Prin sentinta civila nr 5509/8.05.2009 pronuntata de Judecatoria Ploiesti s-a admis exceptia de necompetanta a instantelor romane invocata de parat, si-n consecinta, s-a declinat competenta de solutionare a cauzei avand ca obiect – divort – in favoarea Republicii Italiene -Tribunalului Civil din Insernia- .
Pentru a pronunta astfel instanta de fond a avut in vedere disp.art.11 alin.2 din Constitutia Romaniei cat si incidenta Regulamentul 2201/2003 al CE , care in art. 1 alin.1 lit a prevede ca prezentul regulament se aplica oricare ar fi natura instantei, materiilor civile privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei, iar in art.3 alin. 1 lit a pct. 4 se stipuleaza ca sunt competente sa hotarasca în problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele din statul membru – în caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti
Intrucat partile au formulat o cerere de divort consensual, aflata pe rolul Tribunalului din Isernia ce a format obiectul dos.236/07, in care s-a pronuntat Decretul 1968/25.05.2007, ce a confirmat intelegerea de divort consensual dintre parti, prima instanta a facut aplicarea disp.art 5 din Regulament.
In atare situatie sunt aplicabile dispozitiile art.19 alin.3 din acelasi Regulament, potrivit carora în cazul în care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata în al doilea rând îsi declina competenta în favoarea acesteia, partile necontestând competenta instantei din Insernia.
S-a avut in vedere ca dizpozitiile L.105/1992 invocate de reclamanta nu sunt aplicabile in speta, acestea facand referire la raporturile juridice de drept international privat cu cetateni ale caror state nu sunt membre ale U.E.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat recurs reclamanta , solicitand modificarea in tot a sentintei atacate in sensul respingerii exceptiei de necompetenta , ca nefondata si nelegala, si-n consecinta, trimiterea cauzei la instanta de fond, pentru continuarea judecatii , invocand dispozitiile art. 304 pct.9 CPCIV.
In motivare recursului recurenta a invocat disp. art. 22 alin.2 din L.105/1992, facand referire la legislatia italiana in materia divortului, care presupune existenta unor situatii deosebite si un termen foarte lung, in speta -de 3 ani- de la separarea in fapt a partilor pentru a fi indeplinita cerinta prevazuta de art 2 pct.b din Actul 898 din 1.12.1970, modificat de Actul 436/1.08.1978 si Actul 74/6.03.1987, situatii ce nu sunt incidente in speta, cu atat mai mult cu cat perioada de timp sus mentionata constituie o masura exceptionala si nu poate conduce cu siguranta la divort.
O alta critica vizeaza gresita aplicare a disp.art.150 alin.1 pct. 1 din L.105/1992, intrucat reclamanta are resedinta in tara si, totodata, exista un act de stare civila inregistrat in Romania, astfel ca sunt competente instantele romane.
Un alt motiv se refera aplicarea gresita a disp. art. 3 lit. a pct. 5 din Regulamentul 2201/2003 ,conform carora sunt competente instantele din statul pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii, respectiv instantele romane.
Reclamanta a criticat solutia instantei de fond, ca fiind nelegala, intrucat aceasta ar fi trebuit sa respinga cererea , conform art. 157 din L. 105/1992 , incalcand astfel prevederile art. 31-33 din L. 187/9.05.2003 , care se refera la sitautiile in care opereaza – declinarea- situatiile de exceptie ce vizeaza conexitatea si litispendenta- ceea ce presupune existenta unui proces pendente in Italia- si care nu se regasesc in speta de fata .
Prin decizia civila nr. 1797/4,12,2009 Tribunalul Prahova s-a admis recursul, s-a casat in tot sentinta recurata si s-a trmis cauza la aceeasi instanta de fond- Judecatoria Ploiesti- in vederea continuarii judecarii pricinii.
Pentru a se pronunta aceasta decizie s-a retinut ca instanta de fond a facut o aplicare gresita a dispozitiile art. 3 alin. 1 lit. a pct 4 din Regulamentul nr 2201/2003 al CE , ce prevad o competenta de fond ,alternativa , reclamanta putand alege intre mai multe instante deopotriva competente, in speta ,asa cum a aratat reclamanta, instanta ” pe teritoriul caruia se afla – re?edin?a obi?nuita a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel pu?in un an imediat înaintea introducerii cererii sau…”, conditie probata prin aceea ca recurenta s-a stabilit in Ploiesti, Romania .
Asa fiind, regulamentul reglementeaza normele de drept procesual in materie de compteneta intre statele membre U.E. , ceea ce nu se confunda cu legea aplicabila raportului de drept (norme de drept material), in speta , fata de cele sus mentionate codul familiei roman.
Nu pot fi retinute sustinerile recurentei , referitoare la incidenta disp art 22 din L. 105/1992, daca legea straina, astfel determinata, nu permite divortul ori îl admite în conditii deosebit de restrictive, se aplica legea româna, în cazul în care unul dintre soti este, la data cererii de divort, cetatean român – dispozitii care se coroboreaza cu art.158 C.civ. italian .
Insa trebuie constatat ca L 105/1992 reglementeaza conflictul de lege, iar procedura prevazuta de legea italiana este deosebit de restrictiva, printre alte conditii , ce nu sunt incidente in speta, sotii nu pot obtine divortul inainte de implinirea unui termen foarte lung, de cel putin 3 ani, perioada de timp care ar genera consecinte grave asupra statului acesteia cat si al copiilor, cu atat mai mult cu cat relatiile dintre parti s-au agravat simtitor, intre parti existand un litigiu penal -fila 9 dosar fond-.
Totodata, retine Tribunalul, la data cererii de divort reclamanta avea cetatenie romana, astfel ca potrivit art. 150 din L. 105/1992 ” Instantele române sunt, de asemenea, competente sa judece:1. procese dintre persoane cu domiciliul în strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila înregistrate în România, daca cel putin una dintre parti este cetatean român”, competenta apartine instantei romane, dar nu in mod exclusiv.
Apoi , prima instanta a retinut gresit incidenta dispozitiilor art.19 alin 3 din regulament, intrucat pe rolul instantei italiene nu exista un proces de divort pendente, pentru a putea opera declinarea de competenta , instanta italiana ar fi prematur investita , aceasta trebuind cel mult sa respinga actiunea.
