Prin cererea înregistrată la data de 24.02.2014 pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. unic E-cris 1723/86/2014, reclamanta S.C. C.V. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C.P., a solicitat anularea actului administrativ denumit obligaţii de plată, emis de Direcţia de Venituri din cadrul Primăriei P., sub nr. 3718 din data de 03.10.2013, comunicat de la data de 22.10.2013; repararea pagubei cauzată de emiterea acestui act administrativ constând în plata daunelor interese, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 3082 din 5 iunie 2014, Tribunalul Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ, având ca obiect „anulare act administrativ” formulată de reclamanta S.C. C.V. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C.P..
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. C.V. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
A arătat că în literatura de specialitate s-a apreciat faptul că”în analiza naturii juridice a unui act administrativ, esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce, natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea”
In cauză ”obligaţia de plată” are ca efect juridic modificarea ordinii juridice prin aceea că societatea reclamantă trebuie să achite o sumă de bani pentru care până în prezent nu a fost emis un titlu de creanţă care să respecte prevederile deciziilor Tribunalului Suceava privind caracterul cert, lichid şi exigibil.
A reiterat faptul că SC . C.V. S.R.L. nu este proprietarul imobilului, fiind doar comodatar, iar proprietarul înscris în cartea funciară este o persoană fizică, taxele şi impozitele aferente acestui bun imobil sunt datorate de către acesta, chiar dacă urmează a fi suportate de către comodatar.
Pârâta a emis acte de creanţă cu încălcarea dispoziţiilor legale, reclamanta fiind doar un chiriaş în proprietatea unei persoane fizice obligate să achite şi ea impozite şi taxe locale (rezultând deci o dublă impozitare pentru aceiaşi avere imobiliară şi o dublă taxare pentru servicii de salubrizare care nu sunt prestate.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţe de fond.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta C.P. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că petenta contestă actele emise de pârâtă generate de neachitarea taxelor şi impozitelor locale cu care firma reclamantă, figurează înregistrată în evidenţele instituţiei pârâte.
Deciziile de impunere emise de către pârâtă, nu au fost contestate în faţa instanţei de judecată, nici în cadrul contestaţiilor la executare formulate şi nici prin acţiune separată, aspect faţă de care debitul datorat a căpătat caracter irevocabil.
În drept a invocat prevederile art. 205 Cod proc civ., O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 coroborată cu H.G. nr. 44/2004.
Analizând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta pornește în motivarea căii de atac de la o premisă falsă. Aceea că un înscris intitulat ”obligații de plată”, emis de autoritatea fiscală în ce privește taxele și impozitele locale poate să instituie o obligație de plată și, pe cale de consecință, că ne aflăm în fața unui act administrativ, care este titlu de creanță și poate fi pus în executare.
În realitate însă, un asemenea înscris, în forma în care a fost depus la dosarul cauzei, nu conține mențiunile obligatorii ale unui act administrativ fiscal, acesta fiind motivul pentru care nu poate fi atacat în procedura contenciosului administrativ. Acest înscris este un extras din evidențele specifice ale Direcției de venituri al Primăriei Comunei P. care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a constitui titlu de creanță. Și cum în lipsa unui titlu de creanță – declarație de venituri sau decizie de impunere – nu poate fi emis un titlu executoriu, cum, mai mult decât atât, împotriva unui titlu executoriu se poate formula contestație la executare și nu acțiune în contencios administrativ, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, înscrisul contestat neconstituind act administrativ în înțelesul stabilit de Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește chestiunile legate de fondul cauzei, având în vedere că prima instanță nu a cercetat aspectele evocate, ele nu pot fi analizate în recurs, în baza principiului de drept roman ” tantum devolutum, quantum iudicatum”.
În consecință, constatând legală și temeinică soluția primei instanțe, Curtea va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 496 Cod procedură civilă.
