Prin sentinta civila nr. 5509/08.05.2009 pronuntata de Judecatoria Ploiesti, a fost admisa exceptia de necompetenta a instantelor Române invocata de pârât, prin întâmpinare si fost declinata competenta de solutionare a cauzei în favoarea instantelor Republicii Italiene, respectiv a TRIBUNALULUI CIVIL DIN INSERNIA.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta a retinut ca prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr.15.111/281/2008, reclamanta R. A. G. , a chemat în judecata pe pârâtul F. M., solicitând ca prin sentinta ce se va pronunta sa se dispuna desfacerea casatoriei încheiata cu pârâtul la data de 06.03.2004 în orasul Isernia, Italia si care a fost transcrisa în Registrul de stare civila Ploiesti sub nr. x din culpa exclusiva a pârâtului; încredintarea spre crestere si educare a minorilor F. G. si F. M.; obligarea pârâtului la plata pensiei de întretinere pentru minori, în raport de venitul pe care îl realizeaza; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea prezentei cauze.
Prin Decretul nr. 1968/25.05.2007 pronuntata de Tribunalul civil din Isernia, reunit în Camera de Consiliu, s-au stabilit urmatoarele, potrivit acordului de separare intervenit, pâna la pronuntarea hotarârii de divort definitive:
– în privinta întretinerii fiecare sot o va asigura personal;
– minorii sunt încredintati ambilor parinti care vor exercita împreuna autoritatea parinteasca; în privinta perioadelor si modalitatilor de sedere la fiecare parinte se stabileste ca minorii vor sta de luni pâna sâmbata cu mama si duminica cu tatal, care în restul saptamânii munceste. În orice caz, sotii vor putea stabili uneori alte zile în functie de zilele libere;
– în privinta întretinerii copiilor tatal va contribui prin plata sumei lunare de 260 euro:
– sotia va parasi casa conjugala împreuna cu minorii si se va muta în alta parte;
– minorii nu vor putea parasi teritoriul italian fara consimtamântul ambilor parinti;
– cheltuielile medicale, scolare, de vacanta si educare, revin ambilor parinti în proportie de 50%
Pârâtul F. M. a depus la dosarul cauzei, la data de 27.03.2009 întâmpinare, prin care a invocat exceptia de necompetenta a instantelor române în solutionarea prezentei cauze, aratând ca divortului trebuie sa i se aplice legea italiana si sunt competente sa solutioneze cauza instantele italiene pentru urmatoarele considerente:
– sotii s-au casatorit în Italia si au locuit efectiv în Italia, unde la data de 28.04.2005 s-a nascut fiica G., în Isernia, iar la data de 20.09.2006 fiul, M., în Isernia;
– la putin timp si datorita neîntelegerilor iremediabile aparute în cuplu, d-na R. a solicitat separarea judecatoreasca la Tribunalul din Isernia, iar în carul audierilor care au avut loc, partile au ajuns la un acord si au decis sa se separeu de comun acord, sens în care, Tribunalul a solutionat favorabil separare, prin Decretul din 25.05.2007;
– potrivit art. 22 lit. a din Regulamentul CE nr. 2201/2003, privind competenta de jurisdictie, hotarârea de divort nu poate fi recunoscuta, daca recunoasterea este vadit contrara ordinii publice respectivului Stat membru si daca hotarârea este incompatibila cu o hotarâre anterioara privind aceleasi parti, pronuntata într-un alt Stat membru sau o terta tara;
– conform art. 64 lit. a din Legea italiana nr. 218/31.05.1995 privind reforma dreptului international privat, sentinta straina este recunoscuta în Italia, fara a fi necesara a se recurge la nici o procedura atunci când: judecatorul care a pronuntat-o, ar fi putut avea cunostinta despre cauza, conform propriilor principii privind competenta jurisdictionala a ordinii italiene, fiind evident ca Tribunalul din Ploiesti nu poate pronunta divortul întrucât nu este competent si ar fi contrar normelor de drept italian, sentinta însasi neputând fi recunoscuta si transcrisa în Italia.
În ceea ce priveste fondul cauzei, pârâtul a aratat ca reclamanta a prezentat în mod nereal faptele în interesul sau exclusiv.
În conformitate cu dispozitiile art. 137 alin. 1 c.pr.civ., potrivit cu care “Instanta s-a pronuntat mai întâi asupra exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, precum si în conformitate cu dispozitiile art. 158 alin. 1 c.pr.civ. care dispun ca “Când în fata instantei de judecata se pune în discutie competenta acesteia, ea este obligata sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent” instanta se va pronunta asupra exceptiei de necompetenta a instantelor Române invocata de pârât, prin întâmpinarea din data de 27.03.2009.
Analizând exceptia de necompetenta a instantelor Române invocata de pârât, prin întâmpinarea din data de 27.03.2009, în raport de actele si lucrarile dosarului, precum si de dispozitiile legale incidente în cauza, instanta constata ca aceasta este întemeiata si urmeaza a fi admisa, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit dispozitiilor art. 11 alin. 2 din Constitutia României “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
În conformitate cu dispozitiile art. 1 din Legea 157/2005 “se ratifica Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Elena, Regatul Spaniei, Republica Franceza, Irlanda, Republica Italiana, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul fiarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) si Republica Bulgaria si România privind aderarea Republicii Bulgaria si a României la Uniunea Europeana, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005…”, iar potrivit art. 2, “Parlamentul, Presedintele României, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza ducerea la îndeplinire a obligatiilor României rezultate din actul aderarii si din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si din celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu”.
De asemenea, prin Tratatul de aderare : actul de aderare, la art. 2 s-a statuat ca “de la data aderarii, dispozitiile tratatelor originare si actele adoptate de institutii si de Banca Centrala Europeana înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria si România si se aplica în aceste state în conditiile stabilite prin aceste tratate si prin prezentul act”.
Prin dispozitiile Ordonantei de Urgenta a Guvernului României nr. 119/2006, aprobata si completata prin Legea 191/2006 s-au stabilit anumite reguli în vederea aplicarii Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Europei.
Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei în art. 1 alin. 1 lit. a) dispune ca “prezentul regulament se aplica oricare ar fi natura instantei, materiilor civile privind “divortul, separarea de drept si anularea casatoriei”.
Conform art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 4 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, “sunt competente sa hotarasca în problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele din statul membru – în caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti”
În prezenta cauza, instanta a constatat ca partile au formulat în anul 2007 o cerere de divort consensual ce a fost înaintata Tribunalului din Isernia (filele 14-18 dosar) ce a format obiectul dosarului nr. 236/07 al acelei instante, cu termen pentru prezentarea sotilor la data de 25.05.2007 si în care s-a pronuntat Decretul nr. 1968/25.05.2007 prin care s-a confirmat întelegerea de divort consensual dintre parti.
În atare situatie, sunt aplicabile dispozitiile art. 5 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei în conformitate cu care “fara a aduce atingere articolului 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarâre privind separarea de drept este competenta, de asemenea, sa transforme aceasta hotarâre în divort, în cazul în care dreptul acelui stat membru prevede aceasta”.
Având în vedere ca reclamanta a formulat o cerere de divort de pârât în fata unor instante judecatoresti din state membre diferite ITALIA si ROMÂNIA, devin incidente dispozitiile art. 19 alin. 3 din Regulament potrivit carora, în cazul în care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata în al doilea rând îsi declina competenta în favoarea acesteia, partile necontestând competenta instantei din Insernia.
Sustinerile reclamantei în sensul ca îi sunt aplicabile dispozitiile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat sunt neîntemeiate, întrucât, începând cu data de 01.01.2007 (data aderarii României la Uniunea Europeana), aceste dispozitii sunt aplicabile raporturilor juridice de drept international privat cu cetateni ale caror state nu sunt membre ale Uniunii Europene.
