DOSAR NR. 52944/3/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A V- A CIVILĂ
HOTĂRÂRE nr. 1817
Şedinţa publică din data de 24.10.2011
Tribunalul constituit din :
PRESEDINTE: COSTEA ANGELICA
GREFIER: POP LĂCRĂMIOARA
M. Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost reprezentat de domnul procuror Sorin Voicu.
Pe rol fiind soluţionarea cererii formulate de reclamanta Z. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN M. F. P., având ca obiect ”pretenţii Legea 221/2009”.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, părţile nu au răspuns.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte solicitări, tribunalul încuviinţează proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciind-o ca fiind utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării acesteia, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul reprezentantului M. P..
M. P., prin reprezentant, formulează concluzii de respingere a cererii ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale şi cea din recurs în interesul legii.
Tribunalul reţine cauza spre soluţionare.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş la data de 03.06.2010 sub nr. dosar 4442/30/2010, reclamanta Z. A. a învederat că se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, solicitând să se dispună obligarea pârâtului S. R. prin M. F. P. prin DGFP Timiş la plata sumei de 600.000 euro, reprezentând contravaloarea daunelor morale suferite prin deportarea mamei sale la muncă silnică în URSS în perioada 14.01.1945 – 25.11.1949, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că în noaptea de 14.01.1945 mama sa a fost forţată să plece din satul ….. fiind deportată la muncă forţată în URSS, fără a i se aduce vreo acuzaţie concretă, selecţia fiind făcută numai pe criteriul apartenenţei etnice şi vârstei.
Reclamanta a învederat că perioada deportării a fost una destul de grea şi de denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsaţi să trăiască în condiţii mizere, insalubre, fară mâncare şi fară apă, fiind efectiv sortiţi uitării, şi chiar decesului.
La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricţiei, reclamanta a învederat că şi-au găsit proprietatea confiscată, reuşind cu greu să intre în posesia unei părţi din aceasta.
Reclamanta a mai învederat că suferinţele fizice şi psihice îndurate le-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, greu evaluabil în bani, fiindu-le efectiv alterate sănătatea, atât fizică cât şi psihică, precum şi atributele persoanei care influenţează relaţiile sociale – onoare, reputaţie, fiind denigraţi. Or, repararea integrală de către stat a pagubelor suferite nu este posibilă, întrucât plata unei sume de bani, indiferent care ar fi aceasta, poate aduce persoanelor deportate doar unele alinări sau satisfacţii, nicidecum repunerea în situaţia anterioară.
În drept, a invocat prevederile Legii nr. 221/2009 şi art. 2 şi 3 din OUG nr. 214/1999. în probaţiune, a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatoriu, martiri, expertiză.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar.
În susţinerea cererii, s-au depus la dosar înscrisuri.
II. Prin întâmpinare, pârâtul S. R. prin M. F. P. reprezentat de D. G. a F. P. Timiş a solicitat în principal, admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, în raport de prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992;
În motivare, pârâtul a învederat că reclamanta are domiciliul în G., ca atare sunt aplicabile prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992, în susţinerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, pârâtul a mai invocat şi dispoziţiile art. 5 C.proc.civ. raportate la art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la petitul în pretenţii, pârâtul a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât doar victima directă poate primi compensare pentru prejudiciul moral suferit, potrivit textului de lege invocat. Or, aceasta nu a dovedit că după decesul autoarei lor, este singura persoană îndreptăţită să promoveze acţiunea în despăgubire, aşa cum prevăd disp. art. 5 alin. 1 teza a II-a din lege.
Referitor la petitul în pretenţii, având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de 600.000 euro, pârâtul a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea petitului în pretenţii ca neîntemeiat; iar în mod cu totul subsidiar, în cazul respingerii apărărilor formulate mai sus, reducerea cuantumului despăgubirilor morale solicitate precum şi încetarea acordării către reclamanţi a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, de care beneficiază în prezent.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 115-118 C.proc.civ.
III. Prin sentinţa civilă nr. 3598/21.06.2011 pronunţată în dosarul nr.4442/30/2010, Tribunalul Timiş Secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Z. A. şi pârâtul S. R. prin M. F. P. prin DGFP Timiş şi având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.
IV. Analizând ansamblul probelor administrate în cauză prin prisma dispoziţiilor legal incidente tribunalul constată următoarele:
1.Situaţia de fapt
Reclamanta solicită în numele mamei sale constatarea caracterului politic al măsurii deportării în URSS la munca de reconstrucţie din ianuarie.1945 până în data de 25.11.1949 şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele pricinuite de această măsură. Reclamanta este fiica defunctei W. M., conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Potrivit adeverinţei nr. 657775 din 16.07.1963 emise de M. A.I., W. M. a fost deportată în URSS la munca de reconstrucţie din ianuarie 1945 până în data de 25 noiembrie 1949.
2.În drept:
Tribunalul reţine că potrivit art. 3 din Legea 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 , Decretul nr. 60 din 10 martie 1950 , Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952 , Decretul nr. 258 din 22 august 1952 , Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958 ;
b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.554 din 22 august 1952 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957 , Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.108 din 2 august 1960 ;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948 , Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948 , Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale M.ui Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951 , nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale M.ui Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al M. Securităţii S.
Potrivit art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ, „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Instanţa reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea S.ui la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea”.
3. Decizii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aplicabile:
Prin decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15/11/2010 s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text legal, tribunalul reţine dispoziţiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Potrivit art. 147 alin. 1 şi 4 din Constituţia R., „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al R.iei. (…) De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Ca urmare a pronunţării acestor decizii de către Curtea Constituţională, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa iniţială, cât şi în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, au fost suspendate de drept timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanţei de control constituţional, astfel încât aceste efecte nu se produc în intervalul de timp menţionat. Tribunalul constată totodată că dispoziţiile constatate neconstituţionale nu au fost puse în acord cu prevederile Constituţiei până la împlinirea termenului de 45 de zile, astfel încât se impune concluzia că ulterior publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii, efectul normelor juridice constatate ca fiind neconstituţionale a încetat (iniţial temporar, pe perioada suspendării de drept, apoi definitiv, ca urmare a nepunerii în acord cu prevederile Constituţiei în termenul stabilit). În consecinţă, tribunalul constată că temeiul în drept invocat de către reclamantă nu mai poate fi avut în vedere la soluţionarea cauzei.
Prin decizia nr. 12/2011 pronunţată în data de 19 septembrie 2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţionale în Monitorul Oficial”.
Cu privire la efectele deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, instanţa reţine dispoziţiile art. 126 din Constituţia R.iei şi pe cele ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 126 din Constituţia R.iei, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, iar potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al R.iei, partea I”.
4. Tribunalul constată că domeniul de aplicare al legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autorităţile comuniste în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989. Aşadar, prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul R. a înţeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit numai persoanelor (sau descendenţilor sau soţului supravieţuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6.03.1945-22.12.1989, adică în perioada regimului comunist. Delimitarea domeniului de aplicare a legii este făcută chiar din titlu, care vizează limitativ doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, însă şi art. 1 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 1, art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009 conţin aceeaşi formulare privind domeniul de aplicare a legii. Prin urmare, numai în situaţia în care se constată că măsura administrativă la care a fost supusă sau condamnarea pe care a suferit-o persoana care reclamă (sau în numele căreia se reclamă) caracterul politic al acesteia a fost aplicată în perioada ulterioară datei de 06 martie 1945 şi anterioară datei de 22 decembrie 1989, se poate analiza caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative. Doar sancţiunile (penale sau administrative) aplicate după instaurarea regimului comunist pot face obiect de analiză în baza Legii 221/2009.
În cauza de faţă, măsura invocată drept cauză a prejudiciului moral nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, deoarece a fost luată în ianuarie 1945 când în R. nu se instaurase încă regimul comunist.
Drept urmare, aplicarea unei măsuri administrative sau condamnarea penală pronunţată anterior datei de referinţă (06 martie 1945) împiedică analizarea caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative aplicate în baza Legii 221/2009, deoarece situaţia de fapt conturată din probatoriu nu intră în sfera de reglementare a legii menţionate.
Din acest motiv, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării în URSS nu poate fi primit favorabil.
5. Considerentele anterior expuse privind neaplicarea dispoziţiilor Legii 221/2009 situaţiei de fapt reţinute în speţă împiedică acordarea de despăgubiri în baza acestei legi, făcându-se abstracţie de orice considerente privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale sau ale deciziei pronunţate în recurs în interesul legii. Din moment ce s-a stabilit că legea invocată nu este aplicabilă pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative, nu se mai pot acorda despăgubiri în baza unui act normativ inaplicabil în speţă. Chiar şi dacă s-ar fi reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii 221/2009, tribunalul va arăta în cele ce urmează că solicitarea de acordare a despăgubirilor în baza acestui act normativ este neîntemeiată.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 147 alin. 1 şi 4 din Constituţie şi din cele ale art. 31 alin. 3 din Legea 47/1992, după publicare, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii vor avea efect asupra tuturor cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a acţiunii reclamanţilor şi acordare a despăgubirilor în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia îi este incidentă norma declarată neconstituţională având obligaţia să nu o mai aplice, în baza textelor invocate mai sus. Cum în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziilor autorităţile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prevederi care constituiau temeiul juridic al acţiunilor deduse judecăţii, faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale prezumţia de constituţionalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai pentru viitor, odată cu publicarea deciziei.
Prin urmare, după publicarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare doar măsurile reparatorii la care se referă art.5 alin.(1) lit. b) şi c) din Legea nr.221/2009.
Indiferent de faptul că omisiunea legiuitorului de a pune în acord cu dispoziţiile Constituţiei prevederile declarate neconstituţionale nu este imputabilă reclamantului, instanţa are obligaţia de a se supune deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale, de la data publicării acestora în Monitorul Oficial, astfel încât soluţionarea cererii în baza temeiului de drept invocat de reclamant (respectiv Legea 221/2009) nu mai poate fi acceptată.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, tribunalul constată că cererea de acordare de despăgubiri pentru daune morale în baza Legii 221/2009 este neîntemeiată.
Reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile Legii 221/2009 ca urmare a faptului că măsura ce i-a fost aplicată nu poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor legii menţionate, fiind exclusă din domeniul de aplicare al legii.
Se observă totodată că lipsirea de efecte juridice a textului declarat neconstituţional nu produce efecte doar în privinţa reclamantei, în cauza de faţă, ci în toate cauzele nesoluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor de declarare a neconstituţionalităţii, care produc efecte general obligatorii, astfel încât susţinerea reclamantei că ar fi nejustificată lipsirea de efecte a dispoziţiilor Legii 221/2009 în cauza ce o priveşte nu poate fi analizată ca o măsură nejustificată. După cum arată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 12/2011, „este vorba de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituţia R.iei] actului declarat neconstituţional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanţei de jurisdicţie constituţională, hotărâre cu caracter general obligatoriu şi care se bucură de putere de lucru judecat. În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie). (…) Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. (…) De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează”.
6. Cu referire la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care au aplicabilitate directă în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia R., tribunalul reţine că legiuitorul R. a acordat o atenţie deosebită reglementarilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reţine că dispoziţiile naţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puţin favorabile decât cele internaţionale. Astfel, legiuitorul R. a adoptat o serie de acte normative având în vedere tocmai necesitatea asumării şi atenuării consecinţelor produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale, ale cetăţenilor săi
În acest sens, instanţa de control constituţional a reţinut în deciziile menţionate mai sus că, în ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat in R. li s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista putând fi folosita ca proba in fata instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituţională a mai reţinut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenţa medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata R., la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situaţie similară cu cea avuta anterior – ceea ce este si imposibil – cât acordarea unei satisfacţii de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a S. de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărarea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein şi altii impotriva Germaniei şi prin Hotararea din 2 februarie 2010 in Cauza Klaus si Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 in Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 in Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 in Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a S.ui de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 in Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotararea din 4 martie 2003 in Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 in Cauza Bergauer si altii contra Cehiei).
Astfel, tribunalul reţine din jurisprudenţa constantă a instanţei europene că în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativa a ţării, este în măsura să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Tribunalul reţine că simpla existenţă a unei acţiuni formulate în baza unei legi care, în anumite cazuri şi cu respectarea anumitor condiţii putea conduce la dobândirea unor despăgubiri de către anumite persoane, nu constituie o „speranţă legitimă”, deoarece forma iniţială a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a ) din Legea nr. 221/2009 nu permitea o concluzie conform căreia, la finalul procesului, persoanele îndreptăţite vor avea în mod sigur câştig de cauză. Obligaţia S.ui de plată a despăgubirilor pentru daune morale în favoarea reclamantei rezultă din lege, însă în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare, motiv pentru care simpla aşteptare în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi nu poate fi considerată ca fiind un „bun”, ci doar instituie posibilitatea de a-l dobândi pe cale judecătorească.
Cu referire la anularea efectelor unor dispoziţii legale pe calea contenciosului constituţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia asupra admisibilităţii pronunţată în cauza Slavov vs. Bulgaria, în data de 02.12.2008, a considerat că în situaţia în care dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, reclamanţii nu au putut dobândi o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor respective.
Faţă de considerentele expuse şi deciziile Curţii Constituţionale care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul reţine că, dispărând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să-şi organizeze apărarea, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii temeiul de drept menţionat, nu mai pot fi acordate despăgubiri în baza Legii 221/2009, însă nici pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor omului nu pot fi primite favorabil.
Nu în ultimul rând, este de observat că pentru fapte prejudiciabile petrecute în perioada anterioară aderării R.iei la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispoziţiile acesteia nu sunt aplicabile, iar pentru efectele acestor fapte prejudiciabile care s-au produs ulterior aderării la Convenţie, prin recunoaşterea legală a unor drepturi în favoarea persoanelor persecutate în timpul regimului comunist, dispoziţiile Convenţiei de asemenea nu pot fi interpretate ca instituind un regim mai favorabil decât cel stabilit în dreptul intern, pentru considerentele expuse anterior.
Prin urmare, cererea de acordare despăgubiri analizată şi din perspectiva dispoziţiilor reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului nu poate fi primită favorabil.
Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul va respinge cererea în întregime ca neîntemeiată.
7. Cu privire la calea de atac, tribunalul reţine incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din Legea 221/2009, astfel cum au fost modificate prin Legea 202/2010, prezenta hotărâre judecătorească fiind supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge cererea formulată de reclamanta Z. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN M. F. P., având ca obiect ”pretenţii Legea 221/2009” ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24.10.2011.
PREŞEDINTEGREFIER,
Costea Angelica Pop Lăcrămioara
Red/tehnored. CA/GZ, 4 ex
29.11.2011
