Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1909 din 27 mai 2011
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 15 martie 2011 a Tribunalului Cluj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la petitul de obligare la despăgubiri.
S-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta B.G.G., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi s-a constatat caracterului politic al condamnării reclamantei prin Deciziunea penală nr.1292/1953 pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I în dosarul nr.1241/1953 la pedeapsa de 1 an şi 11 luni închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul pentru obligare la despăgubiri în cuantum de 50.000 Euro, reprezentând daune morale, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.532/1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea B.G.G. fostă I.G. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională, 10 lei amendă corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale faptă prevăzută şi pedepsită de art.209 alin.2 lit.f Cod penal.
Prin Deciziunea nr.1292 din 19 noiembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I în dosar nr.1241/1953 s-a admis recursul formulat de I.G. împotriva sentinţei penale nr. 532/1953 care a fost schimbată în sensul că s-a schimbat încadrarea juridică din delictul de uneltire contra ordinei sociale în delictul de asociere de crime şi delicte prev de art.315 Cod penal şi a condamnat pe reclamantă la pedeapsa de 1 an şi 11 luni închisoare corecţională cu aplicarea art.157 Cod penal.
În considerentele hotărârilor penal mai sus citate s-a reţinut că I.G. s-a afiliat la asociaţia IKES în primăvara anului 1952 când a fost recrutată de către M.E.. A participat la şedinţă, a cunoscut scopul asociaţiei şi la rândul ei a recrutat-o pe N.E.. Asociaţia avea ca scop desfăşurarea propagandei pentru răsturnarea prin violenţă a ordinei sociale existente în stat. Denumirea organizaţiei IKES în limba română însemna organizaţie ilegală anticomunistă. S-a mai reţinut că această organizaţie urmărea ca prin acţiuni violente să răstoarne ordinea socială existentă în stat şi să o înlocuiască cu vechiul regim de exploatare şi asuprire naţională hortist.
În considerentele hotărârilor penal mai sus citate s-a reţinut că I.G. s-a afiliat la asociaţia IKES în primăvara anului 1952 când a fost recrutată de către M.E.. A participat la şedinţă, a cunoscut scopul asociaţiei şi la rândul ei a recrutat-o pe N.E.. Asociaţia avea ca scop desfăşurarea propagandei pentru răsturnarea prin violenţă a ordinei sociale existente în stat. Denumirea organizaţiei IKES în limba română însemna organizaţie ilegală anticomunistă. S-a mai reţinut că această organizaţie urmărea ca prin acţiuni violente să răstoarne ordinea socială existentă în stat şi să o înlocuiască cu vechiul regim de exploatare şi asuprire naţională hortist.
Potrivit biletului de liberare nr.3570/1954 emis de Penitenciarul Dumbrăveni reclamanta a executat pedeapsa în acest penitenciar în perioada de la 2 iunie 1953 până la 24 septembrie 1954.
Potrivit biletului de liberare nr.3570/1954 emis de Penitenciarul Dumbrăveni reclamanta a executat pedeapsa în acest penitenciar în perioada de la 2 iunie 1953 până la 24 septembrie 1954.
Prin hotărârea nr.419 din 31.10.1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului lege nr.118/1990 s-a admis cererea reclamantei şi s-a constata că perioada cât acesta a fost închisă din 3.06.1953-24.09.1954 de 1 an, 3 luni şi 22 zile constituie vechime în muncă. Totodată i s-a acordat şi o indemnizaţie lunară de 250 lei.
Prin hotărârea nr.419 din 31.10.1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului lege nr.118/1990 s-a admis cererea reclamantei şi s-a constata că perioada cât acesta a fost închisă din 3.06.1953-24.09.1954 de 1 an, 3 luni şi 22 zile constituie vechime în muncă. Totodată i s-a acordat şi o indemnizaţie lunară de 250 lei.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009 tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamanta a fost condamnată nu constituie de drept condamnare cu caracter politic, însă din starea de fapta reţinută în considerentele sentinţei de condamnare reiese că aceasta a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat după 6 martie 1945. În aceste condiţii tribunalul apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului politic al condamnării.
Conform art.5 alin.1 lit.a din lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Deciziile nr.1354/2010 şi nr.1358/2010 publicate în MOf al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, precum şi dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi sunt neconstituţionale.
După declararea caracterului neconstituţional a dispoziţiilor art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 reclamanta şi-a precizat acţiunea pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil, respectiv pe dispoziţiile art.3, art.5 şi art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar în subsidiar pe dispoziţiile art.5 din CEDO. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor CEDO, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor cetăţeneşti prin Legea nr.30 din 18 mai 1994 care a intrat în vigoare la 20 iunie 1994. Prin urmare, pentru faptele petrecute anterior acestei date, Convenţia nu produce efecte, aspect statuat în mod constant în practica CEDO, în special în cauzele pronunţate împotriva României. Atâta timp cât la momentul luării măsurii arestării şi condamnării reclamantului România nu aderase la Convenţie, acesta nu poate fi invocată în apărarea drepturilor anterior încălcate.
Însăşi instanţa europeană prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva României şi Hotărârea din 2 februarie în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie morală a statelor de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate politic.Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.998-999 Cod civil, tribunalul apreciază că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 acţiunile patrimoniale sunt supuse prescripţiei de 3 ani.
În cauză, tribunalul a apreciat că problema care se pune este aceea de a stabili data de la care termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă, tribunalul apreciind că data începerii curgerii este 31 decembrie 1989. Deşi reclamanta a fost eliberată la 24 septembrie 1954 din acel moment ar fi avut posibilitatea de a identifica drepturile subiective încălcate, prejudicial produs şi persona responsabilă.
Deoarece din anul 1964 şi până în anul 1989, reclamanta era expusă eventualelor represiuni din partea Securităţii, aceasta avea posibilitatea de a acţiona începând cu data de 31 decembrie 1989 când prin Decretul nr. 33/1989 s-a desfiinţat Departamentul Securităţii Statului. Dacă până la acest moment reclamanta nu ar fi îndrăznit să acţioneze statul în judecată, din cauza fricii faţă de organul represiv al Securităţii, după desfiinţarea acesteia nimic nu l-ar fi împiedicat să introducă o acţiune în justiţie împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea la daune morale. În aceste condiţii termenul de 3 ani de prescripţie a început să curgă de la 31 decembrie 1989 şi s-a împlinit la 31 decembrie 1992.
De altfel, prin adoptarea Decretului Lege nr.118/1990 şi intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenţiei fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenţie constituie 1 an şi 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat şi o îndemnizaţie lunară de 200 lei/pe an de detenţie. Prin acelaşi act normativ foştilor condamnaţi politic li s-a acordat numeroase alte drepturi ca: scutirea de la plata taxelor şi impozitelor, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun,etc. Reclamanta însăşi este una dintre persoanele cărora li s-au recunoscut asemenea drepturi.
În consecinţă, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani de când reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul şi putea acţiona în cunoştinţă expirase la data promovării prezentei acţiuni.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Declaraţiei Universale a drepturilor Omului, tribunalul a precizat că acest act nu a avut un caracter normativ în anul 1955 când România a devenit membru ONU şi s-a obligat la respectarea acesteia în anul 1955. Principiile din declaraţie au dobândit caracter normative abia după adoptarea celor două pacte, respectiv Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice în 1976 şi al doilea pact este Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale. Ca şi în cazul aplicării dispoziţiilor CEDO, nici dispoziţiile Declaraţiei Universale nu se pot aplica unor fapte sau evenimente anterioare. Prin urmare, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile speţei.
Raportat la considerentele mai sus invocate, în temeiul art.3 din Decretul lege nr.167/1958 tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la petitul de acordare a despăgubirilor materiale. În temeiul art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, a admis petitul de constatare a caracterului politic al condamnării reclamantei B.G.G. prin Deciziunea penală nr.1292 din 19 noiembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I în dosar nr.1241/1953 la pedeapsa de 1 an şi 11 luni închisoare.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. CLUJ a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului, pârâtul a învederat instanţei că reclamanta nu justifică un interes în constatarea caracterului politic al condamnării sale, potrivit art. 111 C.pr.civ.. deoarece Statul Român a recunoscut caracterul politic prin hotărârea nr. 419/31.10.1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990.
Chiar în cuprinsul deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că în materia despăgubirilor pentru daunele morale acordate persoanelor persecutate pentru motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată prin Legea nr. 568/2001, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, este lipsită de interes admiterea petitului de constatare a caracterului politic, în condiţiile în care s-a emis un act administrativ prin care s-au acordat drepturile aferente, iar potrivit deciziei Curţii Constituţionale mai sus arătată, nu există nici o obligaţie a statului de a acorda daune morale.
Reclamanta intimata B.G.G., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În argumentarea poziţiei sale, reclamanta intimată a învederat instanţei că are interes pentru formularea petitului de constatare a caracterului politic al condamnării suferite deoarece hotărârea comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate prevala în faţa unei instanţe de judecată. În asemenea condiţii, instanţa de fond a procedat în mod corect apreciind că infracţiunea pentru care a fost condamnată nu constituie de drept o condamnare cu caracter politic întrucât prin decizia nr. 1292/1953 a Tribunalului Militar încadrarea juridică a faptei a fost schimbată, iar reclamanta a fost condamnată pentru săvârşirea faptei de asociere pentru comiterea de crime şi delicte, sancţionat de art. 315 din fostul Cod penal.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 112/117/04.01.2011 reclamanta a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării dispusă prin sentinţa penală nr. 532/1953 a Tribunalului Militar Cluj şi, în consecinţă, să oblige pârâtul la plata sumei de 50.000 euro sau contravaloarea în lei cursul B.N.R., afişat la data plăţii cu titlu de despăgubiri, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Ulterior, prin cerea depusă la termenul de judecată din 15.02.2011, reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii introductive ca fiind art. 998 C.civ., art. 3, art. 5 şi art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, în subsidiar, art. 5 pct. 1 şi 5 pct. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi al Libertăţilor Fundamentale.
Prin sentinţa civilă nr.532/1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în dosarul nr.626/1953, B.G.G., fostă I.G., a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională, 10 lei amendă corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale faptă prevăzută şi pedepsită de art.209 alin.2 lit.f Cod penal.
Prin Deciziunea nr.1292 din 19 noiembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I, în dosarul nr.1241/1953, s-a admis recursul formulat de I.G. împotriva sentinţei penale nr. 532/1953 care a fost schimbată în sensul că s-a schimbat încadrarea juridică din delictul de uneltire contra ordinei sociale în delictul de asociere de crime şi delicte prevăzut de art.315 Cod penal şi reclamanta a fost condamnată la pedeapsa de 1 an şi 11 luni închisoare corecţională cu aplicarea art. 157 Cod penal.
Potrivit art.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de lit. a-e .
În ceea ce priveşte petitul de constatare a caracterului politic al condamnării, tribunalul a reţinut în mod corect că, potrivit dispoziţiilor art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin.2 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art.1 alin.3. Cererea poate fi introdusă după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul din circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
În cauză, fapta pentru care reclamanta a fost condamnată nu constituie de drept condamnare cu caracter politic, însă din starea de fapta reţinută în considerentele sentinţei de condamnare reiese că aceasta a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat după 6 martie 1945.
Având în vedere că infracţiunea pentru care reclamanta a fost condamnată definitiv nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în categoria celor pe care legiuitorul le consideră de drept condamnări politice, în mod legal instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ prin admiterea petitului de constatare a caracterului politic al condamnării reclamantei.
Critica recurentului referitoare la faptul că reclamanta nu justifică un interes în constatarea caracterului politic al condamnării sale, în opinia Curţii, nu este întemeiată.
Deşi nu este reglementat în mod expres de Codul dee procedură civilă, interesul reprezintă o condiţie esenţială pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată exercita o acţiune civilă.
Interesul este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcarea procedurii judiciare. El poate să fie material, când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial sau moral, în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti.
Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale.
Aşa cum s-a arătat, în cauză reclamanta a formulat o cerere în realizarea pretinsului său drept la acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr.221/2009, aceasta justificând un interes legitim, personal, născut şi actual.
Împrejurarea că reclamanta este beneficiara drepturilor acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 prin hotărârea nr. 419/31.10.1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 nu echivalează cu recunoaşterea caracterului politic al condamnării de către Statul Român.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 3041 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 247 din 15 martie 2011 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 112/117/2011, pe care o va menţine ca fiind legală şi temeinică.
În privinţa cererii reclamantei intimate de obligare a pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, Curtea reţine că în dovedirea acestei cereri reclamanta a depus copie de pe chitanţa nr. 152/09.11.2010 emisă de Cabinet av.D.E. care atestă plata sumei de 700 lei de către intimată.
Aşa cum s-a arătat, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 04.01.2011, iar prin aceasta reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor în judecată în caz de opunere, fără a depune dovada efectuării cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe.
Curtea constată că la dosarul de fond s-a depus împuternicirea avocaţială nr. 37 emisă de Cabinet av.D.E. prin care reclamanta, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 37/09.11.2010, a împuternicit-o pe d-na av.D.E. să o asiste şi să o reprezinte în faţa Tribunalului Cluj.
În consecinţă, chitanţa mai sus arătată face dovada achitării onorariului avocaţial pentru fondul cauzei, astfel încât în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamanta nu a înţeles să declare recurs împotriva sentinţei, Curtea va respinge cererea reclamantei intimate de obligare a pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată. (Judecător Anca-Adriana Pop)
