Casare cu trimitere spre rejudecare. Expertiză contabilă. Necompetenţa expertului în materie fiscală
-Codul de procedură civilă din 1865 – art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3)
-Ordonanţa Guvernului nr. 71/2001
-Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004
Pronunţarea unei hotărâri bazată pe o expertiză contabilă, în materie fiscală duce la casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare, conform art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) Cod procedură civilă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios administrativ şi fiscal
Decizia civilă nr. 12446 din 3 decembrie 2013, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 356/18.02.2013 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL împotriva deciziei nr. 80/25.11.2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin – Biroul Soluţionare Contestaţii, a modificat decizia susmenţionată în sensul admiterii contestaţiei SC P. SRL, pentru suma de 42.696 lei – TVA şi 11.220 lei – accesorii aferente, ambele sume nefiind datorate, a menţinut decizia nr. 80/25.11.2011 pentru suma de 15.972 lei, reprezentând TVA, la care se adaugă 1163 lei majorări de întârziere calculate până la data de 25.05.2011, cât şi celelalte dispoziţii ce cuprinde şi a obligat pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin la plata către reclamantă a sumei de 1404 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 12446 din 3 decembrie 2013 pronunţată în dosarul nr. 1304/115/2012 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin – Biroul Soluţionare Contestaţii în contradictoriu cu reclamanta SC P. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 356/18.02.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a casat sentinţa civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.
Curtea a constatat că instanţa de fond a admis acţiunea întemeindu-şi aprecierile într-o mare măsură pe constatările din expertiza contabilă efectuată în cauză, în condiţiile în care a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni îndreptate împotriva unui act administrativ fiscal şi se contestau anumite obligaţii fiscale.
Raportat la obiectul acţiunii – respectiv contestarea unor obligaţii fiscale ale reclamantei – şi ţinând seama de utilizarea amplă de către instanţa de fond a concluziilor din expertiza contabilă efectuată în cauză, Curtea constată necesitatea examinării competenţei expertului contabil în efectuarea unei expertize fiscale, ţinând seama de dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 71/2001
Cu privire la competenţa efectuării expertizei fiscale, Curtea a constatat necesitatea prealabilă a expunerii cadrului legislativ în baza căruia a fost efectuată expertiza dispusă în cauză.
Astfel, a constatat că expertiza fiscală efectuată în cauză este supusă dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală.
În privinţa acestui act normativ, instanţa a reţinut că, iniţial, Ordonanţa Guvernului nr. 71/2001 – privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 1 septembrie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 198/2002 – a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2006 prin art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004.
La data pronunţării hotărârii, art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004 era abrogată prin Legea nr. 163/2005, astfel încât de la data de 1 ianuarie 2005 – când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 163/2005 – a încetat suspendarea aplicării Ordonanţei Guvernului nr. 71/2001.
Aşadar, Ordonanţa de Guvern nr. 71/2001 era în vigoare de la data de 1 ianuarie 2005.
Conform art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 71/2001, „activitatea de consultanţă fiscală constă în:
a) acordarea de servicii profesionale în domeniul fiscal;
b) acordarea de servicii şi asistenţă de specialitate pentru întocmirea declaraţiilor de impozite şi taxe;
c) asistenţă şi servicii pe probleme de procedură fiscală;
d) asistenţă privind întocmirea documentaţiei pentru exercitarea căilor de atac împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte administrative fiscale;
e) asistenţă privind creanţele bugetului general consolidat, cu respectarea prevederilor legale în vigoare;
f) asistenţă şi reprezentare în faţa organelor fiscale, inclusiv acordarea de asistenţă de specialitate pe parcursul derulării inspecţiei fiscale;
g) realizarea de expertize fiscale la solicitarea organelor judecătoreşti, organelor de cercetare penală, organelor fiscale sau a altor părţi interesate”.
Instanţa a mai reţinut că prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de Guvern nr. 71/2001 au fost abrogate dispoziţiile legale care stabileau competenţa experţilor contabili în efectuarea expertizelor în domeniul fiscal. Astfel, conform art. 26 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2001, „pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă prevederile art. 6 lit. e), referitoare la executarea de lucrări cu caracter fiscal, din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 august 1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 42/1995, cu modificările şi completările ulterioare”.
Astfel, instanţa a reţinut că, începând cu data de 1 ianuarie 2005, numai experţii consultanţi fiscali sunt competenţi să efectueze expertize având ca obiect determinarea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor.
Dată fiind această concluzie, Curtea a reţinut că – în condiţiile în care expertiza efectuată în cauză nu a fost întocmită de o persoană având calitatea de expert consultant fiscal – această expertiză este lovită de nulitate, fiind efectuată de o persoană care nu avea competenţa legală în domeniul supus expertizei.
Curtea a subliniat că dispoziţiile legale sunt stricte în ceea ce priveşte competenţa efectuării expertizelor şi a dobândirii calităţii de expert în anumite domenii. Rezultă de aici importanţa acordată de legiuitor acestor aspecte, care nu sunt lăsate la aprecierea particularilor, a autorităţilor administrative sau a instanţelor judecătoreşti. Astfel, competenţa efectuării unei expertize revine exclusiv persoanelor care au dobândit calitatea de expert în condiţiile legii. De asemenea, domeniile în care pot fi efectuate diferitele expertize (tehnice, criminalistice, contabile, topografice, fiscale etc.) sunt strict delimitate, chiar dacă unele domenii sunt relativ apropiate şi necesită chiar cunoştinţe comune în anumite probleme.
Cu privire la consecinţele nelegalităţii expertizei, raportat la cele expuse mai sus, Curtea a constatat că expertiza contabilă efectuată în cauză este nulă în ceea ce priveşte constatările privind obligaţiile fiscale ale reclamantei, fiind vorba de un mijloc de probă administrat cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind competenţa specializată şi limitată a experţilor judiciari.
Prin urmare, Curtea a reţinut că se impune înlăturarea din cauză a oricăror concluzii emise de expertul contabil cu privire la obligaţiile fiscale ale reclamantei pentru că motivarea hotărârii recurate atestă faptul că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia într-un mod extins pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.
Raportat la această constatare, Curtea a reţinut necesitatea efectuării unei expertize fiscale în cauză, pentru a putea fi verificate corectitudinea şi legalitatea modului de calcul al obligaţiilor fiscale impuse reclamantei.
S-a reţinut, în consecinţă, în aceste condiţii, necesitatea administrării unor probe ce nu pot fi efectuate în recurs, ceea ce impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile art. 315 alin.(5) Cod procedură civilă.
În concluzie, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, întemeindu-se pe o expertiză efectuată de un expert contabil în condiţiile în care obiectivele expertizei vizau obligaţiile fiscale ale reclamantei – respectiv obiective de competenţa expertului consultant fiscal, impunându-se efectuarea unei expertize fiscale, ţinând seama că reclamanta contestă inclusiv modul de calcul al acestor obligaţii.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 punctul 9 din Codul de procedură civilă din 1865, conform cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”
Ţinând seama de dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza I Cod procedură civilă, conform cărora „modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”, Curtea a apreciat că este întemeiat recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin – Biroul Soluţionare Contestaţii împotriva sentinţei civile nr. 356/18.02.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 1304/115/2013 pe care l-a admis, a dispus casarea sentinţei civile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin, în vederea administrării probatoriului conform celor menţionate anterior.
