Legea nr. 221/2009. Constatarea caracterului politic al condamnării
Prin art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 este definită noţiunea de „condamnare cu caracter politic”, iar prin art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege sunt enumerate condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic, printre acestea fiind şi condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de art. 267 din Codul penal din 1936.
În contextul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 alin. 1 din Codul penal din 1936 şi conform prevederilor legale sus-menţionate din Legea nr. 221/2009, condamnarea respectivă constituie de drept condamnare cu caracter politic, în mod justificat, prin prisma prevederilor legale respective, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant.
Susţinerile pârâtului în sensul că în cauză se impune administrarea unor probe pentru a face dovada că, se poate atribui un caracter politic condamnării suferite de reclamant, sunt nefondate din moment ce prin lege se prevede expres că se încadrează de drept în categoria condamnărilor cu caracter politic şi condamnarea în discuţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1991 din 1 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia civilă în dosarul nr. 1386/96/2011 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.G.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Harghita şi în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al condamnării suferită de reclamant, dispusă prin sentinţa penală nr. 323 din 13 octombrie 1960, pronunţată în dosarul nr. 326/1960 al Tribunalului Militar Timişoara, rămasă definitivă prin decizia nr. 1038 din 16 noiembrie 1960, pronunţată în dosarul nr. 933/1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj, pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 267 alin. 1 Cod penal. Totodată, s-a respins capătul de cerere formulat de reclamant privind acordarea despăgubirilor morale, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul B.G. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 323 din 13 octombrie 1960, pronunţată în dosarul nr. 326/1960 al Tribunalului Militar Timişoara, rămasă definitivă prin decizia nr. 1038 din 16 noiembrie 1960, pronunţată în dosarul nr. 933/1960 al Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 267 alin. 1 Cod penal.
Având în vedere prevederile art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, conform cărora condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de art. 267 Cod penal constituie de drept condamnări cu caracter politic, instanţa de fond a apreciat că este fondată cererea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării suferite de el.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului referitoare la acordarea despăgubirilor morale pentru suferinţele care i-au fost provocate prin condamnarea penală, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin care era prevăzut dreptul la despăgubiri morale al persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, au fost declarate neconstituţionale şi ca atare, pârâtul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor solicitate de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Harghita şi a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii integrale a acţiunii introductive.
În motivarea recursului s-a arătat că Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea ca anumite persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative sau care au suferit o condamnare care poate fi apreciată ca având caracter politic să-şi exercite dreptul personal de a solicita instanţei de judecată stabilirea caracterului politic al unor astfel de măsuri sau condamnări.
S-a susţinut că pentru admiterea acţiunii reclamantului, în speţă se impunea administrarea în cauză a unui probatoriu adecvat, complex şi care să facă dovada fără tăgadă a faptului că unei anumite măsuri administrative sau unei condamnări i se poate atribui caracter politic, iar sarcina administrării probelor revine celui care solicită recunoaşterea unui drept. În opinia recurentului, în cauza dedusă judecăţii, aceste condiţii nu au fost îndeplinite.
Reclamantul nu a formulat întâmpinare sau alte cereri în apărare, neprezentându-se în faţa instanţei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 323 din 13 octombrie 1960, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în dosarul nr. 326/1960, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1038 din 16 noiembrie 1960, pronunţată de Tribunalul Militar de Regiune Militară Cluj în dosarul nr. 933/1960, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 267 alin. 1 din Codul penal.
Prin art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este definită noţiunea de „condamnare cu caracter politic”, iar prin art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege sunt enumerate condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic, printre acestea fiind şi condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de art. 267 din Codul penal din 1936.
În contextul în care reclamantul din prezenta cauză a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 alin. 1 din Codul penal din 1936 şi conform prevederilor legale sus-menţionate din Legea nr.221/2009, condamnarea respectivă constituie de drept condamnare cu caracter politic, curtea reţine că în mod justificat, prin prisma prevederilor legale respective, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant.
Susţinerile pârâtului recurent din cererea de recurs, în sensul că în cauză se impune administrarea unor probe pentru a face dovada că, se poate atribui un caracter politic condamnării suferite de reclamant, sunt nefondate din moment ce prin lege se prevede expres că se încadrează de drept în categoria condamnărilor cu caracter politic şi condamnarea în discuţie. În aceste condiţii administrarea de probe pentru a dovedi caracterul politic al condamnării pronunţate faţă de reclamant nu este utilă cauzei, deoarece în cazul condamnărilor pentru faptele prevăzute de art. 267 din Codul penal instanţa este obligată să dea eficienţă prevederilor art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate curtea a reţinut că sentinţa atacată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în materie şi în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul dedus judecăţii a fost respins ca nefondat.
