Contracte comerciale. Competenţa materială.
O.U.G. nr.119/2007
Competenţa de soluţionare a cererii de emitere a unui somaţii de plată pentru suma reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în baza unui contract de executare lucrări de reparaţii, cerere intemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007.
Obligaţiile de plată rezultând din contracte comerciale, cauza trebuie soluţionată de un complet specializat în litigii comerciale, în cadrul instanţelor unde, neexistând secţii distincte, s-au aprobat complete specializate.
Prin Sentinţa nr. 250/4 februarie 2010, Tribunalul Harghita a hotărât: admiterea cererii creditoarei S.C. S. S.R.L., împotriva debitorului L.T. „DR. B.F.”; obligarea debitorului să-i achite creditoarei suma de 129.254,51 lei – contravaloarea facturilor nr. 215/16 iunie 2008 şi nr. 304/16 septembrie 2008; obligarea debitorului la plata sumei de 739,30 lei, cheltuieli de judecată; respingerea cererii de chemare în garanţie formulate de debitor împotriva Guvernului României, prin M.F.P.
În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• creditoarea şi debitorul au încheiat Contractul de execuţie de lucrări din 17 august 2007, în temeiul căruia creditoarea a emis facturile nr. 215/16 iunie 2008, în valoare de 256.960,27 lei, şi nr. 304/16 septembrie 2008, în valoare de 164.921,91 lei; prin adresa nr. 44/25 ianuarie 2010 debitorul a comunicat I.S.J. Harghita faptul că, în urma plăţilor efectuate, îi mai datorează creditoarei suma de 129.254,51 lei;
• creanţa îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, iar retragerea fondurilor de către Guvern nu reprezintă un caz de forţă majoră care să îl exonereze pe debitor de obligaţia de plată; convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă (art. 970 alin. 1 Cod civ.), astfel că debitorul trebuia să înştiinţeze creditoarea cu privire la fondurile de care dispune pentru ca aceasta să nu execute lucrări ce nu puteau fi plătite;
• O.U.G. nr. 119/2007 conţine, la cap. 4, dispoziţii procedurale care nu prevăd posibilitatea chemării în garanţie şi care nu trimit la normele generale cuprinse în Codul de procedură civilă; în consecinţă, cererea de chemare în garanţie nu este admisibilă.
Împotriva Sentinţei nr. 250/4 februarie 2010 a declarat recurs debitorul L.T. „Dr. B.F.”, invocând dispoziţiile art. 3041, art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În esenţă, recurentul a expus următoarele aspecte: întrucât clădirea şcolii şi a grădiniţei se aflau într-o stare avansată de degradare, conducerea recurentului şi a I.S.J. Harghita au făcut demersurile necesare pentru obţinerea aprobărilor în scopul desfăşurării licitaţiei publice pentru executarea lucrărilor de reparaţii; ca urmare a parcurgerii procedurii legale de licitaţie, recurentul a încheiat, cu intimata, la 17 august 2007, contractul de executare de lucrări pentru suma de 1.301.738 lei, cuprinzând şi clauza potrivit căreia lucrările urmau să fie executate în funcţie de fondurile alocate, pentru care beneficiarul nu-şi asumă răspunderea; intimatei i s-a plătit suma de 769.022 lei, până la data de 30 iulie 2008, când recurentul înregistra o datorie faţă de intimată în sumă de 156.960 lei; deşi nu s-au alocat sumele necesare plăţii debitului, intimata a continuat lucrările şi i-a comunicat recurentului o factură pentru suma de 164.921 lei; recurentul a achitat suma de 100.000 lei, în limita alocaţiilor bugetare, astfel că debitul acestuia faţă de intimată se ridica la suma de 227.283 lei; recurentul a invocat forţa majoră – constând în retragerea fondurilor – şi culpa executantului – care a continuat lucrările deşi cunoştea faptul că fondurile fuseseră retrase de către Guvernul României, prin M.F.P.; în cursul anului 2010 s-au mai făcut plăţi, rămânând o datorie în sumă de 46.000 lei, care va fi plătită în funcţie de cuantumul fondurilor ce vor fi alocate.
Prin Întâmpinarea depusă la 27 ianuarie 2011, intimatul-chemat în garanţie, M.F.P., prin D.G.F.P. Harghita, a solicitat respingerea recursului susţinând că, astfel cum a reţinut prima instanţă, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă deoarece O.U.G. nr. 119/2007, care reglementează o procedură specială, nu prevede posibilitatea formulării unei astfel de cereri.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 Cod proc. civ., a reţinut următoarele aspecte:
În aplicarea principiului disponibilităţii, reclamanta a fixat cadrul procesual, atât în privinţa obiectului cauzei, cât şi al părţilor. În acest sens, Curtea a reţinut că reclamantul şi-a intitulat cererea somaţie de plată, că a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 227.284,41 lei, sumă reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. 215/13 iunie 2008 şi nr. 304/16 septembrie 2008 şi că şi-a întemeiat, în mod expres, această cerere pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007.
Pe de altă parte, faţă de faptul că pretenţiile reclamantei izvorăsc dintr-un contract de executări de lucrări, în care una dintre părţi are calitatea de comerciant, obligaţiile contractuale pe care şi le-a asumat ţinând de obiectul ei de activitate, reclamanta a fost îndreptăţită să îşi întemeieze cererea pe prevederile O.U.G. nr. 119/2007. Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, 2 lit. „a” din O.U.G. nr. 119/2007, natura contractului îl plasează sub incidenţa procedurii speciale statornicite de acest act normativ.
De altfel, Tribunalul a tratat cauza ca fiind una comercială, astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 250/4 februarie 2010, prima instanţă referindu-se, în mod concret, la O.U.G. nr. 119/2007 şi reţinând că reclamanta are o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale, în sensul art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr.119/2007. Cu toate acestea, cauza a fost soluţionată de un complet care în anul 2010 avea – potrivit Hotărârii nr. 2/12 ianuarie 2010 a Colegiului de conducere al Tribunalului Harghita – specializare doar pentru judecarea cauzelor civile, de contencios administrativ şi pentru judecarea cauzelor al căror obiect îl constituia exclusiv dizolvarea unor societăţi comerciale. Completele specializate în soluţionarea cauzelor comerciale în primă instanţă au fost compuse din alţi magistraţi.
Faţă de argumentele anterior expuse, Curtea a da eficienţă excepţiei necompetenţei materiale, invocate din oficiu în şedinţa publică din 8 februarie 2011 şi, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod proc. civ., a admis recursul, a casat hotărârea şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Harghita – art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza a II-a, alin. 6 Cod proc. civ. -, care a procedat la repartizarea aleatorie a acesteia, unui complet specializat în soluţionarea cauzelor comerciale.
