Titlu executoriu fiscal. Competenţă materială a judecătoriei
– Codul de procedură fiscală: art.172 – 173, art. 205 – 208
– Codul de procedură civilă: art. 373 alin. (2)
– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. XIV/2007
Potrivit dispoziţiilor art. 172 – 173 din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului executoriu fiscal se poate face contestaţie la executare, care este de competenţa instanţelor de executare şi care diferă ca regim juridic de contestaţia prevăzută de dispoziţiile art. 205 – 218 din acelaşi cod, aceasta din urmă fiind supusă unei alte proceduri şi fiind dată, după finalizarea procedurii prealabile, în sarcina instanţei de contencios administrativ.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1059 din 25 aprilie 2012, R.O.
Prin sentinţă civilă nr. 433/05.04.2011 Tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantul S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti si Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect cererile de anularea procesului-verbal privind calculul dobânzilor de întârziere şi al penalităţilor de întârziere nr. 27036 din 24.09.2009, comunicat la data de 24.09.2009 şi a Deciziei nr. 2188/360/29.10.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, comunicată la data de 29.10.2010, prin care a fost respinsă contestaţia sa în procedură administrativă prealabilă.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul şi prin decizia civilă nr. 1059 din 25 aprilie 2012 pronunţată în dosarul 11693/30/2010 Curtea de Apel Timişoara a admis cererea şi a casat sentinţa cu trimitere spre competenta soluţionare Judecătoriei Timişoara.
În motivare Curtea a stabilit că în cauză se atacă un proces verbal (procesul verbal DRAOV nr. 27036 din 24.09.2009) prin care s-a procedat la calculul dobânzilor de întârziere şi al penalităţilor de întârziere aferente unui debit fiscal constat printr-un titlu devenit executoriu.
Fiind prin urmare un act subsecvent titlului executoriu, şi procesul verbal de calcul al accesoriilor are acelaşi caracter, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că în cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute accesorii fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate „într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu”.
Pentru acest motiv Curtea a pus în discuţia părţilor natura actului atacat şi competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, care fac posibilă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
Curtea a reţinut că împotriva titlului executoriu se poate face contestaţie la executare, de competenţa instanţelor de executare, potrivit dispoziţiilor art.172 – 173 din Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, contestaţia menţionată este diferită ca regim juridic de contestaţia prevăzută de dispoziţiile art. 205 – 218 din acelaşi cod, aceasta din urmă fiind supusă unei alte proceduri şi fiind dată, după finalizarea procedurii prealabile, în sarcina instanţei de contencios administrativ.
Ori dispoziţiile art. 172-173 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fac trimitere la competenţa de drept comun în materie de executare silită, competenţă care revine potrivit dispoziţiilor art. art. 400 alin (1) Cod procedură civilă instanţei de executare.
Potrivit dispoziţiilor art. 373 alin. (2), instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Cum în materie fiscală nu există nici o altă dispoziţie care să confere instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a contestaţiilor la executare propriu-zise, şi cum prin acţiunea de faţă sunt atacate acte emise ulterior începerii executării silite, iar nu actele fiscale de impunere care ar fi atras competenţa instanţelor de contencios administrativ, Curtea a constatat că acţiunea contestatorului cade sub incidenţa normelor de drept comun în materie de executare.
Aşadar, având în vedere şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIV/2007, prin care s-a dezlegat tocmai problema de drept în discuţie – statuându-se că în aplicarea dispoziţiilor art.169 alin. (4) [în prezent art.172 alin. (4)] din Codul de procedură fiscală, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia – Curtea a stabilit că în speţa de faţă îi revine Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a cererii reclamantului.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de reclamantul recurent S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 433/05.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11693/30/2010, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Timişoara.
