Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 16.07.2014, reclamanta SC X, prin avocat a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Y – prin primar, să se dispună: anularea Deciziei nr. 2248/ 18.06.2014 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative; anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. 1129 / 10.04.2014 şi anume pentru impozitul în sumă de 22.465 lei stabilit pentru suprafaţa de 629,28 ha teren cu ape, precum şi pentru impozitul în sumă de 2460 lei stabilit pentru suprafaţa de 105, l3 ha teren cu ape; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform chitanţelor ce la depune la dosar.
Pârâta COMUNA Y – prin primar, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nelegală şi pe cale de consecinţă să se dispună menţinerea ca valabilă a Deciziei de impunere în parte pentru anul 2014 cu nr. 1129/10.04.2014 privind impozitul însumă de 22465 stabilit pentru suprafaţa de 629,28 Ha teren cu ape, precum şi impozitul în sumă de 2460 lei, stabilit pentru suprafaţa de 105,13 Ha teren cu amenajări piscicole.
Prin sentinţa nr. 96 din 21 ianuarie 2015 Tribunalul Botoşani a admis acţiunea formulată de reclamanta SC X, în contradictoriu cu pârâta Comuna Y – prin primar, a anulat Decizia nr. 2248/18.06.2014 dată în soluţionarea contestaţiei administrative şi pe cale de consecinţă a modificat Decizia de impunere nr. 1129/10.04.2014 emisă de pârâtă, în sensul că a înlăturat obligaţia de plată a sumei de 22.465 lei stabilită cu titlu de impozit pentru suprafaţa de 629,28 ha teren cu ape şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.550 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste sentinţe a declarat recurs reclamanta SC X SA Botoşani.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea atacată a fost comunicată avocaţilor societăţii şi nu acoperă lipsa de procedură în comunicare, întrucât împuternicirea avocaţială a avut ca obiect redactarea şi depunerea acţiunii, asistarea şi reprezentarea în faţa primei instanţe, ceea ce înseamnă că mandatul avocaţilor a încetat la data pronunţării sentinţei.
A precizat recurenta că prin recursul de faţă critică pentru nelegalitate doar acea parte din considerentele sentinţei prin care a fost înlăturat motivul de anulare invocat cu privire la incidenţa disp. art. 257 lit.i) din Codul fiscal în sensul scutirii de plata impozitului/ taxei a categoriei de teren cu ape ce a făcut obiectul deciziei de impunere contestate şi că nu formulează recurs nici în privinţa dispozitivului şi nici în privinţa celorlalte considerente reţinute de prima instanţă în motivarea sentinţei.
Interesul în promovarea acestui recurs se justifică prin aceea că în temeiul dispoziţiilor art. 430 alin.(2) NCPC , autoritatea de lucru judecat se răsfrânge şi asupra considerentelor hotărârii, iar modul în care prima instanţă a motivat hotărârea pronunţată produce consecinţe în viitor în privinţa obligaţiilor sale fiscale pentru terenul în discuţie.
Recurenta a considerat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 256 şi dispoziţiile art. 257 din Codul fiscal, susţinând că, deşi este adevărat că dispoziţiile art. 257 alin.1 din Codul fiscal se referă la scutiri impozit pe teren şi nu la scutiri taxă pe teren, acest lucru nu înseamnă că textul nu poate fi aplicat prin analogie şi taxei pe teren, în lipsa unei reglementari în acest sens .
Aceasta întrucât legiuitorul a instituit scutirea de la plată nu în considerarea unor
categorii de persoane (proprietar, concesionar, chiriaş etc.), ci în considerarea
anumitor categorii de terenuri, indiferent de regimul juridic al acestora. Acest lucru
este demonstrat de faptul că, la lil.f), de exemplu, scutirea operează pentru orice teren
deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, în timp ce la lit.g),
scutirea operează pentru orice teren proprietate a statului …. sau a altor
instituţii publice.
A mai arătat că ipoteza reglementată la lit. f), obligaţia fiscală ar fi fost pentru taxă pe teren, fiind vorba despre terenuri deţinute, administrate sau folosite, iar în ipoteza de la lit. g) obligaţia fiscală ar fi fost pentru impozit pe teren .Dacă legiuitorul ar fi dorit să scutească de la plata obligaţiei fiscale doar proprietarii categoriilor de teren enumerate, s-ar fi exprimat nemijlocit în acest sens, respectiv : sunt scutiţi de plata impozitului proprietarii următoarelor suprafeţe de teren.
În altă ordine de idei, la lit. e) este menţionat terenul unităţilor sanitare de interes naţional, care nu a trecut în patrimoniul autorităţilor locale, ştiut fiind că acest teren nu este deţinut în regim de proprietate de către aceste unităţi sanitare, ci în folosinţă ori administrare, în timp ce terenul se află în proprietatea publică a stalului, acesta din urmă neavând cum să aibă vreo obligaţie fiscală faţă de sine însuşi.
În această situaţie, scutirea operează cu privire la taxa care ar fi fost datorată pe teren de către unitatea sanitară, chiar dacă textul art. 257 alin. l se referă la scutirea de impozit.
Referindu-se la terenul în litigiu, recurenta a precizat că acest teren este proprietatea a două unităţi administrativ – teritoriale (Comuna Y şi Comuna Z) care, de la sine înţeles, nu au cum să plătească impozit, astfel încât prevederea legală referitoare la scutirea de la plata impozitului, dacă se are în vedere raţionamentul instanţei de fond, este lipsită de orice sens. Singura explicaţie logică este aceea că legiuitorul a avut în vedere taxa pe teren care ar fi fost datorată de către deţinătorul cu orice titlu al terenului, scutirea privind categoria şi destinaţia terenului şi nu regimul juridic al acestuia.
În aceste condiţii, a apreciat că motivarea instanţei de fond cum că scutirea profită doar proprietarului de teren este nelegală.
Pârâta Comuna S – prin primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi nelegală şi pe cale de consecinţă menţinerea valabila a deciziei de impunere, în parte pentru anul 2014, cu numărul 1129/10.04.2014 privind impozitul în sumă de 22465 lei stabilit pentru suprafaţa de 629,28 ha teren cu ape, precum şi impozitul în suma de 2460 lei stabilit pentru suprafaţa de 105.13 ha teren cu amenajări piscicole.
Recursul ale cărui motive pot fi încadrate conform art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, este întemeiat.
Pentru început Curtea a reţinut că obiectul recursului îl constituie doar considerentele primei instanţe relative la faptul că reclamantul nu este scutit de la plata taxei pe teren. Prima instanţă a admis acţiunea pe considerentul că întrucât suprafaţa de 629,28 ha a fost încadrată eronat într-o altă zonă, iar titlul de creanţă prin care s-a stabilit taxa pe teren nu a fost modificat, se impune înlăturarea în întregime a obligaţiei de plată a sumei de 22.465 lei stabilită cu titlu de impozit pentru suprafaţa de 629,28 ha teren cu ape, urmând ca organul fiscal să emită un alt titlu de creanţă, cu stabilirea unui debit corespunzător zonei 4 din care face parte respectiva suprafaţă de teren.
În ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 256 alin 3 din Legea 571/2003 ,,Pentru terenurile proprietate publica sau privata a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale ,concesionate,încheiate,date in administrare sau in folosinţa se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscala a concesionarilor ,locatarilor,titularilor dreptului de administrare sau de folosinţa, după caz,in condiţii similare impozitului pe teren”.
În speţă, suprafeţele de 629,28 ha şi 105,13 ha – luciu de apă – face parte din proprietatea privată a statului/unităţii administrativ-teritoriale şi se află în folosinţa reclamantei în baza unui contract de concesiune.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa a apreciat că raportat la dispoziţiile art. 256 alin. 3 din Legea 571/2003, reclamanta datorează unităţii administrativ-teritoriale o taxă pe teren, indiferent de faptul că proprietarul terenului beneficiază, în baza art. 257 lit. i Cod fiscal de scutire de la plata impozitului .
Scutirea de la plata impozitului pe teren reprezintă o facilitate fiscală pe care legea o recunoaşte doar in beneficiul proprietarului terenului, nu şi a utilizatorului respectivei suprafeţe.
Reclamanta, în calitate sa de concesionar, are doar dreptul de folosinţă asupra terenului cu ape, pentru care proprietarul este scutit de plata impozitului, ei revenindu-i însă obligaţia legală de a plăti către organul fiscal o aşa – numită – taxă pe teren. Faptul ca această taxă pe teren se calculează în condiţii similare impozitului pe teren nu poate duce la concluzia că cele două categorii de sarcini fiscale sunt identice , întrucât pentru taxa pe teren percepută utilizatorului, legea fiscală nu prevede scutiri ca în cazul impozitului.
Aceste ultime statuări ale instanţei privind excluderea de la scutire sunt greşite urmând a fi înlăturate potrivit art.461 al. 2 CPC care prevede că în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări greşite unor probleme de drept, instanţa, admiţând calea de atac va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.
Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanta datorează taxa pe teren, ea fiind scutită de plata acesteia , în speţă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 256 al.3 Cod Fiscal, (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.
Art. 257 al.1 lit. i din acelaşi act normativ, prevede că impozitul pe teren nu se datorează pentru i) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului.
În speţă, terenurile pentru care s-a stabilit taxa sunt ocupate de ape, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Cum potrivit dispoziţiilor legale învederate taxa pe teren se datorează în condiţii similare impozitului pe teren, iar în privinţa acestuia din urmă operează scutirea, aceasta este incidentă şi în ceea ce priveşte taxa pe teren.
Un alt argument ce susţine această concluzie este împrejurarea că scutirea operează in rem, în considerarea destinaţiei bunului şi a categoriei de folosinţă nu a titlului în temeiul căruia persoana deţine bunul ( proprietar, concesionar, etc).
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 461,488 pc.8, 496 CPC, Curtea a admis recursul, a menţinut soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei şi a înlăturat considerentele hotărârii vizând scutirea de la plata taxei pe teren.
În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată să plătească reclamantei recurente 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând 100 lei taxa timbru şi 1000 lei onorariu avocat.
