Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. 9739/314/2014 din 31.07.2014 petentul HS a formulat plângere împotriva procesului verbal seria CP nr. 7244604 încheiat la data de 29.07.2014, solicitând anularea măsurii complementare de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule.
În motivarea plângerii petentul arată că în data de 29.07.2013 circula cu autoturismul marca Ford Focus cu numărul de înmatriculare pe DN 2 pe raza comunei Moţca spre aeroportul din Bacău pentru a-şi transporta copii care urmau să plece în Italia.
Întrucât era în întârziere şi exista riscul să nu ajungă la timp, a circulat cu o viteză mai mare decât cea prevăzută de lege şi a fost oprit de un echipaj de poliţie care a comunicat că a fost depistat de aparatul radar circulând cu viteza de 101 km/h. Cu toate că a explicat poliţistului motivul pentru care a depăşit limita de viteză şi faptul că aparatele radar sunt omologate cu o eroare de plus/minus 3 km/h, a fost sancţionat prin procesul verbal contestat.
Arată petentul că recunoaşte faptul că a circulat cu viteză mai mare decât cea legală, dar consideră nedreaptă măsura complementară deoarece nu există certitudinea că la momentul depistării avea într-adevăr peste 100 km/h.
Menţionează că nu a avut abateri cu caracter penal sau contravenţional pe linie rutieră şi se află în îngrijirea părinţilor săi care sunt imobilizaţi la pat, la care nu se poate duce decât conducând autoturismul personal.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, iar pe fond a solicitat respingerea plângerii.
Prin sentinţa civilă nr. 4737/15.10.2014 Judecătoria Suceava a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Paşcani.
La solicitarea instanţei intimatul a înaintat la dosar documentaţia care a stat la baza încheierii procesului verbal.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, instanţa reţine următoarele:
La data de 29.07.2014 petentul a fost sancţionat contravenţional cu 9 puncte-amendă şi sancţiunea complementară a reţinerii permisului de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce în baza art. 49 al. 1 şi art. 102 al. 3 lit. e din OUG 195/2002, reţinându-se în sarcina sa că a condus autoturismul Ford cu numărul de înmatriculare pe DN 2 în localitatea Soci cu viteza de 101 km/h, viteză înregistrată cu aparatul radar instalat pe auto cu numărul MAI 34566.
Verificând din punct de vedere al formei procesul-verbal contestat, instanţa constată că acesta conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 17 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiei, menţiuni a căror omisiune ar fi putut determina nulitatea absolută a procesului verbal.
În drept, potrivit art. 102 al. 3 lit. e din OUG 195/2002 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.
Conform art. 49 al. 1 din OUG 195/2002 limita maximă de viteză în localităţi este de 50 km/h.
Cu privire la temeinicia procesului verbal, instanţa constată că prezentul litigiu trebuie să ofere garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de articolul 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în continuare Convenţia, (care face parte din dreptul intern în baza articolului 11 din Constituţia României şi are prioritate în temeiul articolului 20 alin. 2 din legea fundamentală).
Pentru a determina dacă aceste garanţii sunt sau nu aplicabile în procedura contravenţională este imperios necesar ca, anterior oricărei dezbateri privind temeinicia actului de aplicare a sancţiunii, instanţa să determine dacă procesul verbal atacat constituie „acuzaţie în materie penală” în sensul autonom dat de Convenţie acestei noţiuni.
În cauzele Deweer (27 februarie 1980, seria A nr. 35, pag. 24, par. 48) şi Foti c. Italiei (10,12,1982, seria A nr. 56, pag. 18) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în continuare Curtea, a arătat ce trebuie înţeles în sensul Convenţiei prin „acuzaţie”. În opinia Curţii această noţiune trebuie definită mai degrabă în sens formal şi se referă la „existenţa unei notificări din partea autorităţilor cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale”.
Fără îndoială, aşadar, că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei constituie o „acuzaţie” în sensul Convenţiei ,astfel că urmează a se determina dacă aceasta se referă sau nu la o faptă penală, aspect ce urmează a fi elucidat în lumina criteriilor instituite prin practica Curţii.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază, în mod constant că pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată drept “acuzaţie în materie penală” în sensul Convenţiei sunt necesare a fi avute în vedere trei criterii: 1)dacă textul ce defineşte contravenţia aparţine, conform legii naţionale, dreptului penal, 2) natura faptei, 3)natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate, toate acestea urmând a fi examinate prin raportare la scopul şi obiectul art. 6 din Convenţie.
În aprecierea Curţii, indicaţiile furnizate de dreptul intern al Statului respondent au numai valoare relativă în ce priveşte primul criteriu (Kadubek vs. Slovakia, 1998).
Celelalte două criterii urmează a fi cercetate alternativ, iar nu cumulativ.
În examinarea acestor criterii Curtea apreciază că, pentru ca art. 6 să devină aplicabil este suficient ca fapta să fie prin natura sa « penală » din punct de vedere al Convenţiei sau să expună persoana vizată unei sancţiuni care, prin natura sa sau gradul de severitate, aparţine sferei « penale ». Astfel, norma juridică ce sancţionează astfel de fapte, precum cea reţinută în sarcina petentului, are caracter general (O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice se adresează tuturor cetăţenilor) şi amenda şi măsurile complementare (sancţiunea contravenţională aplicabilă) urmăreşte un scop preventiv şi represiv, nu să asigure o reparaţie pecuniară a unei eventuale daune, ci are caracter punitiv prin natura ei, Curtea apreciind constant caracterul punitiv ca fiind principala caracteristică distinctivă a sancţiunii penale.
Curtea aminteşte în cauza Anghel c. României că în materie penală problema administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 şi 3 din art. 6 din Convenţie. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie, obligaţia prezentării probei revenind acuzării şi îndoiala folosind în avantajul acuzatului.
Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenţie obligă, între altele, statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Analizând actele dosarului din acest punct de vedere, instanţa constată că petentului i s-a adus la cunoştinţă, chiar în momentul constatării şi sancţionării contravenţiilor reţinute în sarcina sa de către agentul constatator, acuzaţia în mod detaliat, asigurându-i-se dreptul de a-şi construi apărarea, astfel cum rezultă din întocmirea proceselor verbale contestate. De asemenea, petentului i s-a asigurat exercitarea dreptului la apărare prin posibilitatea de a administra probe şi de a analiza probele administrate de către intimat în faţa instanţei de judecată.
Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu poate face dovada prin el însuşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, acest proces verbal fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei, în măsura în care nu conţine constatări personale, prin propriile simţuri ale agentului constatator.
În speţă, fapta descrisă în cuprinsul procesului verbal de contravenţie nu poate fi constatată în mod direct şi nemijlocit, prin propriile simţuri, de agentul constatator, depăşirea limitei legale a vitezei de circulaţie putând fi stabilită doar cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic – aparate radar.
În procesul verbal nu sunt trecute seria şi numărul aparatului radar, însă se menţionează numărul de înmatriculare al autovehiculului pe care acesta este montat, existând astfel posibilitatea pentru instanţa de judecată să verifice dacă aparatul montat pe acel autovehicul are sau nu verificarea metrologică la zi.
Omologarea aparatului radar este o operaţiune prealabilă realizării verificării metrologice pentru fiecare aparat radar de acel tip în parte, astfel încât prin prezentarea buletinului de verificare metrologică se face, implicit, şi dovada faptului că respectivul model de cinemometru a fost omologat.
Prin depunerea atestatului operatorului radar se creează prezumţia că au fost respectate toate normele ce reglementează exploatarea cinemometrului.
Prin urmare, instanţa apreciază că nu există vicii care să afecteze valabilitatea înregistrării vitezei de deplasare a autoturismului condus de petent, astfel că probele aduse de intimat sunt valabile şi servesc la dovedirea săvârşirii contravenţiei reţinute prin procesul-verbal atacat.
Pe fondul cauzei, instanţa constată că intimatul a făcut dovada că petentul a circulat cu viteza de 101 km/h pe raza localităţii.
Astfel, la dosar au fost depuse: raportul întocmit de agentul constatator, atestatul operatorului radar, buletinul de verificare metrologică a aparatului radar şi înregistrarea video a aparatului radar, din care rezultă că în momentul surprinderii sale autoturismul condus de petent circula cu viteza de 101 km/h pe raza localităţii.
În ceea ce priveşte apărarea petentului conform căreia aparatele radar prezintă o marjă de eroare în înregistrarea vitezei, instanţa arată că prevederile din Norma de Metrologie Legală NML 021-05 sunt aplicabile cinemometrelor care funcţionează pe principiul efectului Doppler în domeniul microundelor (cinemometre radar), utilizate de poliţia rutieră la măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor pe drumurile publice, arătând cerinţele metrologice şi tehnice pe care trebuie să le îndeplinească acestea pentru a putea fi introduse pe piaţă, puse în funcţiune sau utilizate în măsurările de interes public.
Aşadar, aceste norme sunt aplicabile la momentul în care se verifică metrologic aparatul radar, nu ulterior aprobării acestuia. Dacă aparatul radar se încadrează în respectiva marjă de eroare, primeşte avizul favorabil de funcţionare.
Or, aparatul radar cu care a fost înregistrată fapta contravenţională a fost validat metrologic, astfel încât înregistrarea acestuia este una legală. Mai mult, instanţa mai arată că marja de eroare arătată poate funcţiona în principiu nu numai în beneficiul petentului, aplicând coeficientul negativ (101 km/h minus 4 %, dar şi împotriva acestuia, aplicând coeficientul pozitiv (101 km/h plus 4%).
Înregistrarea depusă la dosarul cauzei de intimat respectă prevederile art. 3.5.1 din NML-021-05 din 23.11.2005, potrivit cu care aceasta trebuie să cuprindă: data şi ora la care a fost efectuată măsurarea, valoarea vitezei măsurate, imaginea autovehiculului în care este pus clar în evidenţă numărul de înmatriculare. Cinemometrul este certificat, măsoară în regim staţionar şi în regim de deplasare şi este verificat metrologic conform buletinului anexat, fiind în termenul de valabilitate.
Dispoziţiile art. 3 din norma de metrologie legală 021-05 prevăd caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească aparatele radar la momentul în care se verifică metrologic aparatul radar, nu ulterior aprobării acestuia. Dacă aparatul radar se încadrează în respectivele caracteristici, primeşte avizul favorabil de funcţionare.
Or, aparatul radar cu care a fost înregistrată fapta contravenţională a fost validat metrologic, ceea ce înseamnă că îndeplineşte toate cerinţele prevăzute de lege pentru a putea fi folosit la efectuarea măsurătorilor, astfel încât înregistrarea acestuia este una legală.
Instanţa va înlătura ca nefondate şi apărările petentului cu privire la nulitatea
Sancţiunile aplicate contravenientului se încadrează în limitele prevăzute de O.U.G. 195/2002, reprezentând, în ceea ce priveşte sancţiunea principală a amenzii, limita minimă prevăzută de lege pentru astfel de contravenţii. Această sancţiune este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite de către contravenient, având în vedere împrejurările săvârşirii faptei, neimpunându-se reindividualizarea acesteia. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind viteza de circulaţie are de foarte multe ori ca rezultat producerea unor accidente rutiere soldate cu consecinţe deosebit de grave, respectiv pagube materiale ridicate şi, mai ales, pierderea de vieţi omeneşti. Cu toate acestea, viaţa demonstrează că în România cei mai mulţi dintre conducătorii auto încalcă normele legale în vigoare care reglementează circulaţia vehiculelor, iar mai apoi contestă sancţiunile aplicate susţinând că le-au fost încălcate diferite drepturi, fără a ţine cont de faptul că modul în care înţeleg să se comporte atunci când conduc un autovehicul pune în primejdie nu numai viaţa lor, ci şi pe cea a celorlalţi participanţi la trafic. Raportat la viteza cu care a fost surprins circulând petentul ( mai mult decât dublul vitezei maxime admise), nu se poate susţine că fapta sa este de gravitate redusă şi a adus o atingere minimă siguranţei desfăşurării traficului rutier.
Sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se aplică în virtutea legii pe lângă sancţiunea principală, oricare ar fi aceasta, respectiv amenda sau avertismentul, iar în situaţia în care se constată săvârşirea unei contravenţii care potrivit legii are şi această sancţiune complementară, aceasta nu poate fi înlăturată decât în cazul în care este înlăturată şi sancţiunea principală, adică în cazul anulării procesului verbal.
Faptul că petentul nu ar mai fi avut abateri şi are nevoie de permis pentru a se deplasa în interes personal este irelevant, nefiind de natură să conducă nici la nulitatea procesului verbal şi nici la exonerarea petentului de răspundere. Aplicarea acestei sancţiuni complementare nu este o facultate lăsată la latitudinea agentului constatator sau a instanţei de judecată, ci intervine în virtutea legii ori de câte ori se aplică o sancţiune principală ( fie ea amendă sau avertisment) pentru săvârşirea unei fapte contravenţionale pentru care legea prevede şi sancţiunea complementară a suspendării exerciţiului dreptului de a conduce autovehicule.
Întrucât fapta descrisă întruneşte conţinutul constitutiv al contravenţiei menţionate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar sancţiunile aplicate sunt legale şi temeinice, respectând principiul proporţionalităţii între fapta comisă şi sancţiunea aplicată, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată plângerea contravenţională potrivit dispoziţiilor art. 34 din OG nr. 2/2001.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
H O T Ă R Ă Ş T E:
Respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul H S domiciliat în…., în contradictoriu cu intimatul IPJ Iaşi.
Cu drept de apel care se depune la Judecătoria Paşcani în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17.12.2014.
