În cazul actelor administrativ-fiscale emise de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, calitatea procesuală pasivă şi, implicit, capacitatea procesuală a acestora este dată chiar de legiuitor, care le recunoaşte dreptul de a acţiona ca reprezentante ale unităţilor administrativ-teritoriale, în calitate de organe fiscale.
Deşi nu reprezintă un contract tipic de locaţiune, efectele contractului de asociere în participaţiune sunt aceleaşi cu privire la dreptul de folosinţă dobândit de către asociatul – agent economic asupra bunului adus în asociere de către asociatul pârât.
În speţă, părţile au înţeles ca pârâtul, în calitate de administrator al domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale, să aducă aport în asociere, în limitele dreptului său de administrare, doar folosinţa terenului, iar nu dreptul de proprietate.
În speţă, părţile au înţeles ca pârâtul, în calitate de administrator al domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale, să aducă aport în asociere, în limitele dreptului său de administrare, doar folosinţa terenului, iar nu dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de folosinţă, aceasta este circumscrisă modului de funcţionare a asocierii, astfel cum părţile au înţeles să îl stabilească prin contract. Astfel, asociatul care administrează afacerea şi care intră în raporturile juridice cu terţii, respectiv agentul economic (comerciant) va fi cel care va exercita în numele asocierii dreptul de folosinţă asupra terenului, pârâtul pierzând dreptul său de folosinţă pe întreaga durată a asocierii.
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de folosinţă, aceasta este circumscrisă modului de funcţionare a asocierii, astfel cum părţile au înţeles să îl stabilească prin contract. Astfel, asociatul care administrează afacerea şi care intră în raporturile juridice cu terţii, respectiv agentul economic (comerciant) va fi cel care va exercita în numele asocierii dreptul de folosinţă asupra terenului, pârâtul pierzând dreptul său de folosinţă pe întreaga durată a asocierii.
Ori, potrivit art.256 alin.3 Cod fiscal, „Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrative-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren”.
Ori, potrivit art.256 alin.3 Cod fiscal, „Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrative-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren”.
Art.17 Cod procedură civilă
Legea nr.215/2001
Art.256 alin.3 Cod fiscal
Prin cererea formulată la data de 20.05.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.3971/118/2014, reclamanta SC […] SA Mangalia a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Management Fiscal şi Control – Serviciul Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei Municipiului Mangalia anularea dispoziţiei nr. 11549/28.02.2014 emise de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr.2506/30.10.2014 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a dispus anularea Dispoziţiei nr.11549/28.02.2014 şi a Deciziei de impunere nr.5286/29.01.2014 emise de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Management Fiscal şi Control – Serviciul Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei Municipiului Mangalia, criticând soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală.
Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit.b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”
Recurenta nu a indicat temeiul de casare, însă criticile formulate se încadrează în motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
A susţinut recurenta că, faţă de împrejurarea că intimata – reclamantă a înţeles să cheme în judecată Direcţia Generală de Management Fiscal şi Control, înţelege să invoce excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei, având în vedere dispoziţiile art.17 din OG 92/2003, în raport de care subiectele raportului de drept fiscal sunt unităţile administrativ teritoriale care sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile administrative.
În raport de art.21 din Legea administraţiei locale nr.215/2001 şi faţă de disp. art.17 Cod procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Aşadar, solicită recurenta să se aprecieze că într-un litigiu precum cel prezent, generat de stabilirea unui raport de drept material fiscal, capacitate procesuală pasivă are unitatea administrativ-teritorială şi compartimentul de specialitate aflat în subordinea acesteia, care, în limita atribuţiilor delegate, a emis actul de impunere.
Din perspectiva dispoziţiilor menţionate, reiese că acestea reprezintă unitatea administrativ-teritorială în raportul juridic fiscal, în considerarea faptului că emit acte fiscale, calitate care le conferă legitimitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile Legii nr.554/2004 potrivit cu care plângerea împotriva actelor administrativ-fiscale se judecă în contradictoriu cu emitentul actului.
Consideră astfel că Direcţia Generală de Management Fiscal şi Control – Serviciul de Taxe şi Impozite din cadrul Primăriei Municipiului Mangalia este un aparat aflat în subordinea unităţii administrativ-teritoriale din care face parte şi care nu are capacitate de folosinţă, aceasta neputând sta în judecată ca o persoană de drept public cu personalitate juridică.
Prin urmare, faţă de argumentele mai sus expuse, solicită instanţei admiterea excepţiei invocate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă şi, implicit, fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, solicită casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa respingerii acţiunii.
Arată că prin Hotărârea nr.212/2003, la art.1, Consiliul Local al Municipiului Mangalia a stabilit în sarcina Serviciului Public Administrarea Domeniului Public şi Privat încheierea de contracte de asociere sau închiriere pentru bunurile imobile proprietatea publică sau privată a municipiului Mangalia aflate în administrare, astfel că la data de 08.02.2006 s-a încheiat între Serviciul Public Administrarea Domeniului Public şi Privat şi SC […] SA contractul de asociere nr.362.
Potrivit art.2 din Contractul de asociere nr.362/08.02.2006, obiectul contractului îl constituie asocierea în vederea exploatării terenului pentru realizarea unui obiectiv cu destinaţie legal aprobată – prestări servicii.
În conformitate cu prevederile Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi a OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia de impunere nr.5286/29.01.2014 s-a stabilit în sarcina intimatei obligaţia de plată a sumei totale de 1.642 lei reprezentând taxa pe teren.
Susţine recurenta că actele administrative contestate au fost întocmite în conformitate cu prevederile legale, respectiv ale art.256 alin.3 Cod fiscal care prevede că pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrative-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.
Solicită instanţei de judecată să constate că între părţi se afla în derulare contractul de asociere prin care Consiliul Local Mangalia a pus la dispoziţia reclamantei un teren de 409 mp pentru realizarea de prestării servicii comerciale. Contractul prevede că asociatul Consiliul Local asigură, garantează şi pune la dispoziţia asocierii terenul liber de orice sarcini (art.5); reclamanta se obligă să administreze şi să conducă exploatarea obiectivului (art.7 lit.e); reclamanta s-a obligat să garanteze exploatarea şi gestiunea corectă a obiectivului, asumându-şi practic întreaga responsabilitate în cazul gestionării defectuoase.
Din întregul conţinut al contractului de asociere reiese că acesta se circumscrie dispoziţiilor referitoare la contractul de asociere în participa?iune (reglementat de codul comercial în vigoare la data contractului), fiind un contract prin care două persoane, din care de regulă una este comerciant, se învoiesc să pună ceva în comun în scopul desfăşurării, de una dintre ele, a unei activităţi comerciale sau în scopul săvârşirii, de una dintre ele, a unei sau unor operaţiuni comerciale, urmând ca fiecare dintre părţi să participe la beneficiile şi pierderile activităţii sau operaţiunii propuse (art.251-256 Cod comercial).
Din interpretarea art.254 cod comercial rezultă că este de esenţa contractului constituirea unei mize sociale, ca suport material pentru săvârşirea de acte de comerţ, miză producătoare de beneficii; în considerarea acestui aport, asociatul participant participă la beneficiile operaţiunii.
În cazul din faţă, este clar că aportul Consiliului Local a constat în terenul pus la dispoziţia asocierii, în vreme ce aportul reclamantei a constat în industria sa: experienţa de proiectare, de execuţie şi de gestiune a obiectivului cu destinaţie prestări servicii, precum şi în finanţarea acestor activităţi.
Asocierea în participaţiune nu constituie o persoană morală, cu o personalitate juridică distinctă – art.253 cod comercial, iar acest caracter este evidenţiat în cadrul contactului încheiat între părţi.
Nu se constituie un patrimoniu comun, autonom, ci are loc numai o interpunere a unei valori economice aparţinând asociatului participant în fondul de comerţ al asociatului administrator, fără a se constitui un fond comun. În ceea ce priveşte funcţionarea asocierilor în participaţiune, unul dintre participanţii la asociere devine administratorul parteneriatului (asociat administrator), în timp ce celalalt participant deţine doar un rol auxiliar (asociat participant).
Asociatul administrator este persoana care desfăşoară activitatea comercială şi care acordă o participaţiune la beneficiile afacerii sale, în vreme ce asociatul participant poate fi orice persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomerciant.
Solicită a se observa că din conţinutul contractului reiese în mod cert că intimata are calitatea de asociat administrator, fiind persoana care desfăşoară activitatea comercială şi care asigură gestiunea obiectivului; de asemenea, aceasta asigură conducerea tehnică şi administrativă pentru buna desfăşurare a activităţii desfăşurate la obiectivul în cauză (art.6 lit.e ).
În raport de dispoziţiile legale din codul comercial, se instituie prezumţia potrivit căreia asociatul participant pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse ca miză socială. Se realizează un transfer al proprietăţii din patrimoniul acestuia în patrimoniul asociatului administrator. Transmiterea proprietăţii are loc la data încheierii contractului. Transferul este cu titlu oneros (în schimbul aportului, asociatul are o participare la beneficiile ce se vor obţine). În acest sens sunt dispoziţiile art.254 alin.l care prevăd că participanţii nu au niciun drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii. În mod expres părţile pot deroga de la această dispoziţie, potrivit art.254 alin.2, aducând ca aport numai folosinţa bunurilor.
Deşi în contract nu sunt stipulate clauze pe acest aspect, este în afară de orice dubiu că pe perioada existenţei asocierii în participaţiune, asociatul secundar (în speţă Consiliul Local) pierde cel puţin folosinţa şi posesia bunurilor aduse ca aport.
Dat fiind faptul că, în cazul concret dedus judecăţii, aşa cum reiese din conţinutul întregului contract, asocierea este administrată de intimata care asigura “conducerea tehnică şi administrativă”, aceasta va fi cea care exercită prerogativele de posesie şi uz asupra bunului imobil şi nu proprietarul acestui bun. Într-o asemenea situaţie, întrucât dreptul de proprietate asupra respectivului bun imobil este adus ca aport în asociere pentru întreaga durată de existenţă a asocierii, se poate afirma că, în mod practic, celălalt asociat nu va putea exercita prerogativele de posesie şi uz asupra bunului imobil până la încetarea contractului de asociere în participaţiune.
Aşadar, folosinţa bunurilor aduse ca aport de Consiliul Local aparţine pe întreaga perioadă a asocierii intimatei, în calitate de asociat care asigură gestiunea întregii activităţi. În această calitate, intimata este obligată, în temeiul dispoziţiilor Codului fiscal, la plata taxei pe teren.
Susţine recurenta că sunt aplicabile prevederile cuprinse în pct.73 alin. (23), cap. III, art.256, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Contractul de asociere – respectiv art. 6 şi art. 7 lit. e – care stabilesc fără echivoc că obligaţia de plată a taxei pentru teren revine în exclusivitate intimatei SC […] SA, aceasta fiind utilizatorul final şi cea care s-a obligat să administreze şi să conducă exploatarea terenului – obiect al contractului de asociere.
De altfel, arată recurentul, în calitate de administrator al bunului obiect al Contractului de asociere, SC […] SA nu numai că dobândeşte dreptul de administrare a imobilului, potrivit art.7 lit. e, dar are şi o cotă de participare la profit de 85% , Serviciul Public ADPP având o cotă de participare la profit de numai 15%. Este evident că această cotă majoritară la profit a fost stabilită avându-se şi în vedere faptul că prin încheierea Contractului de asociere în favoarea SC […] SA a fost transmis dreptul de folosinţă asupra terenului obiect al contractului de asociere.
Faţă de argumentele mai sus expuse, solicită casarea hotărârii recurate cu consecinţa respingerii cererii introductive adresate instanţei de judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane de drept public fără capacitate procesuală de folosinţă şi, implicit, fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar solicită casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în baza întreg materialului probator ce urmează a se administra în prezenta cauză, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.
Intimata reclamantă SC […] SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Apreciază intimata reclamantă că instanţa de fond a admis contestaţia în mod corect, avându-se în vedere dispoziţiile legale prev. de art.251 Cod comercial.
Mai arată intimata reclamantă că nu a deţinut şi nu deţine calitatea de concesionar, de locatar ori de titular al vreunui drept de administrare sau de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 409 mp, contractul perfectat între părţi fiind un contract de asociere în participaţiune, obiectul acestuia constituindu-l efectuarea de acte sau fapte de comerţ în scopul obţinerii unui profit ce urmează a fi împărţit între asociaţi, astfel că nu îi revine obligaţia de plată a impozitului/taxei pe teren.
De asemenea, arată că până la primirea Deciziei contestate nu i-a fost comunicat vreun act administrativ prin care să se fi stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a impozitului/taxei pe teren şi pe care să fi avut posibilitatea de a-l contesta în condiţiile prev. de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală.
În mod corect instanţa de fond a stabilit că potrivit art.7 din contract, nu a intervenit transmiterea unui drept de folosinţă exclusivă asupra terenului, transmitere care survine în modalităţi expres şi limitativ prevăzute de Legea nr.215/2001.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat în parte.
Conform art.247 alin.1 Cod procedură civilă, „excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi”.
Având în vedere că excepţia lipsei capacităţii procesuale este o excepţie absolută (conform art.56 alin.3 Cod procedură civilă), iar pentru soluţionarea ei nu este necesară administrarea altor dovezi decât înscrisurile, urmează a fi analizată de instanţa de recurs cu prioritate, o eventuală admitere a ei făcând inutilă cercetarea pe fond a cauzei.
Astfel, în temeiul art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, iar autoritatea publică este definită la art.2 alin.1 lit.b ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Prin urmare, raportul juridic de drept procesual administrativ se naşte între persoana fizică sau juridică vătămată în drepturile sale legitime printr-un act administrativ propriu-zis sau asimilat şi autoritatea publică – organ de stat sau al unităţii administrativ-teritoriale – emitent al actului.
În practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a afirmat că în cazul în care organul emitent al actului administrativ contestat nu are personalitate juridică, acesta va figura totuşi în proces, deci i se recunoaşte calitate procesuală pasivă şi, implicit, capacitate procesuală, mergându-se pe teoria personalităţii juridice restrânse de drept public, aplicabilă ori de câte ori o autoritate publică este înzestrată cu dreptul de a emite acte administrative în regim de putere publică. În ipoteza în care, pe lângă anularea actului administrativ se solicită şi despăgubiri sau cheltuieli de judecată, s-a apreciat însă că se impune citarea în cauză a autorităţii publice cu personalitate juridică, posesoare a unui patrimoniu propriu, în cadrul sau în subordinea căreia se află emitentul actului.
În contextul arătat, se reţine că, în ceea ce priveşte raportul juridic de drept fiscal, ca specie a raportului juridic administrativ, art.17 Cod procedură civilă prevede în mod expres că subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Referitor la unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, în alin.4 al aceluiaşi articol se arată că acestea sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective. În acest sens, legiuitorul a prevăzut la alin.5 că, în materie fiscală, compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale.
Prin urmare, în cazul actelor administrativ-fiscale emise de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, calitatea procesuală pasivă şi, implicit, capacitatea procesuală a acestora este dată chiar de legiuitor, care le recunoaşte dreptul de a acţiona ca reprezentante ale unităţilor administrativ-teritoriale, în calitate de organe fiscale.
În speţă, dispoziţia nr.11549/28.02.2014 de soluţionare a contestaţiei fiscale, precum şi Decizia de impunere nr.5286/29.01.2014 contestate în cauză au fost emise de Serviciul Impozite şi Taxe din cadrul Direcţiei Generale de Management Fiscal şi Control a Municipiului Mangalia, situaţie în care organul fiscal emitent are calitate procesuală pasivă şi o capacitate procesuală de drept fiscal specială, recunoscută ca atare de lege, motivul invocat de recurentă privitor la lipsa capacităţii sale procesuale pasive fiind neîntemeiat.
Pe fond, recursul vizează aplicarea disp. art.256 alin.3 Cod fiscal la situaţia reclamantei SC […] SRL, respectiv impunerea în sarcina acesteia a taxei pe teren datorate pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale de către concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului.
S-a reţinut că reclamanta deţine terenul în suprafaţă de 409 mp situat în Municipiul Mangalia – staţiunea Olimp, strada Trandafirilor, în temeiul contractului de asociere în participaţiune nr.362/08.02.2006 încheiat cu Serviciul Public Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Mangalia.
Potrivit art.2 din convenţia părţilor, obiectul contractului îl constituie asocierea în vederea exploatării terenului pentru realizarea unui obiectiv cu destinaţie legal aprobată – prestări servicii agrement, iar în temeiul art.6, Serviciul Public ADPP se obligă să pună la dispoziţia asociatului SC […] SA terenul liber de orice sarcini pe toată durata valabilităţii contractului. De asemenea, art.7 lit. d prevede că reclamanta se obligă „să administreze şi să conducă exploatarea obiectivului prevăzut în prezentul contract astfel ca să realizeze activitate performantă din care ambii asociaţi să obţină profit.”, iar la art.12 lit.e s-a stipulat că în cazul încetării/rezilierii contractului asociatul 1 va primi terenul reprezentând capitalul cu care a intrat în asociere, liber de sarcini.
Deşi nu reprezintă un contract tipic de locaţiune, Curtea apreciază că efectele contractului de asociere în participaţiune sunt aceleaşi cu privire la dreptul de folosinţă dobândit de către asociatul – agent economic asupra bunului adus în asociere de către asociatul pârât.
Astfel, din punct de vedere al normelor de drept civil aplicabile convenţiei părţilor, contractul de asociere în participaţiune este încheiat sub imperiul Codului comercial vechi, respectiv în temeiul art.251 – 256 din acest act normativ.
Conform acestor dispoziţii, „asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ.”
De asemenea, asociaţiunea în participaţiune nu constituie, în privinţa celor de-al treilea, o fiinţă juridică distinctă de persoana interesaţilor, iar cei de-al treilea nu au niciun drept şi nu se obligă decât către acela cu care au contractat.
În ceea ce priveşte aportul asociaţilor, art.254 prevede ca regulă că participanţii nu au niciun drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii, dar cât priveşte raporturile lor între dânşii, asociaţii pot să stipuleze ca lucrurile ce au adus să li se restituie în natură, având dreptul, în caz când restituţiunea nu s-ar putea face, la reparaţiunea daunelor suferite.
Prin urmare, de esenţa contractului de asociere în participaţiune este faptul că asocierea nu dobândeşte personalitate juridică, raporturile juridice încheiate cu terţii în numele asocierii producând efecte numai faţă de asociatul cu care s-a contractat, şi că aducerea bunului în asociere are ca efect pierderea dreptului de proprietate asupra acestuia, atributele dreptului de proprietate urmând a fi exercitate, în numele asocierii, de către asociatul care administrează afacerea.
Art.255 prevede însă că „afară de dispoziţiunile articolelor precedente, convenţiunile părţilor determină forma, întinderea şi condiţiunile asociaţiunei”, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la regula menţionată mai sus, putând aduce ca aport în asociere şi alte drepturi reale decât dreptul de proprietate, consecinţa fiind aceeaşi, şi anume asociatul va pierde exerciţiul dreptului respectiv asupra bunului adus ca aport.
Faţă de aceste dispoziţii şi având în vedere că reclamanta, în calitate de administrator al asocierii, exercită exclusiv dreptul de folosinţă asupra terenului adus în asociere de către autoritatea publică locală prin Serviciul Public Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Mangalia, Curtea constată că aceasta datorează taxa aferentă terenului, astfel încât impunerea taxei de către organul fiscal este legală.
Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză este incident temeiul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a admite recursul în baza art.496 şi 498 alin.1 Cod procedură civilă şi, rejudecând cauza, urmează a respinge ca nefondată acţiunea reclamantei privind anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de impunere emise de către organul fiscal din cadrul Municipiului Mangalia.
