În speta nu s-a probat existenta unei constructii cu caracter definitiv, care afecteaza fie si în parte suprafata de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenta unei autorizatii de construire pentru derularea programului de reparatii capitale la obiectivul unitatii sanitare nu exclude aplicarea masurii reparatorii cu caracter prevalent în acceptiunea Legii nr. 10/2001 – retinuta si în prima instanta.
Situatia evocata nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevazuta în textul art. 10 din lege, restituirea în natura a imobilului putând fi analizata în cauza ca posibila si justificata de ratiunea respectarii dreptului de proprietate al intimatului reclamant si de împrejurarea ca, aceasta modalitate de reparare, raspunde cerintei ce reiese din jurisprudenta CEDO, referitoare la asigurarea unei despagubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache si altii vs. România, cauza Faimblat vs. România).
Prin sentinta civila nr. 1948/6.11.2007 a Tribunalului Constanta-sectia civila a fost admisa actiunea reclamantului P.N.D. formulata în contradictoriu cu pârâtii PRIMARIA ORASULUI EFORIE si PRIMARUL ORASULUI EFORIE, fiind dispusa anularea dispozitiei de respingere a notificarii, nr. 145/11.04.2006 si obligarea pârâtilor la restituirea în natura a imobilului – teren de 540 mp din intravilanul localitatii, reprezentând lotul nr. 987 din Parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucuresti, astfel cum a fost identificat prin punctele 12 – 13 – 14 – 15 în documentatia topo-cadastrala întocmita de ing. C.C. în luna martie 2006.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca prin Dispozitia nr. 145/11.04.2006 a Primarului Orasului Eforie a fost respinsa notificarea nr. 1944/05.11.2001 depusa prin BEJ D.V. si înregistrata la Primaria Orasului Eforie sub nr.15613/12.10.2001, ce viza restituirea în natura a terenului în suprafata de 540 mp – lotul nr.987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile.
Solutia data prin notificare s-a referit la faptul ca reclamantul nu a facut dovada achitarii, de catre bunicul sau, a restului de pret de 12.960 lei prevazut în contractul de vânzare-cumparare datat 25.02.1927 si nici dovada realizarii unei constructii, ambele obligatii constituind în caz de neîndeplinire motive de reziliere de plin drept a actului juridic. În cuprinsul dispozitiei s-a mai retinut ca nu s-au prezentat dovezi cu privire la trecerea terenului în posesia dnei I.H.K. si la preluarea abuziva a acestuia de catre stat în perioada 1945-1989.
Instanta de fond a apreciat ca în speta reclamantul a facut dovada calitatii de persoana îndreptatita la masuri reparatorii în temeiul legii speciale, câta vreme prin contractul de vânzare-cumparare autentificat prin proces-verbal nr.5287/25.02.1927, încheiat între Eforia Spitalelor Civile si D.I., acesta din urma a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului însemnat în planul parcelar cu nr.987, în suprafata de circa 540 mp.
Imobilul s-a regasit în evidentele fiscale ale orasului Eforie începând cu anul 1940, lotul nr. 987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucuresti figurând în Tabloul proprietarilor din anii 1940, pe numele lui D.I., astfel cum reiese din adresa nr.621/20.07.2006 a Consiliului Local al Orasului Eforie – Directia Financiara. Totodata, D.I. a figurat ca proprietar al terenului cumparat în anul 1927 si în “Tabloul cu locurile virane cu numele si adresele posesorilor din Parcelarea Eforie 1949”- dos.36/1949, nr.lot 987, fond “Primaria Eforie”, conform copiei – extras eliberate de arhivele Nationale – Directia Judeteana Constanta în 2001.
Conform “Extractului din registrul actelor de morti pe anul 1927” nr.2748, D.I. a decedat la data de 14.11.1929, mostenitoarea legala a acestuia fiind I.H.K, în baza certificatului de mostenitor nr. 14/27.02.2003.
Instanta de fond a retinut incidenta în cauza a disp.art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, precum si a celor ale art.4 alin.2 din actul normativ mentionat, statuând în sensul ca prin certificatele de mostenitor si actele de stare civila atasate la dosar, reclamantul si-a dovedit pe deplin calitatea de mostenitor legal al mamei sale, care la rândul sau l-a mostenit pe fostul proprietar al imobilului litigios. Având în vedere si faptul ca, potrivit declaratiei autentificate sub nr.2975/23.08.2005 la BNP C.M.P. din Bucuresti, P.D.M.S. a cedat în favoarea fratelui sau toate drepturile legate de revendicarea averii imobile ce a apartinut defunctei lor mame, reclamantul era în drept sa formuleze singur notificare în temeiul legii speciale de reparatie.
Tribunalul a avut în vedere deopotriva faptul ca a fost probata si calitatea de persoana îndreptatita în întelesul art.3 din lege, fiind înlaturata argumentatia din cuprinsul dispozitiei contestate, potrivit careia neachitarea tuturor ratelor si/sau neîndeplinirea obligatiei de construire stabilite prin contract ar fi atras pierderea dreptului de proprietate al cumparatorului.
S-a retinut, în acest context, ca în art. 3 din contract s-a prevazut într-adevar ca “neplata vreuneia din rate la termenele fixate atrage dupa sine exigibilitatea întregii sume si Eforia poate, fara somatiune, judecata sau punere în întârziere, ci numai învestind acest contract, dupa simpla cerere a Eforiei, cu formula executorie, sa scoata bunul în vânzare prin licitatie publica în contul dlui cumparator, iar din pretul rezultat se va despagubi Eforia de acest prilej si de toate cheltuielile facute pâna în momentul primirii banilor la Eforie’’, cât si ca potrivit art.8 alin.1 “Daca dl cumparator nu va achita ratele la termenele prevazute la alin.2 de mai sus, Eforia este în drept a percepe pentru întârziere un procent de 10% pe an si 1% drept remiza cuvenita fiscului pentru încasarea sumelor prin aplicarea legii de urmarire”. Însa, aplicarea sanctiunilor enumerate constituia un drept exclusiv al vânzatorului potrivit art.10, iar din probele administrate nu rezulta ca acesta s-ar fi prevalat de clauzele inserate în contract, în sensul ca ar fi procedat la vânzarea prin licitatie publica a imobilului; or, în aceasta situatie nu se poate prezuma decât ca pretul a fost achitat în întregime, la termenele stabilite.
Judecatorul fondului a aratat ca ar fi excesiv sa i se pretinda reclamantului depunerea chitantelor din perioada 1927-1928, pentru a dovedi cu certitudine achitarea tuturor ratelor, aceasta fiind o sarcina procesuala grea, daca nu imposibil de realizat.
În adresa nr.51524/13.11.1958 a Sfatului Popular Regional Constanta-Sectiunea de Arhitectura si Sistematizare se mentioneaza, la cererea numitei I.E., ca parcela 987 în suprafata de 540 mp. situata în Statiunea Eforie este neconstruibila, întrucât potrivit planului de sistematizare se afla într-o zona verde.
În aceste conditii, nu poate fi vorba de o neexecutare culpabila a obligatiei de construire de catre autorul reclamantului si, prin urmare, nu a operat pactul comisoriu inserat în contract.
De altfel, din probele administrate nu rezulta ca vânzatorul-creditor si-ar fi manifestat vreodata, expres si neîndoielnic, vointa de a da eficienta pactului comisoriu, pe motiv ca debitorul-cumparator nu si-ar executat obligatiile ce-i reveneau; dimpotriva, acesta din urma a continuat sa figureze ca proprietar în evidentele autoritatii locale mult timp dupa ce au expirat termenele pentru îndeplinirea obligatiilor.
Cât priveste modalitatea de preluare a imobilului de catre stat, judecatorul fondului a retinut ca legea speciala conditioneaza dreptul la masurile reparatorii pe care le reglementeaza, de caracterul abuziv al masurii de preluare a imobilului de catre stat, însa nu defineste notiunea de “preluare abuziva”; în schimb, în art.2 alin.1 enumera situatiile juridice care constituie preluari cu acest caracter, astfel ca autoritatea competenta sa solutioneze notificarea trebuia sa aprecieze daca situatia se încadreaza într-unul dintre cazurile prevazute de text.
S-a apreciat ca sunt trecute fara titlu valabil în proprietatea statului si imobilele preluate pur si simplu, prin evacuarea proprietarilor de catre reprezentantii puterii din epoca si folosirea ulterioara în diverse scopuri.
Asemenea masuri de trecere în proprietatea statului contraveneau Constitutiei din 1965, potrivit careia dreptul de proprietate personala era ocrotit de lege, iar terenurile si constructiile puteau fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri. Totodata, erau în contradictie si cu dispozitiile Codului civil, potrivit caruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire, precum si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
Ori, valabilitatea titlului statului impune, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, concordanta lui cu prevederile constitutionale, cu tratatele internationale la care România era parte si cu legile în vigoare la data preluarii bunurilor de catre stat.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezulta cu certitudine ca terenul litigios a iesit la un moment dat, dupa anul 1958, din patrimoniul autorului reclamantului si în prezent face parte din domeniul privat al unitatii administrativ teritoriale.
Din moment ce nu s-a dovedit ca fostul proprietar s-a desesizat de buna voie de terenul revendicat în favoarea altei persoane ori ca bunul a iesit din patrimoniul fostului proprietar în mod legal (spre exemplu, prin vânzarea la licitatie publica la initiativa vânzatorului, ca urmare a neîndeplinirii unei obligatii stabilite prin conventie), opereaza prezumtia unei preluari fara titlu în proprietatea statului în perioada de referinta a Legii nr.10/2001, respectiv fara întocmirea vreunei formalitati care sa constate aceasta preluare.
S-a conchis în sensul ca imobilul ce a facut obiectul notificarii reclamantului se încadreaza în ipoteza descrisa de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, în redactarea de la momentul emiterii dispozitiei contestate, text potrivit caruia prin imobile preluate în mod abuziv se înteleg si “orice alte imobile preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale în vigoare la data preluarii (…)”.
Sub acest aspect, s-a retinut ca art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacra principiul restituirii în natura, situatiile în care masurile reparatorii se acorda prin echivalent reprezentând exceptii prevazute în mod expres. În acelasi sens, art.7 alin.1 prevede ca, de regula, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natura.
Potrivit documentatiei topo-cadastrale anexate la dosarul cauzei, terenul în litigiu are suprafata de 540 mp. si se afla pozitionat în intravilanul orasului Eforie-Statiunea Eforie Nord, între calea ferata si baile reci.
În adresa nr. N479/11.11.2002 emisa de Primaria Eforie-Serviciul UATCDCTI catre Serviciul Juridic se arata ca lotul nr.987, plan parcelare Eforia Spitalelor Civile Bucuresti, nu face obiectul nici unui contract de concesiune si ca, potrivit evidentelor detinute, pe acest lot nu sunt constructii, dar pe latura dinspre sud este afectat de domeniu public pe o adâncime de 9 m.
Potrivit adresei nr.1230/27.09.2001 emise de P. S.A. Constanta la cererea reclamantului, terenul aferent lotului nr.987 în suprafata de 540 mp., cu dimensiunile de 18,0 m pe 30,0 m, ce face parte din parcelarea Eforia Spitalelor Civile, se afla amplasat în partea de sud-vest a orasului Eforie Nord, între calea ferata si Baile Reci si este liber de constructii. În aceeasi adresa se mentioneaza ca, din punct de vedere urbanistic, dupa 01.01.1990 nu s-a eliberat în cadrul institutului nici o documentatie de proiectare cu acest profil, care sa prevada modificarea actualei structuri a zonei.
Consiliul Local al Orasului Eforie – Directia Administrarea Domeniului Public si Privat mentioneaza în adresele nr.12033/25.07.2006 si nr.734/05.07.2007 urmatoarele: – lotul în discutie se afla în Eforie Nord, între calea ferata si activul Bai Reci, aflat în administrarea Spitalului Clinic de Recuperare, Medicina Fizica si Balneologie; – definirea zonei în care se afla acest teren, conform PUG Oras Eforie este: zona balnear-turistica, spatii verzi; – terenul reprezentând lotul 987 reprezinta proprietatea orasului Eforie în baza legii fondului funciar si nu este constituit în domeniu public.
Fata de situatia de fapt ce rezulta din raportul de expertiza întocmit în cauza si din înscrisurile depuse de pârâti, se retine ca nu exista impedimente legale la restituirea în natura, imobilul neregasindu-se în nici una din situatiile pentru care se pot acorda masuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotarâri a declarat apel, în termen legal, pârâta PRIMARIA ORASULUI EFORIE, care a criticat solutia din perspectiva gresitei statuari asupra întrunirii conditiilor pentru dovedirea, de catre reclamant, a calitatii de persoana îndreptatita la masuri reparatorii în conditiile legii speciale, a existentei unei situatii de preluare abuziva a acestui imobil de catre stat, precum si asupra modalitatii concrete de acordare a masurilor reparatorii.
Astfel, apelanta pârâta a apreciat ca, fata de clauzele contractului în speta nu s-a facut dovada ca autorul intimatului reclamant si-a îndeplinit integral obligatia de plata a pretului vânzarii bunului, restul de suma urmând a fi achitata pe parcursul anilor 1925, 1926, 1927 si 1928, cât si pe cea de a cladi si de a avea o constructie terminata la rosu si cu acoperis, în timp de patru ani de la data punerii în posesie.
Apelanta pârâta a mentionat ca nu s-a avut în vedere clauza cuprinsa în art. 15 din contract, care viza rezilierea de drept, fara punere în întârziere si fara somatie în cazul nerespectarii de catre cumparator a oricarei obligatii asumate; ori, în speta, intimatul reclamant nu a dovedit ca autorul sau si-a îndeplinit obligatia de a edifica în termenul precizat o constructie.
S-a facut trimitere la adresa nr. 51524/13.11.1958 a fostului Sfat Popular Regional Constanta–sectiunea de arhitectura si sistematizare, care a mentionat – dupa 30 de ani de la data încheierii contractului – ca parcela 987 în suprafata de 540 mp situata în statiunea Eforie este neconstruibila, întrucât se afla într-o zona verde potrivit planului de sistematizare a localitatii.
S-a solicitat sa se înlature si sustinerile judecatorului fondului potrivit cu care neîndeplinirea obligatiei de a construi se fundamenteaza pe lipsa culpei cumparatorului, precum si a celor legate de caracterul excesiv al probatoriului vizând plata ratelor aferente perioadei 1927 – 1928.
Pactul comisoriu de gradul IV intervine independent de optiunea vânzatorului si are drept consecinta readucerea terenului în patrimoniul vânzatorului.
Cu privire la împrejurarea retinuta în considerentele sentintei, legate de preluarea abuziva a imobilului, apelanta pârâta a solicitat sa se constate ca a fost facuta în speta o încadrare formala în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, neexistând la dosar nici un act doveditor de preluare a bunului în mod abuziv si prezumându-se, din acest punct de vedere, ca terenul a iesit din patrimoniul autorului reclamantului la un moment dupa anul 1958, dar fara a se preciza care a fost acel moment sau contextul în care s-a produs preluarea.
Apelanta pârâta a mai apreciat ca fiind gresita solutia fondata pe o lucrare extrajudiciara (expertiza topo-cadastrala), care nu respecta principiul nemijlocirii si al contradictorialitatii, întrucât nu a fost realizata în prezenta partilor, printr-o suprapunere pe planul parcelar, existând astfel riscul restituirii unui alt teren. S-a apreciat ca locatia definita prin adresele nr. 12033/25.07.2006 si 734/5.07.2007 ale Consiliului Local nu este suficienta pentru stabilirea corecta a amplasamentului.
S-a solicitat, în consecinta, în raport de motivele invocate, admiterea apelului si respingerea actiunii reclamantului.
Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea caii de atac si mentinerea solutiei instantei de fond ca fiind legala si temeinica, fiind reiterate aspectele privitoare la operarea pactului comisoriu si la proba privitoare la momentul preluarii bunului din patrimoniul autorului sau.
La termenul din 15.09.2008 a fost dispusa, în conditiile art. 295 al. 2 cod proc.civila, completarea materialului probator administrat în cauza, în sensul efectuarii unei expertize topografice necesare identificarii terenului în litigiu, precum si pentru a se verifica aspectele legate de asigurarea sigurantei si protectiei infrastructurii feroviare conform O.U.G. nr.12/1998 modificate prin Legea nr. 128/2004.
Lucrarea a fost depusa la dosar de catre ing. B.E. (BLEJ Tribunalul Galati), la termenul din 16.03.2009, fiind urmata de prezentarea precizarilor solicitate autoritatii locale asupra edificatelor regasite pe planul de situatie al expertului.
În raport de ansamblul probator si de criticile punctuale aduse solutiei instantei de fond, vor fi avute in vedere urmatoarele considerente:
1. Cu privire la dovedirea calitatii de persoana îndreptatita, instanta de fond a facut o corecta aplicare a prevederilor legale, stabilind ca efectul clauzei rezolutorii inserate sub forma pactului comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumparare datat 25.02.1927 nu se putea realiza de drept, ci doar în virtutea unui act juridic ulterior al vânzatorului, care sa ateste interesul si vointa partii în favoarea caruia opera pactul, de a opera rezolutiunea.
În mod corect instanta de fond a retinut ca prevederile art. 23.1. lit. a din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu impun intimatului reclamant sarcina excesiva în a depune la dosar toate chitantele autorului sau, datând din perioada 1927 – 1928, care pot atesta plata integrala a pretului, întrucât nu aceste înscrisuri sunt cele care confirma translatia dreptului de proprietate sau detinerea imobilului, actul juridic doveditor fiind (în sensul dat de text) doar contractul de vânzare-cumparare – dreptul de proprietate fiind transmis în acord cu dispozitiile art. 1294 si urm. Cod civil.
Ori, astfel cum a statuat în alte spete si instanta suprema, inserarea unui pact comisoriu în actul translativ al dreptului de proprietate a constituit un beneficiu în favoarea vânzatorului, dupa cum învestirea contractului cu formula executorie în vederea valorificarii clauzei si reintrarii în posesia bunului reprezenta deopotriva o facultate aflata la dispozitia aceleiasi parti. Rezulta ca pentru ca pactul sa opereze, iar bunul sa reintre în patrimoniul fostului proprietar este necesara manifestarea de vointa a creditorului pentru desfiintarea contractului, întrucât vânzatorul poate opta pentru ramânerea în fiinta a actului si valorificarea altor clauze – cum sunt cu titlu de exemplu cele statuate prin art. 8 si art. 9 din contract, referitoare la aplicarea unor penalitati asupra pretului neachitat sau platit cu întârziere.
Astfel fiind, desfiintarea contractului nu opereaza, în mod automat, la expirarea termenului prevazut prin pactul comisoriu, fiind întotdeauna necesara manifestarea de vointa expresa si neechivoca a creditorului obligatiei în acest sens, iar instanta de fond a stabilit corect acest aspect, retinând ca în cauza nici o proba nu a fost administrata de catre cel care a invocat situatia – anume, autoritatea locala pârâta.
Aceleasi considerente vizeaza în egala masura situatia evocata, a neplatii tuturor ratelor din pretul stabilit, cât si neîndeplinirea obligatiei de a construi în termenul de patru ani de la data încheierii actului, iar tribunalul a înlaturat în mod corect apararile referitoare la operarea uno ictu a clauzei la momentul împlinirii termenului prevazut de parti prin contract.
Aceste considerente, raportate la probatoriul vizând calitatea de succesor legal al autorului sau si la dovedirea titlului antecesorului, au fundamentat solutia judicioasa data în fond asupra chestiunii calitatii intimatului reclamant de persoana îndreptatita la masuri reparatorii în conditiile Legii nr. 10/2001.
2. Sub aspectul modalitatii de preluare a imobilului de catre stat, se constata ca sentinta atacata cuprinde o corecta dezlegare în drept data spetei, câta vreme jurisprudenta constanta privitoare la aplicarea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (dispozitii preluate în pct. 2 din Normele metodologice) exclude impunerea în sarcina notificantului a unei obligatii procesuale de a proba modul de preluare a bunului în patrimoniul statului.
Abordarea coerenta a situatiilor de fapt, în raport de legislatia incidenta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune stabilirea, pe cât posibil, a situatiei juridice reale a bunului în functie de modalitatea concreta de preluare. Prin urmare, persoana îndreptatita este obligata sa prezinte doar probele ce atesta existenta dreptului, nu si actul normativ în temeiul caruia a pierdut posesia lui, statul prin entitatile sale fiind cel care are sarcina de a proba detinerea bunului cu titlu valabil.
Din acest punct de vedere legiuitorul a transferat sarcina acestei probe catre entitatile detinatoare si a instituit chiar prezumtia recunoasterii întinderii dreptului prin preluarea datelor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus masura preluarii abuzive sau s-a pus în executare masura preluarii abuzive.
Indicarea în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a actelor de autoritate apreciate de legiuitor ca fiind abuzive nu echivaleaza, astfel cum sustine apelanta, cu impunerea în sarcina notificantului a obligatiei de a indica în mod concret modalitatea si actul preluare a bunului, statul fiind cel care urmeaza sa probeze ca bunul a fost preluat de la o alta persoana, în temeiul unui titlu valabil si în conditii care nu se supun reglementarii date de legea speciala.
Sub acest aspect, trimiterea facuta de apelanta pârâta la prevederile art. 23.1 lit. c din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/1997 nu este justificata, întrucât desi prin pct. 1 lit. e din Norme se arata cu titlu general ca sarcina probei proprietatii, a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive si a calitatii de persoana îndreptatita la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, acelasi act normativ stabileste în teza ultima a textului ca în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluarii de catre stat (de exemplu, decizia administrativa nu este gasita, iar imobilul respectiv se regaseste în patrimoniul statului dupa data invocata ca fiind data preluarii bunului), solutionarea notificarii se va face în functie si de acest element – faptul ca imobilul se regaseste în patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva.
Prin urmare, independent de retinerea de catre judecatorul fondului, în considerentele solutiei sale, a unor elemente care nu fac trimitere expresa la anumite sustineri ale partilor (fiind data ca exemplu situatia imobilului preluat pur si simplu, de facto, în proprietatea statului, prin evacuarea proprietarilor de catre reprezentantii puterii), sentinta da o dezlegare corecta acestei situatii, nefiind în sarcina notificantului sa certifice data si modalitatea de preluare a bunului de catre stat.
Este de retinut în acelasi context ca în mod logic preluarea imobilului a fost apreciata ca intrând în situatia juridica a imobilelor carora li se aplica dispozitiile Legii nr. 10/2001 câta vreme conform extrasului de la Directia Jud. a Arhivelor Nationale Constanta de pe ,,Tabloul cu locuri virane din parcelarea Eforie 1949, dosar 36/1949, fond Primaria Eforie’’, lotul 987 figura înca pe numele autorului reclamantului.
Conchizând, acest motiv de critica este nefondat, iar neatestarea de catre detinatorul actual al imobilului al modului de preluare nu infirma, ci dimpotriva, confirma sustinerile intimatului reclamant referitoare la preluarea abuziva si fara titlu a bunului, de catre statul român.
3. Asupra modului în care s-a statuat în legatura cu masura reparatorie, Curtea va retine ca ultima critica adusa de apelanta pârâta este neîntemeiata, fata de probatoriul administrat în fond si apel.
Achiesând asupra aspectului privitor la neadministrarea de catre judecatorul fondului a unei expertize care sa stabileasca, în conditii de contradictorialitate, principalele elemente de identificare a amplasamentului actual al imobilului, a fost administrata în apel o expertiza tehnica topografica, necontestata de parti si care a conchis în sensul ca parcela 987 din Planul parcelar al orasului Eforie pe anul 1922 se afla la 203,50 m est de coltul de sud-est al Garii C.F. Eforie Nord plus 14 m catre est; ca acest teren are dimensiunile identificate în plansa 1 anexa la raport, respectiv, de 17,10 m pe latura de nord, 17,40 m pe cea de sud, 31,16 m pe latura de vest si 32 m pe cea de est (total 540 m2).
S-a aratat ca fata de axa caii ferate, imobilul se afla la o distanta de 30 de metri, fiind asadar în exteriorul zonei de siguranta a caii ferate astfel cum a fost definita prin art. 29 al. 2 din O.U.G. nr. 12/1998, iar cât priveste zona de protectie reglementata prin art. 29 al. 4 din acelasi act normativ, aceasta nu exclude existenta unor constructii sau efectuarea unor lucrari edilitare, ci doar notificarea proprietarilor asupra limitei concrete a acestei zone, în fiecare caz în parte si respectarea reglementarilor emise de MTTc.
Expertiza a atestat si faptul ca pe lotul în cauza sunt în curs de derulare unele lucrari, fiind ridicat un gard de plasa de sârma pe montanti metalici ce împrejmuieste o platforma betonata pentru o viitoare lucrare în incinta Spitalului Clinic de Recuperare, Medicina Fizica si Balneologie Eforie Nord, Pavilionul 2 ,,Bai Reci’’ ce apartine unitatii sanitare fiind pozitionat la 25-26 m sud de terenul în litigiu.
Prin adresa nr. 13248/03.06.2009 a Directiei Administratie Publica Locala din cadrul Primariei Orasului Eforie s-a mentionat ca platforma betonata si gardul se afla în incinta pavilionului ,,Bai Reci’’ a Spitalului, fiind eliberata în favoarea unitatii sanitare autorizatia de construire nr. 260/2008 pentru efectuarea de reparatii capitale, iar prin adresa nr. 2847/07.07.2009, Spitalul Clinic de Recuperare, Medicina Fizica si Balneologie Eforie Nord a comunicat instantei ca lotul 987 face parte din domeniul public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Sanatati Publice conform H.G. nr. 1705/29.11.2006 – ca teren aferent obiectivului ,,Bai Reci’’.
Institutia a mai mentionat ca acest teren a intrat în proprietatea statului conform H.C..M. nr. 9/1960, ca pentru obiectivul ,,Bai Reci’’ a existat un proiect de investitii pentru care s-a eliberat autorizatia nr. 260/17.12.2008; s-a înaintat totodata documentatia ce atesta limitele împrejmuirii efectuate în baza acestei autorizatii.
În speta nu s-a probat însa existenta unei constructii cu caracter definitiv, care afecteaza fie si în parte suprafata de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenta unei autorizatii de construire pentru derularea programului de reparatii capitale la obiectivul unitatii sanitare nu exclude aplicarea masurii reparatorii cu caracter prevalent în acceptiunea Legii nr. 10/2001 – retinuta si în prima instanta.
Astfel fiind, Curtea va retine ca situatia evocata nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevazuta în textul art. 10 din lege, restituirea în natura a imobilului putând fi analizata în cauza ca posibila si justificata de ratiunea respectarii dreptului de proprietate al intimatului reclamant si de împrejurarea ca, aceasta modalitate de reparare, raspunde cerintei ce reiese din jurisprudenta CEDO, referitoare la asigurarea unei despagubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache si altii vs. România, cauza Faimblat vs. România ).
De altfel documentatia depusa în contextul dat de art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001 de catre autoritatile locale atesta ca nu exista posibilitatea acordarii de masuri reparatorii prin echivalent, pentru a se da satisfactie în egala masura interesului privat al intimatului reclamant (fondat pe dreptul real probat ) si interesului public al continuarii lucrarilor la obiectivul aratat.
Pentru toate aceste considerente, în raport de disp art. 296 cod proc. civila, constatând ca nici o critica adusa solutiei fondului nu este întemeiata, apelul apelantei pârâte Primaria orasului Eforie urmeaza a fi respins ca nefondat.
Dosar nr. 2761/118/2007
