Revizuire. Competenţă. Hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa militară
Constituţia României – art. 11, art. 20
Codul de procedură penală – art. 401, art. 397, art. 394 alin. (1) lit. a)
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – art. 6 paragraf 1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Cauza Maszni c. României (Hotărârea din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 585 din 24 august 2007)
Curtea Constituţională – Decizia nr. 610 din 20 iunie 2004
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. XXX din 9 octombrie 2006
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului – Cauza Durand şi Ugarte c. Peru
Chiar dacă prevederile art. 401 C. proc. pen., care stabilesc instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire, nu au fost armonizate cu prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., totuşi, din jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Maszni c. României), şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 610 din 20 iulie 2007), acest text de lege este necesar să fie interpretat sub interdicţia soluţionării căii extraordinare de atac a revizuirii de către o instanţă militară, dacă priveşte o persoană civilă condamnată. Nerespectarea principiului conform căruia instanţele militare îşi exercită competenţa numai cu privire la infracţiunile săvârşite de militari, principiu consacrat atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional, ar conduce la situaţia inacceptabilă ca persoanele civile, într-o eventuală rejudecare a cauzei, după admiterea în principiu a revizuirii, să fie judecată de către o instanţă militară. Art. 401 C. proc. pen. constituie o normă procesuală cadru care stabileşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire, aplicabilă atât timp cât, printr-o regulă specială nu se prevede astfel.
Prin urmare, aplicabilitatea Deciziei nr. XXX din 9 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a statuat că „instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă” este limitată de noile prevederi interne şi jurisprudenţa C.E.D.O. Prin consecinţă, judecarea cererii de revizuire formulată de o persoană civilă împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă militară este dată în competenţa instanţei civile.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 1789/R din 10 noiembrie 2011, dr. M.B.
Prin sentinţa penală nr. 2405/12.09.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 1/751/2011, in temeiul art. 403 C. proc. pen. raportat la art. 394 C. proc. pen. S-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petenţii R.-B.F.E., domiciliat în […] Germania, S.E., domiciliat în […], Germania, J.A., domiciliat în […] Germania, M.E., domiciliat în […] Germania, S.J., domiciliat în […] Germania, P.I.E., domiciliată în […] Germania, toţi cu domiciliul procesual ales în Câmpina, […], la cabinetul avocatului […].
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea de revizuire înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Militar Timişoara sub nr. 1/751/2011 din 07.01.2011, petenţii R.-B.F.E., S.E., J.A., M.E., S.J. şi P.I.E. au solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 182/14.03.1952 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în dosarul nr. 84/1952.
În motivarea cererii de revizuire, petenţii au invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Petenţii au arătat că prin sentinţa penală nr. 182/14.03.1952 a Tribunalului Militar Timişoara au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate cuprinse între 10 ani şi 25 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale. Aceştia au precizat că au suferit condamnările deoarece au participat la o acţiune de protest desfăşurată în data de 11.05.1951 împotriva politicii statului comunist de a deporta populaţia de etnie germană din Banat publicând un manifest cu următorul conţinut: „În timp ce vi se vorbeşte de drepturi şi de libertate, mii de oameni sunt deportaţi în Bărăgan, expuşi la foame şi mizerie, un fapt care în regimul trecut nu s-a întâmplat. Nu aşteptaţi să vă vină rândul ci ajutaţi-vă reciproc în lupta contra duşmanului comun, bolşevismul”. S-a mai arătat că urmările acestei atitudini au fost arestarea, tortura şi în cele din urmă condamnarea, în condiţiile în care nu au putut beneficia de un proces echitabil, fiind lipsiţi de dreptul de a-şi dovedi nevinovăţia.
În cauză s-au efectuat cercetări potrivit art. 399 C. proc. pen. de către Parchetul Militar Timişoara, care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, deoarece aspectele invocate de către petenţi nu atrag incidenţa cazului de revizuire bazat pe existenţa unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 8/23.02.2011 Tribunalul Militar Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale după calitatea persoanei şi pe cale de consecinţă a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cereri de revizuire în favoarea Judecătoriei Timişoara, competentă material şi teritorial, ţinând cont de natura şi locul săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina revizuenţilor prin sentinţa nr. 12/1952 a Tribunalului Militar Timişoara.
Ca urmare a acestei hotărâri, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara la data de 17.03.2011 sub nr. 1/751/2011.
Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătoria a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. constituie caz de revizuire descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
În cauza de faţă petenţii au invocat motivul de revizuire sus-menţionat, solicitând, în fapt, rejudecarea dosarului finalizat prin hotărârea de condamnare, întrucât apreciază că au fost lipsiţi de apărare şi, implicit, de dreptul la un proces echitabil.
Instanţa analizând criticile formulate de petenţi cu privire la hotărârea de condamnare, raportat la motivul de revizuire invocat, a constatat că aceştia nu fac referire la nicio împrejurare sau faptă necunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei şi care ar putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. Astfel, petenţii au invocat încălcarea dreptului lor la apărare, atât în primă instanţă, cât şi în cursul judecăţii recursului, situaţie ce nu se încadrează în cazul de revizuire invocat; aceştia fac trimitere la procedura de judecată în primă instanţă, în cursul căreia le-ar fi fost respinse cererile în probaţiune formulate, aspecte ce nu pot constitui caz de revizuire, existând posibilitatea invocării lor pe calea căilor de atac ordinare.
Mai mult, deşi în motivarea cererii revizuenţii au făcut referire la imposibilitatea dovedirii anumitor fapte sau împrejurări la momentul judecăţii, nu au precizat care sunt acele situaţii şi prin ce mijloace de probă înţeleg să le dovedească, astfel că instanţa nu poate verifica temeinicia susţinerilor lor şi întrunirea condiţiilor pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 403 C. proc. pen. raportat la art. 394 C. proc. pen., instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire .
Împotriva sentinţei penale nr. 2405/12.09.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 1/751/2011 au declarat recurs, în termen legal, revizuenţii R.-B.F.E., S.E., J.A., M.E., S.J. şi P.I.E. solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Militar Timişoara.
În motivarea recursului, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 401 C. proc. pen. competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, respectiv Tribunalul Militar, şi a fost invocată decizia nr. XXX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursul declarat de revizuenţi prin prisma motivelor invocate de aceştia şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanţa constată că este întemeiat, fiind incidente cazurile de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, dată în interesul legii, s-a statuat că „instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă”.
Instanţa supremă a concluzionat că, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în momentul introducerii cererii de revizuire, instituindu-se astfel regula ultraactivităţii legii procedurale anterioare atunci când, împotriva unei atari hotărâri definitive, se exercită calea extraordinară de atac a revizuirii, ulterior modificării competenţei de judecată.
În finalul expozeului hotărârii se conturează o excepţie de la regula de conduită procedurală stabilită pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 401 C. proc. pen., arătându-se că, în cazul în care instanţa, care a soluţionat fondul cauzei, a fost între timp desfiinţată, un asemenea mod de a proceda nu ar mai fi posibil şi, de aceea, numai într-o astfel de situaţie se impune să fie determinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire potrivit normelor de competenţă în vigoare în momentul introducerii cererii.
Dezlegarea dată problemei de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, chiar dacă, în cuprinsul hotărârilor supuse examinării instanţei supreme, nu se regăsesc, în concret, rezolvări de practică judiciară asemănătoare speţei de faţă.
Trebuie observat, însă, că, prin Hotărârea din 21 septembrie 2006, dată în Cauza Maszni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 585 din 24 august 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia întâi, a constatat că a avut loc încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în situaţia judecării civililor de către instanţele militare.
În această privinţă Curta a reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către instanţele militare, care enunţă principiul că „instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili”, invocând şi poziţia similară ce fusese deja adoptată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (Durand şi Ugarte împotriva Peru), care statuase că instanţele militare trebuie să aibă o competenţă exclusivă rezervată personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.
Prin modificarea legislativă operată asupra Codului de procedură penală prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, legiuitorul, dând curs unor raţiuni de bună administrare a justiţiei şi tendinţei manifestate în celelalte sisteme judiciare democratice de restrângere a competenţei instanţelor militare exclusiv în sfera faptelor penale comise de personalul militar şi anchetării şi judecării de către parchetele şi instanţele civile a cauzelor în care alături de militari sunt implicaţi şi civili, a modificat dispoziţiile art. 35 C. proc. pen., consacrând regula cu valoare de principiu a „judecării civililor de către instanţele civile.”
Aceeaşi lege, în cuprinsul art. III alin. (2) şi (3), prin norme cu caracter tranzitoriu, a menţinut în mod nejustificat competenţa instanţelor militare şi, respectiv, a parchetelor militare, în cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi. În aplicarea acestor texte ale legii, urma ca parchetele militare şi, respectiv, instanţele militare să continue urmărirea penală şi judecata împotriva unor persoane care nu au calitatea de militari.
Constatând că legiuitorul a menţinut în mod nejustificat competenţa instanţelor militare şi, respectiv, a parchetelor militare, în cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce ar însemna că parchetele militare şi, respectiv, instanţele militare să continue urmărirea penală şi judecata împotriva unor persoane care nu au calitatea de militari, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, a concluzionat că această derogare este vădit discriminatorie în raport cu criteriul avut în vedere de legiuitor în modificarea art. 35 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., şi anume lipsa calităţii de militar a unuia sau unora dintre făptuitori. S-a conchis, deci, că textele de lege menţionate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României privind egalitatea în drepturi, întrucât reglementează diferit competenţa de urmărire penală şi de judecată a unor persoane având acelaşi statut şi aflate în aceeaşi situaţie juridică.
Observând că prevederile legale amintite sunt norme de reglementare a competenţei după calitatea persoanei, care restrâng abilitarea judiciară a instanţelor militare, trebuie să precizăm că ele interesează ordinea publică şi sunt de imediată aplicare (tempus regit actum). Incidenţa imediată a acestor prescripţii procedurale nu este dată numai de principiul activităţii, ca regulă aplicabilă în absenţa unor dispoziţii care să le proclame extraactivitatea, ci şi de raţiunea adoptării legii de modificare a Codului de procedură penală şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale amintite. Mai mult, la această concluzie se ajunge indubitabil pentru a se asigura protejarea drepturilor procesuale ale persoanelor supuse jurisdicţiei penale şi, îndeosebi, a dreptului la un proces echitabil, a egalităţii în drepturi.
La aceeaşi abordare ne obligă şi dispoziţiile constituţionale înscrise în art. 11 potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern şi art. 20 alin. (2) conform cărora, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Aceasta înseamnă că interdicţia judecării civililor de către instanţele militare opera şi înainte de modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Obligativitatea principiului ce se degajă din noile prevederi legale interne şi opţiunile jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, regăsită în sistemele de drept europene şi internaţionale, limitează, sub acest aspect, aplicabilitatea Deciziei nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare de a judeca cererile de revizuire a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost condamnaţi civili, chiar dacă o instanţă din această categorie procedase la judecarea în primă instanţă, în ciclul ordinar de judecată.
Chiar dacă art. 401 C. proc. pen., care stabileşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire, nu a suferit textual modificări prin legea de modificare a Codului de procedură penală, acest text de lege, ca rezultat al interpretării teleologice şi sistematice a Codului de procedură penală şi a celorlalte dispoziţii cu caracter procedural penal amintite, trebuie să deceleze, în conţinutul său, şi interdicţia soluţionării căii extraordinare de atac a revizuirii de către o instanţă militară, dacă priveşte o persoană civilă condamnată. Nerespectarea acestui principiu consacrat, atât în dreptul intern, cât şi în sistemele de drept internaţionale, ar duce la situaţia inacceptabilă ca civilii, într-o eventuală rejudecare a cauzei, după admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, să fie judecaţi de către o instanţă militară.
În aplicarea legii procesual penale în timp a fost consacrat principiul activităţii, potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activităţile procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului (tempus regit actum).
Prin activitatea legii procesual penale se înţelege aplicarea ei între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare. Aceasta implică efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii. De asemenea, o lege procesuală ieşită din vigoare nu mai produce efecte după abrogare.
Prin intrarea în vigoare a normelor de modificare a Codului de procedură penală se introduce în sistemul dreptului procesual penal intern o nouă regulă de delimitare a competenţei personale a instanţelor şi parchetelor militare, regulă caracterizată prin specialitate în raport cu normele de drept comun de stabilire a abilitărilor legale ale organelor judiciare. Norma procedurală de stabilire a instanţei competente să soluţioneze cererea de revizuire prescrisă de art. 401 C. proc. pen. reprezintă norma cadru, care stabileşte dreptul comun în materie, aplicabilă, atât timp cât printr-o regulă specială nu se prevede altfel (specialia generalibus derogant). Prin urmare, judecarea cererii de revizuire în speţă revine instanţelor civile.
În ceea ce priveşte competenţa materială, se constată că potrivit extrasului depus de revizuienţi, aceştia au fost condamnaţi pentru infracţiunile de „crima de uneltire contra ordinei sociale p.p. art. 1 lit. c art. 3 lit. b din Decretul Lege nr. 199/50, art. 209 pct. III C.p. 157 pentru distrugerea mijloacelor de comunicaţie”. Aceste infracţiuni nu mai sunt incriminate în aceeaşi formă în Codul penal actual şi nu se poate determina competenţa materială a instanţelor decât prin raportare la competenţa stabilită pentru infracţiuni care au corespondent în reglementarea actuală. Astfel, Decretul Lege nr. 199/1950 reglementează, aşa cum prevede şi titlul acestuia, sancţionarea unor infracţiuni care primejduiesc securitatea Statului, dotarea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române şi propăşirea economiei naţionale, iar în reglementarea actuală acestea sunt cuprinse în Codul penal, partea specială, titlul I, art. 155 – 173, infracţiuni contra siguranţei statului. Pe cale de consecinţă, în raport cu dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., competenţa de soluţionare a cererii de revizuire revine în cauză Curţii de Apel Timişoara şi nu judecătoriei. corespondentă, sub aspect teritorial, instanţei de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. „Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă”. Aceste dispoziţii legale se interpretează conform normelor interne şi internaţionale analizate anterior, conducând la concluzia că în cauză competenţa efectuării actelor de cercetare prevăzute de art. 399 C. proc. pen. revenea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Prin urmare, Curtea de Apel Timişoara constatând nelegală sesizare a instanţei şi incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc. pen. a dispus în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. admiterea recursul declarat de revizuienţi, a casat sentinţa penală recurată şi rejudecând, în temeiul art. 399 C. proc. pen. a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru efectuarea actelor de cercetare cu privire la cererea de revizuire.
