, astfel cum dispusese instanţa de casare.
De aceea, intimaţii-reclamanţi au solicitat să se constate că măsura încuviințării probatoriilor s-a făcut cu respectarea aplicare a dispoziţiilor art.315 Cod pr.civ., motiv pentru care să se cenzureze prin respingere aceasta prima critica de așa-zisa nelegalitate formulată de recurenţii Z şi U.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, intimaţii-reclamanţi au susţinut că nefondată este şi critica referitoare la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.XXXX.
În primul rând, intimaţii-reclamanţi au apreciat că trebuie precizat că instanţa de fond a fost chemată să se pronunţe asupra validităţii contractului şi nu asupra unei acţiuni în revendicare care să presupună o comparare a titlurilor de proprietate, așa cum se susţine de către recurenţi.
De altfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, chiar în considerentele deciziei de casare se menţionează că hotărârea pronunţata inițial de către Judecătoria Ploieşti este nelegală tocmai sub aspectul faptului că judecătorul a procedat la o compararea a titlurilor în condiţiile în care nu era sesizat cu o acţiune în revendicare.
În al doilea rând, intimaţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea supusă recurării este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune, cum ar fi omisiunea analizării unor probe sau inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de recurs.
Aşadar, intimaţii-reclamanţi au învederat instanţa de recurs poate complini motivarea lipsa, chiar fără a modifica soluţia, în măsura în care şi-o însuşeşte.
În cauză, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între paraţi şi chemaţii in garanţie este lovit de nulitatea absoluta, fiind aplicabile dispoziţiile art. 948 al.4 si 966 Cod civil şi frauda la lege.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit art.966 Cod civ. „Obligaţia nelicita nu poate avea niciun efect”, iar conţinutul acestei condiţii este precizat de art.968 C.civ. „Cauza este nelicită când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice.”
Or, intimaţii-reclamanţi au susţinut că frauda la lege constă într-o manopera dolosivă, folosită de părţi spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă şi oculta a unei norme prohibitive, iar vânzarea încheiată între XXXX, XXXXVasile si Michael-Titus Teodora Adina, pe de o parte şi Z si U, pe de altă parte reprezintă o operaţiune speculativă, fiind încheiată cu reaua-credinţa atât a vânzătorilor, cât şi cumpărătorilor.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că reaua credinţa a părţilor contractante rezulta din convingerea pe care aceştia au avut-o la încheierea actului şi nu din înscrisurile oficiale de carte funciară, iar din probele administrate în cauză rezultă că, în mod cert, părţile contractante cunoşteau situaţia de fapt şi de drept a imobilului din litigiu.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că vânzătorii, care sunt moştenitorii defunctului XXXX, cunoşteau că începând din anul 1967, data la care s-a încheiat convenţia sub semnătura privată între autorul lor si XXXX, autorul reclamanţilor, imobilul în litigiu a fost în posesia cumpărătorului, iar aceştia nu se pot prevala de faptul că nu ar fi cunoscut existenta înscrisului sub semnătura privata încheiat la data de 14.09.1967, întrucât acesta le este opozabil in calitate de moştenitori ai defunctului XXXXşi, de altfel, nici nu au contestat valabilitatea acestuia.
De altfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că martorii XXXX şi XXXX, audiaţi în cauza la propunerea reclamanţilor au arătat că părinţii reclamanţilor au preluat folosinţa chiar de la data intervenirii convenţiei de vânzare şi au stăpânit neîntrerupt imobilul, nu au fost litigii, iar accesul in imobil se efectuează numai din curtea reclamanţilor şi nu exista nicio intrare din curtea pârâţilor.
În ceea ce îi priveşte pe cumpărători, intimaţii-reclamanţi au susţinut că s-au făcut dovezi certe că aveau cunoştinţa de situaţia imobilului la data încheierii actului şi că şi-au asumat un risc prin dobândirea bunului de la un neproprietar, iar faptul că au încheiat actul fără să-1 vizioneze, fără a prelua folosinţa bunului, deşi ştiau că imobilul este locuit de o altă persoană, reprezintă împrejurări suficiente pentru a forma convingerea instanţei că au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului şi, ca urmare, în mod just s-a admis cererea de constatare a nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2739715.11.2007, demonstrându-se existenţa acordului dintre vânzători şi cumpărători la încheierea actului cu fraudarea intereselor terţilor reclamanţi care justificau o posesie de peste 30 de ani.
În ceea ce priveşte al treilea aspect, intimaţii-reclamanţi au solicitat să se cenzureze ca fiind nefondate si criticile aduse hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea calităţii de proprietari ai reclamanţilor în baza uzucapiunii de lungă durată.
Intimaţii-reclamanţi au susţinut în continuare că, pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 C. civ., este necesar să fie îndeplinite cumulativ, două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 ani indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 14.09.1967, autorul paraţilor, XXXXa vândut autorului reclamanţilor, XXXX o magazie/fostul grajd de cai cu dimensiunile 5,80 mp x 3,50 mp şi a primit preţul convenit, această magazie fiind situată în Ploieşti, XXXX nr. l, judeţul Prahova pe un teren în suprafaţa de 17,87 mp.
Or, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, de la data încheierii actului sub semnătură privată, autorul reclamanţilor XXXX a intrat în stăpânirea bunului, iar, după decesul acestuia, imobilul a fost folosit de către reclamanţi şi inclus în certificatul de moştenitor nr.375/19.12.2007 eliberat în urma decesului autorului, iar din probele administrate în cauza a rezultat că posesia exercitata de autorul reclamanţilor şi, ulterior decesului acestuia, de către reclamanţi nu este afectata de vreun viciu, precum discontinuitatea, violentă, clandestinitatea sau echivocul.
În acest sens, intimaţii-reclamanţi au susţinut că aceştia au exercitat o posesie continuă asupra imobilului – construcţie şi teren, fără intermitente anormale, actele de stăpânire fiind exercitate cu regularitatea pe care natura bunului o impune.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că martorii XXXX şi XXXX au relatat că părinţii reclamanţilor şi reclamanţii au stăpânit în mod neîntrerupt imobilul şi că, pe parcursul acestei perioade de timp, nimeni nu a pretins vreun drept asupra terenului sau construcţiei, nefiind litigii cu privire la vecinătăţile terenului, martorii declarând că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanţilor şi nu exista nicio intrare din curtea pârâţilor.
În cauză, intimaţii-reclamanţi au susţinut că expertiza topometrica Boeroiu Tiberiu a identificat suprafaţa de 17,87 mp deţinută de reclamanţi în baza înscrisului sub semnătura privata, arătându-se că pe teren este edificata o construcţie magazie cu acces din strada Gheorghe Doja şi nu din strada Fortunei unde este situat imobilul pârâţilor.
De asemenea, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, din concluziile raportului de expertiza Popa Marian rezultă că imobilul – magazie are acces numai de pe terenul reclamanţilor şi nu exista nicio cale de acces din imobilul pârâţilor.
De altfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că depoziţiile martorilor vin şi în sprijinul dovedirii caracterului netulburat al posesiei reclamanţilor, rezultând că din momentul luării în stăpânire a bunului şi până în prezent, reclamanţii nu au fost tulburaţi de nimeni în exercitarea actelor de stăpânire, ceea ce atestă că posesia reclamanţilor nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violenţă.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că posesia a fost dobândită în baza convenţiei încheiată între autorii parţilor, neexistând îndoială asupra titlului sub care au fost săvârşite actele de folosinţa ale posesorilor.
Or, intimaţii-reclamanţi au susţinut că aceştia deţineau construcţia în baza unui titlu în principiu transmisibil, respectiv un înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1967, ale cărui vicii de forma nu erau de natură să împiedice pe dobânditor să aibă credinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit conform convenţiei, adică sa aibă “animus domini” şi deci să poată prescrie proprietatea şi, cum potrivit uzanţelor din vremea dobândirii de către reclamanţi a imobilului, transmisiunea unui asemenea bun se putea face şi prin înscris sub semnătură privată, practica judiciară confirmând ulterior valabilitatea unor asemenea transmisiuni, dobânditorul avea credinţa că a dobândit proprietatea bunului, printr-un titlu ale cărui vicii îi erau totuşi cunoscute.
Or, intimaţii-reclamanţi au susţinut că lipsa formei autentice cerute de actele normative ale vremii nu poate determina concluzia lipsei intenţiei subiective a cumpărătorului de a stăpâni bunul sub nume de proprietar, un asemenea dobânditor având, fără îndoială, “animus domini”.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că autorul reclamanţilor şi reclamanţii au intrat în stăpânirea bunului cu intenţia de a se comporta în calitate de proprietari şi nu cu intenţia de a-1 deţine pentru altul.
Mai mult, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, de la momentul încheierii convenţiei din anul 1967, autorul reclamanţilor a înlocuit ferestrele şi uşile, respectiv au fost mutate cu acces din locuinţa acestuia, a modificat inclusiv acoperişul, astfel încât accesul în imobil nu se mai putea face din strada Fortunei, ci numai din strada Gheorghe Doja.
De altfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, caracterul public al posesiei reiese din însăşi natura de bun imobil a terenului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns, iar publicitatea posesiei reclamanţilor rezultă şi din declaraţiile martorilor, în sensul că aceştia sunt cunoscuţi ca proprietari ai terenului şi ai magaziei de pe acest teren, calitate ce nu le-a fost contestată de nimeni.
În continuare, intimaţii-reclamanţi au susţinut că şi a doua condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate, respectiv că posesia sa fi fost exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani este îndeplinită în cauză.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au susţinut că, din probele administrate în cauză rezultă că reclamanţii au posedat imobilul – teren şi construcţie pe o perioada de peste 30 de ani, fără a fi incidente vreuna din cauzele care duc la întreruperea prescripţiei, astfel cum sunt prevăzute de art.1863-1873 Cod civil şi art. 16 din Decretul nr.167/1958.
În aceste condiţii, intimaţii-reclamanţi au apreciat că în mod corect a constatat instanţa de fond că posesia exercitată de către autorul reclamanţilor şi, ulterior de către reclamanţi este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, motiv pentru care s-a constatat calitatea de proprietari ai reclamanţilor asupra bunului în litigiu în baza uzucapiunii de lungă durată.
În consecinţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea solidară a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27.01.2016, recurenți-pârâți Z şi U au depus la dosar note scrise prin care, în temeiul prevederilor art. 3041 VCPC şi art.306 alin.2 VCPC rap. la art.129 alin. 5 VCPC, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor – intimaţi X şi Y, excepţie pe care au solicitat să fie analizată cu prioritate faţă de celelalte motive de fond ale recursului şi să se admită ca întemeiată, pentru motivele ce urmează a le învedera.
În motivarea în fapt, analizând actele şi lucrările dosarului precum şi sentinţa atacată recurenţii-pârâţi au solicitat să se constate că prima instanţa a soluţionat, pe fond, cauza dedusa judecaţii fără a verifica şi analiza cu precădere îndeplinirea condiţiilor privind exerciţiul dreptului reclamanţilor intimaţi de a promova cererea de chemare in judecata.
Astfel, recurenţii-pârâţi au susţinut că au fost nesocotite astfel prevederile art.112 pct.3 şi 4 si ale art.129 alin. 5 VCPC, în raport cu care prima instanţa era ţinută de aflarea adevărului şi de pronunţarea unei hotărâri temeinice statuând în mod judicios ca reclamanţii intimaţi erau obligaţi să indice obiectul cererii si motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se sprijină precum şi să probeze totodată calitatea lor de a face parte dintr-un proces concret.
În speţă, recurenţii-pârâţi au susţinut că reclamanţii-intimaţi nu au probat că deţin legitimare/calitate procesuală activă câtă vreme nu au justificat existenţa dreptului său interesului legitim de a cere desfiinţarea actului lor de proprietate şi de a pretinde astfel o parte din imobilul în litigiu (teren şi magazie 17,87 mp) intrat în mod valid în patrimoniul lor.
Or, recurenţii-pârâţi au susţinut că reclamanţii intimaţi au invocat, iar prima instanţa nu a observat astfel faptul că acţiunea acestora se sprijină doar pe un înscris sub semnătură privată din 14.09.1967, act care însă nu atestă transmiterea proprietăţii asupra imobilului în litigiu în patrimoniul pretinsului cumpărător (defunctul XXXX, autorul reclamanţilor-intimaţi), acest înscris având cel mult valoarea unei promisiuni de vânzare/cumpărare (așa după cum chiar judecătorul fondului a reţinut), care nu poate justifica deci legitimarea procesuala activa a reclamanţilor-intimaţi.
Mai mult, recurenţii-pârâţi au susţinut că nici certificatul de moştenitor nr.375/19.12.2007 exhibat de aceştia în timpul procesului (eliberat oricum după data de 15.11.2007, momentul dobândirii proprietăţii lor) nu valorează titlu de proprietate şi nici nu atestă că dreptul pretins asupra terenului şi a magaziei în litigiu a existat în patrimoniul autorului reclamanţilor intimaţi, la data decesului acestuia (13.04.2007)
Astfel, recurenţii-pârâţi au susţinut că certificatul de moştenitor nu poate proba legitimitatea promovării acţiunii reclamanţilor intimaţi deoarece autorul acestora (defunctul XXXX) nu a dobândit niciodată „deplina proprietate şi posesie” asupra magaziei lor (ci numai un potențial drept de creanţa!), si cu atât mai puţin nu a dobândit si dreptul asupra terenului, care a aparţinut întotdeauna doar proprietarului defunct XXXXşi, ulterior, moştenitorilor săi legali şi, mai apoi, lor recurenţii-pârâţi.
Recurenţii-pârâţi au susţinut în continuare că rezulta că reclamanţii intimaţi nu aveau exerciţiul dreptului la acţiune în baza acestui certificat de moştenitor câtă vreme nu puteau primi drept moştenire un bun şi/sau un drept ce nu s-au regăsit vreodată în patrimoniul autorului lor (XXXX).
În acest context, recurenţii-pârâţi au susţinut că prima instanţa era datoare să reţină că, promovând acţiunea de constatare a nulităţii absolute parţiale a actului nostru de proprietate (primul petit) si, respectiv de uzucapare a bunului disputat în litigiu (al doilea petit), reclamanţii intimaţi au invocat prevederile art.948, art.968, art. 1846 si art. 1847 VCC, susţinând (eronat si nedovedit) nevalabilitatea actului juridic pentru ilicitatea cauzei (frauda), fără însă ca aceştia să probeze ca sunt şi titularii dreptului pretins şi fără să justifice un interes legitim în desfiinţarea (fie doar parţiala) a unui contract autentic de v/c valabil încheiat (aşa cum de altfel chiar instanţa de fond a constatat).
În continuare, recurenţii-pârâţi au solicitat ca instanţa de recurs să reţină faptul că cerinţa legală a calităţii procesuale reprezintă una dintre condiţiile care trebuie dovedite şi verificate pentru ca o persoană să fie parte într-un proces concret.
Astfel, recurenţii-pârâţi au susţinut că, faţă de prevederile anterior invocate ale art. 112 pet. 3 şi 4 VCPC, reclamanţilor-intimaţi le revenea obligaţia de a justifica atât îndreptăţirea lor în promovarea demersului judiciar, în calitate de titulari ai dreptului invocat, cât şi legitimarea lor procesuală, a recurenţilor-pârâţi despre care au afirmat fără niciun temei că ar fi încălcat sau că nu ar fi recunoscut dreptul (inexistent) al reclamanţilor-intimaţi.
Totodată, recurenţii-pârâţi au susţinut că, întrucât există un interes general ca soluţia pronunţată să fie legală şi temeinică, instanţa de fond avea obligaţia, în aplicarea principiului instituit de art. 129 alin. 5 VCPC privitor la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, să procedeze atât la verificarea calităţii procesuale active, cât şi a calităţii procesuale pasive, verificări care se impun de altfel în privinţa oricărei acţiuni.
În acest sens, recurenţii-pârâţi au susţinut că această examinare a calităţii procesuale a părţilor se poate face însă în tot cursul judecăţii, în Codul de procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare judecătorească, iar necesitatea dovedirii, legitimării procesuale în cauză urmăreşte protejarea unui interes general şi nu a unui interes privat, așa încât excepţia lipsei calităţii procesuale, indiferent că aceasta vizează situaţia reclamantului sau a pârâtului, este o excepţie absolută, putând fi invocată de către partea interesată sau din oficiu în orice stare a pricinii, inclusiv direct în recurs (ca motiv de ordine publica).
În concluzie, apreciind ca excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor intimaţi este întemeiată pentru considerentele arătate mai sus, recurenţii-pârâţi au solicitat să se admită şi această excepţie (invocată ca un motiv de ordine publică suplimentar al recursului), să se admită ca fondată calea de atac declarată împotriva sentinţei civile nr.5879/06.05.2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşti si, pe cale de consecinţă, să se respingă acţiunea formulată de reclamanţii-intimaţi ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
În drept, recurenţii-pârâţi au invocat art. 3041VCPC, art.306 alin.2 VCPC, art. 129 alin. 5 VCPC.
Intimaţii – reclamanţi X şi Y au formulat la data de 16.02.2016 întâmpinare faţă de motivul de ordine publica suplimentar al recursului declarat de paraţii Z si U, solicitând să se respingă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor in ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii parţiale absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.XXXX.
În acest sens, intimaţii – reclamanţi au susţinut că reclamanţii au invocat ca şi motiv de nulitate a actului încheiat dispoziţiile art. 948 al.4 şi 966 Cod civil şi frauda la lege.
Astfel, sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, intimaţii – reclamanţi au arătat că, între condiţiile esenţiale necesare pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile se numără calitatea procesuală şi, raportându-se la reclamanţi, calitatea procesuală (activă) semnifică realizarea unei identităţi între această parte din proces şi titularul dreptului pretins, sub aspect material.
Or, intimaţii – reclamanţi au susţinut că, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, edificator sub această privinţă este regimul juridic al sancţiunii nulităţii absolute.
Astfel, intimaţii – reclamanţi au susţinut că o primă regulă fundamentală în materie o constituie cea potrivit căreia orice persoană poate solicita organului jurisdicțional constatarea intervenirii sancţiunii şi, desigur, sub aspect material, regula menţionată nu suscită discuţii, însă domeniul său de aplicabilitate este restrâns sub aspect procesual, când este necesară a se întruni o altă condiţie a acţiunii civile, şi anume interesul.
Intimaţii – reclamanţi au susţinut în continuare că limitarea evocată nu poate fi înţeleasă ca o coincidenţă între două condiţii diferite de exercitare a acţiunii civile, anume calitatea procesuală şi interesul.
În acest sens, intimaţii – reclamanţi au susţinut că prima îşi are izvorul în dreptul material, în regimul juridic al instituţiei disputate, iar cealaltă are relevanţă sub aspect faptic, semnificând folosul practic urmărit de parte, iar dreptul material, având la bază raţiunea ocrotirii interesului public, ce aparţine societăţii în ansamblu şi nu numai unui individ, a acordat legitimare procesuală (calitate procesuală activă) oricui.
De altfel, intimaţii – reclamanţi au susţinut că este reală, după cum se precizează în literatura de specialitate, nulitatea absoluta poate fi invocată de orice persoana care justifică un interes propriu care să fie în legătură cu nulitatea actului respectiv. (G. Boroi – Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.234).
Ca atare, intimaţii – reclamanţi au susţinut că, din acest punct de vedere cercul persoanelor care pot cere constatarea nulităţii se restrânge în raport cu condiţiile evocate, necesar a fi întrunite sub aspectul folosului practic urmărit.
În cauză, intimaţii – reclamanţi au susţinut că cercetarea existenţei interesului propriu trebuie să pornească de la obiectul cererii de chemare în judecată, iar îndeplinirea acestei condiţii va trebui să se raporteze la finalitatea ipotezei admiterii acestei cereri, având în vedere şi natura dreptului pârâţilor în legătură cu obiectul actului juridic a cărei nulitate se cere.
Astfel, intimaţii – reclamanţi au susţinut că în ipoteza admiterii cererii formulate, reclamanţii s-ar regăsi în situaţia de fapt similară celei anterioare contractului atacat, în care dreptul de proprietate transmis pârâţilor de către intervenienți nu ar exista.
De altfel, intimaţii – reclamanţi au susţinut că nici calitatea de proprietari tabulari nu ar avea-o pârâţii în această ipoteză, iar aceste împrejurări de fapt ar profita reclamanţilor în capătul de cerere privind materializarea dreptului lor de folosinţa de peste 30 de ani în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul contractului.
În continuare, intimaţii – reclamanţi au învederat că susţinerea recurenţilor în sensul că reclamanţii nu au un interes deoarece nu au un drept real asupra terenului, ci doar unul de creanţă care poate decurge din promisiunea de vânzare-cumpărare, nu prezintă relevanţă sub aspectul interesului de a formula prezenta cerere de chemare în judecată.
Astfel, intimaţii – reclamanţi au susţinut că nu numai titularul unui drept real ar justifica un interes, folosul practic ulterior poate aparţine si altor persoane care nu deţin un astfel de drept.
În acest caz, intimaţii – reclamanţi au susţinut că folosul practic urmărit se poate traduce în înlăturarea piedicilor în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Or, intimaţii – reclamanţi au susţinut că imobilul în litigiu a făcut obiect al convenţiei sub semnătură privată încheiat la data de 14.09.1967 între defunctul XXXXsi autorul reclamanţilor, XXXX, acesta din urma a preluat folosinţa chiar de la data intervenirii convenţiei de vânzare şi a stăpânit neîntrerupt imobilul, posesie pe care a transmis-o şi reclamanţilor.
Pe cale de consecinţă, intimaţii – reclamanţi au susţinut că reclamanţii justifică un interes ocrotit juridiceşte pentru a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp prin aceasta vânzare sunt vătămaţi în drepturile lor.
Faţă de aceste precizări, intimaţii – reclamanţi au solicitat să respingeţi excepţia lipsei calităţi procesual active si, pe cale de consecinţă, să se constate ca nefondat motivul de recurs suplimentar invocat.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, dar şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul apreciază că aceste motive sunt fondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu privire la excepția lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor-reclamanţi, invocată de recurenţii-pârâţi tribunalul reține că aceasta este neîntemeiată și o va respinge ca atare, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completat, prin care reclamanții, în calitatea de moștenitori ai autorului acestora, pe de o parte, au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 17,87 mp. situat în Ploiești, strada Fortunei nr.1, județ Prahova și asupra magaziei construite pe acest teren, ipoteză care justifică calitatea procesuală a acestora și, pe de altă parte, au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și chemații în garanție, astfel că, față de faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes, situație în care se aflau și reclamanții, care evident aveau un interes în anularea parțială a contractului pentru suprafața de teren și construcția aflată pe acesta, pretins aflată în proprietatea lor, aceștia au calitatea procesuală activă iar excepția invocată este neîntemeiată.
Cu privire la cele două recursuri declarate în cauză, tribunalul constată că acestea sunt fondate urmând a le admite potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare:
Referitor la critica potrivit căreia, în rejudecare, prin măsurile dispuse prin încheierea de ședință din data de 15.10.2014, instanța fondului a încălcate dispozițiile deciziei de casare, critică comună celor două recursuri declarate în cauză, tribunalul reține că aceasta este nefondată și o va respinge.
Prin decizia de casare, sentința pronunțată în primul ciclu procesual a fost casată pentru soluționarea pricinii în condiții de respectare a dreptului la apărare al tuturor părților litigante, pentru stabilirea cuantumul taxei de timbru aferent ambelor capete de cerere, cu respectarea prevederilor Legii nr. 146/1997 și, în raport de satisfacerea timbrajului pentru soluționarea pe fond a cauzei.
În rejudecare, instanța fondului a procedat întocmai cum s-a dispus prin decizia de casare, a stabilit cuantumul taxei de timbru datorate și, abia după plata acestei taxe, fiind legal sesizată și cu soluționarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, a încuviințat probatorii și pe această cerere pentru soluționarea în fond a pricinii.
Dacă se poate reține o culpă în modalitatea de încuviințare a probatoriilor, aceasta aparține primei instanțe din primul ciclu procesual care nu putea păși la discutarea, încuviințarea sau decăderea din probă înainte de a fi legal sesizată pe toate capetele de cerere cu care a fost sesizată, astfel că, în rejudecare instanța fondului, în mod corect a încuviințat probatorii și pe acest capăt de cerere cu care a fost legal sesizată odată cu satisfacerea timbrajului.
Astfel, acest prim motiv de recurs, formulat atât de recurenții-pârâți cât și de recurenții-chemați în garanție este nefondat și va fi respins.
Cu privire la critica privind modalitatea de soluționarea a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și chemații în garanție, critică formulată în ambele recursuri declarate în cauză, tribunalul constată că aceasta este fondată.
Din conținutul sentinței recurate, rezultă că instanța fondului, după ce a reținut corect că acest contract întrunește condițiile legale și a fost valabil încheiat, neexistând fraudă la lege( cum s-a pretins în motivarea acestui capăt de cerere-acesta fiind și singurul motiv de nulitate invocat) a reținut total nelegal că prescripția achizitivă ar prima față de contractul de vânzare-cumpărare și a dispus( deși nu era întrunită niciuna din cauzele de nulitate reglementate de art. 948 c.civ. vechi) anularea în parte a contractului cu privire la imobilul pentru care s-a constatat intervenită uzucapiune.
Soluția este nelegală, în condițiile în care motivul reținut de instanță nu este de natură a atrage nulitatea contractului contestat, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii neputând conduce la anularea titlului de proprietate al proprietarului nediligent împotriva căruia s-a uzucapat.
Așa cum am arătat pentru a se constata nulitatea actului contestat trebuia să se facă dovada că a fost încălcată vreuna din condițiile de validitate ale actului, expres reglementate de prevederile art.948 C.civ. vechi, iar în cazul de față, în mod expres dovada existenței fraudei la lege, existență care nu a fost dovedită, cum de altfel a reținut și instanța fondului.
Concluzionând, sub acest aspect, tribunalul reține că în mod nelegal instanța fondului a dispus anularea parțială a contractului de vânzare-contestat pentru terenului în suprafață de 17,87 mp. situat în Ploiești, strada Fortunei nr.1, județ Prahova și asupra magaziei construite pe acest teren, deși nu s-a făcut dovada cauzei de nulitate invocată de reclamanți și nici a vreunei alte cauze de nulitate reglementată de dispozițiile legale sus indicate, soluția legală fiind aceea de respingere a acestei cereri ca neîntemeiată.
Cu privire la critica potrivit căreia instanța fondului în mod greșit a reținut incidența dispozițiilor art.1847 c.civ. privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, critică de asemenea comună celor două recursuri formulate în cauză, tribunalul reține că și aceasta este fondată.
Astfel cum au susținut recurenții și cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, parte din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXXX a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Județului Prahova și a fost restituit în natură în baza Deciziei nr. 461/17.01.2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești fiind predată prin Procesul verbal nr. 6079/05.06.2006. Ca atare, cursul prescripției achizitive a fost întrerupt în toată perioada în care bunul nu a mai figurat în proprietatea autorilor chemaților în garanței, astfel că nu se mai poate reține că prescripția a continuat să curgă și după preluare cum eronat a reținut instanța fondului. Fiind vorba de o preluare abuzivă, fapt ce rezultă din decizia de restituire, nu se poate reține că operează o joncțiune a posesiilor de natură a conduce la împlinirea termenului legal pentru a uzucapa.
În opinia instanței, raportat la modalitatea în care bunul a fost preluat de stat de la autorul chemaților în garanție în mod cert că posesia exercitată de autorul reclamanților și ulterior de către reclamanți a fost una clandestină și nu publică cum pretind aceștia, mai ales că imobilul preluat a fost în posesia mai multor chiriași.
Faptul că imobilul pretins uzucapat de reclamanți a fost menționat în certificatul de moștenitor emis de pe urma autorului acestora nu este de natură a face dovada proprietății asupra acestui imobil, în condițiile în care, la data emiterii acestuia, 19.12.2007, acesta avea caracter declarativ de drepturi și nu constitutiv, neavând valoare de titlu de proprietate.
Tribunalul reține că uzucapiunea este modul de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru in tot timpul fixat de lege, iar condiţia esenţiala pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este exercitarea unei posesii utile, adică neatinse de niciunul dintre viciile posesiei.
Totodată posesia trebuie sa se exercite public, iar simpla detenţie precara ori posesia viciata, oricât ar dura in timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.
Nu în ultimul rând, se reține că reclamanții au pretins că au dobândit imobilul pentru care au solicitat să se constate intervenită uzucapiunea în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat cu proprietarul, ceea ce ar putea eventual conduce la dobândirea proprietăţii prin convenţie si nu prin uzucapiune, o uzucapiune pe baza unui titlu ce emana de la adevăratul proprietar nefiind de conceput.
În plus, imobilul descris în înscrisul sub semnătură privată( care privește doar o construcție – grajd -) nu are nici aceleași dimensiuni cu cel identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Concluzionând, pentru considerentele arătate, tribunalul constată că cea de a treia critică formulată în ambele recursuri, astfel cum a fost dezvoltată de recurenții-pârâți, este fondată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că posesia exercitată de reclamanți a îndeplinit condițiile prevăzute de art.1847 c.civ. respectiv că în mod greșit și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate instanța a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată.
Astfel, reținând că sentința recurată este netemeinică și nelegală, tribunalul, în temeiul art.312 c.pr.civ. va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi și de recurenţii – chemaţi în garanţie și va modifica în tot sentinţa recurată în sensul că va respinge acţiunea completată şi cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiate.
În temeiul art.274 c.pr.civ. va admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenţii-pârâţi şi va obliga intimaţii-reclamanţi la plata către aceştia a sumei de 786 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, aferente cererii de recurs, reținând că nu poate obliga intimații-reclamanți la plata onorariului de avocat întrucât nu s-a făcut dovada că acesta a fost achitat de către recurenții-pârâți, chitanțele de plată onorariu nefiind emise pe numele acestora.
În temeiul art. 274 c.pr.civ. va admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenţii-chemaţi în garanţie şi va obligă intimaţi-reclamanţi la plata către aceştia a sumei de 20786 lei, reprezentând taxă judiciară achitată în recurs, timbru judiciar şi onorariu avocat în toate ciclurile procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor-reclamanţi, invocată de recurenţii-pârâţi ca neîntemeiată.
Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Z şi U și de recurenţii – chemaţi în garanţie XXXX, XXXX şi XXXX, împotriva sentinţei civile nr. 5879/06.05.2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi X şi Y şi, în consecinţă:
Modifică în tot sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea completată şi cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiate.
Admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenţii-pârâţi şi obligă intimaţi-reclamanţi la plata către aceştia a sumei de 786 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, aferente cererii de recurs.
Admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenţii-chemaţi în garanţie şi obligă intimaţi-reclamanţi la plata către aceştia a sumei de 20786 lei, reprezentând taxă judiciară, timbru judiciar şi onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29.02.2016.
