Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2836/30/2014 reclamantul I.S.I. a chemat în judecată pe pârâtul CS U.P. T. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2803 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând drepturi salariale, a dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în data de 25.06.2012 a încheiat contractul nr. 769 cu CS U. P. T., prin care s-a obligat să practice jocul de handbal în cadrul clubului sportiv, iar pârâtul s-a obligat, printre altele, la plata unui venit lunar net în lei, echivalentul a 1650 euro pe lună, plătibil astfel: 1150 euro pe lună, 3000 euro la semnarea contractului, 3000 euro la 30.03.2012.
Reclamantul a mai învederat că până la data intentării acţiunii, pârâtul i-a achitat suma de 16 997 euro, dintr-un total de 19800 euro. Totodată, a precizat că a încercat în repetate rânduri soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, notificând şi convocând la mediere pârâtul, însă toate aceste încercări au rămas fără soluţionare.
În drept, a invocat prevederile art. 40 al. 2 lit. c, art. 159 al. 2, art. 266-267 din Codul Muncii.
La data de 21.05.2014, pârâtul CS U.P. T. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică.
Pârâtul a arătat că în conformitate cu Decizia Biroului Executiv nr. .. din 01.11.2012 s-a hotărât aplicarea unei penalizări la veniturile lunare ale jucătorilor în valoare de 20% din venitul lunar pentru neatingerea obiectivelor fixate la începutul campionatului şi încălcarea regulamentului de ordine interioară. Faţă de rezultatele slabe obţinute în meciurile oficiale echipa nu se afla în obiectivul de performanţă stabilit la începutul turului de campionat, motiv pentru care s-a decis aplicarea unei penalizări la veniturile tuturor jucătorilor echipei, fiind stabilit şi un nou obiectiv de performanţă până la sfârşitul turului de campionat precum şi modalitatea de revenire la încasarea veniturilor în integralitate de către jucători.
Pârâtul a precizat că reclamantul a încasat suma de 16 997 euro, cu 497 euro mai mult faţă de cât ar fi fost îndreptăţit să primească conform deciziilor clubului.
În drept, a invocat prevederile art. 1270 Cod Civil, art. 249 şi art. 205 NCPC.
Prin sentinţa civilă nr. 2156/PI/18.09.2014 Tribunalul Timiş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, urmare a invocării în cauză, din oficiu, a excepţiei de necompetenţă teritorială.
În vederea pronunţării acestei soluţii, Tribunalul Timiş a reţinut că cererea formulată în instanţa împotriva pârâtului, se încadrează în materia conflictelor de muncă, aşa cum rezultă din obiectul acţiunii.
Competenta teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusivă şi revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de muncă, aşa după cum obligă dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin.2 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competenţa determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de muncă.
Din aceste norme legale imperative rezultă că se stabileşte competenţa teritorială în funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă pe care reclamantul le are la data introducerii acţiunii, fiind fără relevanţa unde îşi alege domiciliul procesual.
Art. 132 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă prevede că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, în speţă necompetenţa fiind de ordine publică, aşa cum este arătat de dispoziţiile art. 129 pct. 2 Noul Cod Procedură Civilă, motiv pentru care excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş a fost admisă.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Neamţ sub acelaşi nr.2836/30/2014 din 09.10.2014, la primul termen de judecată cu părţi legal citate, instanţa de trimitere punând în discuţie, în considerarea dispoziţiilor art. 131 cu referire la art. 130 alin.2 din Noul Cod Procedură Civilă, necesitatea calificării naturii juridice a acţiunii introductive de instanţă, în vederea verificării competenţei sale materiale, solicitând precizări părţilor în acest sens.
Atât reclamantul, cât şi pârâtul, au răspuns solicitării instanţei prin depunerea de concluzii scrise, respectiv note de şedinţă (vezi filele 16-19 şi 22 ) prin care au arătat că între părţile anterior menţionate s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 769 din 25.06.2012, contract ce, în opinia celui dintâi poate fi însă asimilat contractului de muncă.
Prin urmare, în speţă este necesar să se stabilească dacă acest contract este guvernat de legislaţia muncii sau reprezintă o convenţie civilă.
În acest sens, tribunalul constată că potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, sportivul profesionist are posibilitatea să încheie cu structura sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă în condiţiile legii.
Plecând de la premisa recunoscută şi acceptată de ambele părţi litigante referitoare la calificarea contractului anterior menţionat ca fiind unul de prestări servicii, încheiat sub imperiul Noului Cod Civil, rezultă că în privinţa acestuia sunt incidente dispoziţiile art. 1168 şi ale 1266-1268 din Legea nr.287/2009 republicată cu modificările ulterioare, referitoare la interpretarea clauzelor contractuale şi regulile aplicabile acestor contracte.
În lumina prevederilor legale anterior enunţate, tribunalul constată, contrar susţinerilor reclamantului, că natura juridică a contractului încheiat între părţi este cea a unei convenţii civile, simpla întrunire a elementelor privind executarea unei obligaţii (aceea de a participa la jocuri, antrenamente, cantonamente, etc.) şi de a primi diferite sume de bani cu titlu de venituri, neputându-l transforma în contract de muncă supus dispoziţiilor Legii nr. 53/2003.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Codul Muncii republicat, ,,contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor ,în forma scrisă (…)” ,iar ,,anterior începerii activităţii, contractul de muncă se înregistrează în registrul general de evidenţă a salariaţilor, care se transmite inspectoratului teritorial de muncă.”
În acest sens la art. 2 din H.G nr. 500/2011 cu modificările ulterioare se prevede că :,, Încadrarea în muncă a unei persoane se realizează, potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, numai prin încheierea unui contract individual de muncă, în temeiul căruia persoana fizică, în calitate de salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
(2) Fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa şi transmite la inspectoratul teritorial de muncă un registru general de evidenţă a salariaţilor şi de a-l prezenta inspectorilor de muncă, la solicitarea acestora.”
Coroborând acestor dispoziţii legale cu prevederile contractuale supuse analizei, se poate concluziona că nu ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de muncă, întrucât lipsesc elementele esenţiale, definitorii ale acestuia, respectiv calitatea de salariat, stabilirea unor atribuţii, obligaţii precise şi a unor rezultate concrete de obţinut, plata unui salariu lunar, precum şi încheierea contactului pe o perioadă nedeterminată.
Astfel, în contractul în discuţie părţile nu au fost denumite angajator şi angajat, ci beneficiar şi prestator, nu se face vorbire de plata unui salariu, ci se utilizează noţiunea de venituri, plătibile atât sub forma unor sume lunare, cât şi global, respectiv o tranşă de 300 Euro la semnarea contractului şi alţi 300 Euro la data specificată expres la art.4 alin.2 litera a) liniuţa ultimă, venituri care însă se acordă ţinând seama de prestaţia sportivului care s-a obligat să depună toate diligenţele, eforturile pentru a obţine performanţă sportivă la şi cu echipa de handbal, cu respectarea anumitor reguli sportive şi de ordine interioară ( vezi litera b din reglementarea anterior citată), la care se adaugă şi diverse recompense/ premieri în funcţie de rezultatele obţinute, două mese pe zi şi cazare în garsoniere UPT. Ceea ce este specific acestui raport juridic născut între părţi este că nu există un raport de subordonare, ci unul de colaborare, în care reclamantul are calitatea de jucător, sportiv şi obligaţia de a obţine cele mai bune rezultate sportive posibile, iar contractul se încheie pe o perioadă determinată în funcţie de competenţele sportive ale acestuia apreciate succesiv pe parcursul derulării contractului încheiat.
Mai mult decât atât, se constată că acest contract nu numai că nu a fost niciodată înregistrat în REVISAL de către pretinsul angajator CS UPT, dar asupra veniturilor plătibile în modul anterior menţionat nu s-au aplicat şi reţinut impozitele şi contribuţiile datorate bugetului consolidat de stat (CAS, CASS, şomaj), impuse obligatoriu în cazul existenţei unui contract de muncă de prevederile legale în materie, respectiv Codul Fiscal, Legea nr. 263/2010, etc.
De asemenea, Regulamentul de ordine interioară al clubului sportiv ( filele 16-24) pârât conţine prevederi incompatibile cu legislaţia muncii, fiind instituită posibilitatea aplicării unor amenzi financiare jucătorului (vezi cap. 7 din regulament), fapt complet interzis de art. 249 alin.1 din Codul Muncii republicat, precum şi o procedură de sancţionare a jucătorilor fără nici un corespondent de fapt şi de drept cu cea instituită în cazul salariaţilor.
Faţă de aceste considerente, concluzionând asupra naturii civile a contractului de prestări servicii încheiat de părţile contractante, tribunalul constată că în prezenta cauză,competenţa revine instanţei de drept comun, determinată potrivit art. 94 alin.1 litera j) din Noul Cod Procedură Civilă ,cu referire şi la art. 111 NCPC, motivat de faptul că – în speţă – pârâta este o instituţie publică, respectiv o persoană juridică de drept public, astfel cum se statuează prin dispoziţiile art.16 şi art.28 alin.2 combinat cu pct.3 din Anexa 5 la HG nr.536/2011, unde Clubul Sportiv „UPT” este nominalizat ca fiind o instituţie aflată în subordinea directă a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, respectiv Judecătoriei Timişoara.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 şi art. 130 alin 2 din Noul Cod Procedură Civilă , tribunalul va admite excepţia de necompetenţă materială şi va trimite cauza spre soluţionare Judecătoriei Timişoara.
