Susţinerile recurentei referitoare la reaua credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu sunt întemeiate, având în vedere că la acel moment nu exista o cerere de retrocedare a imobilului formulată în baza Legii 112/1995, cumpărătorii nu fuseseră notificaţi până la momentul încheierii actului de către reclamantă în legătură cu vreun demers făcut la autoritatea administrativă, iar conform menţiunilor de carte funciară, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Român figura ca titular al dreptului de proprietate al imobilului, astfel încât nu existau dubii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de interes, în contextul în care demersurile efectuate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 i-au fost respinse în mod irevocabil, ea nemaiputând obţine restituirea în natură a imobilului.
Legea nr. 112/1995: art. 9 şi 10
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 285 din 22.11.2013 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1441/308/2008 s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. R. – E. împotriva sentinţei civile nr. 888 din 07 mai 2012 pronunţate de Judecătoria Sighişoara şi s-a dispus obligarea apelantei la plata către intimaţii N. V., N. M. I. şi S. T. C. a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit vreo încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr.189 din 02.10.1996 între RAGCLTU Sighişoara, în calitate de vânzătoare şi N. M. şi N. V., în calitate de cumpărători, întrucât aceştia din urmă locuiau la data încheierii contractului în imobilul cumpărat în calitate de titulari de contract de închiriere, fiind respectate prevederile art.9 şi 10 din Legea nr.112/1995.
De asemenea, s-a subliniat faptul că, la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, în CF nr. 2374 Sighişoara, în care este înscris imobilul în litigiu, nu era notată vreo acţiune de revendicare a acestuia şi nici vreun alt demers care să tindă la revendicarea imobilului, astfel că tribunalul a înlăturat susţinerile apelantei în sensul că N. M. şi N. V. ar fi putut lesne să ştie că imobilul riscă să fie revendicat de foştii proprietari.
Totodată, s-a reţinut că solicitarea reclamantei de anulare a contractului de vânzare – cumpărare nr. 189/02.10.1996 este lipsită de interes, în condiţiile în care demersurile efectuate de aceasta în baza Legii nr. 10/2001 au fost respinse irevocabil, iar reclamanta nu mai poate obţine restituirea în natură a imobilului întrucât nu are un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, dacă s-ar dispune restituirea, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor cumpărători, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta A. R. E. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei şi rejudecarea cauzei pe fond.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanţele au interpretat greşit cauza dedusă judecăţii, hotărârile fiind date cu aplicarea greşită a legii privind imobilele preluate abuziv, neanalizând motivele de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Recurenta a mai arătat că în mod nelegal nu i s-a restituit imobilul revendicat, deşi chiriaşii cunoşteau faptul că aceasta făcuse demersuri în vederea retrocedării, astfel că prezumţia de bună credinţă nu subzistă.
Recurenta a mai arătat că statul nu avea un titlu valabil, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că nu putea să-l vândă chiriaşilor.
În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 din Codul de procedură civilă.
Intimaţii N. V., N. M. I. şi S. T. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimaţii au arătat că la momentul încheierii contractului părţile nu aveau cunoştinţă de existenţa vreunei cereri de retrocedare a imobilului, astfel că buna credinţă a acestora nu poate fi contestată.
De asemenea, intimaţii Municipiul Sighişoara şi SC „A. T. T.” SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă, argumentând că instanţa a reţinut în mod corect buna-credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare şi că s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că decizia ce face obiectul prezentei analize cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, instanţa de apel răspunzând argumentelor invocate de apelantă în calea de atac promovată. În acest sens, instanţa observă că argumentele arătate în justificarea soluţiei pronunţate nu sunt contradictorii.
Cu privire la celelalte motive de nelegalitate invocate, instanţa a constatat că sunt neîntemeiate, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin Decizia nr. 589/13.11.1984 a Consiliului Popular al Judeţului Mureş Comitetul Executiv – Biroul permanent, s-a decis preluarea, contra plată, a cotei de 5/12 parte din casa de locuit proprietatea lui A. W., situată în xxx, cu terenul în suprafaţă de 471 mp, înscrisă în CF 2374 Sighişoara, nr. top. 1880.
Prin încheierea CF nr. 1977 – 1984 din 22.11.1984 s-a dispus în baza Deciziei nr. 589/1984 a Consiliului Popular al Judeţului Mureş intabularea dreptului de proprietate asupra cotei de 5/12 părţi, porţiunea lui A. K. W. din imobilul înscris in CF 2374 Sighişoara în favoarea Statului Român.
La data de 27.04.1995 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr.189, între RAGCLTU Sighişoara pe de o parte, şi N. M. şi N. V., pe de altă parte, cu privire la locuinţa compusă din 2 camere de locuit, din imobilul situat în xxx, locuinţa fiind ocupată de cumpărători, în baza unui contract de închiriere, cumpărătorii intabulându-şi dreptul de proprietate asupra acestui apartament.
Prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc K. A. sub nr.133/29.11.2005, recurenta A. R. E., în calitate de moştenitoare a defunctului A. K. W., a solicitat despăgubiri materiale pentru imobilul situat în xxx, notificare ce a fost respinsă ca tardivă prin Dispoziţia nr. 1550 din 06.12.2005 a Primarului Municipiului Sighişoara.
Prin Sentinţa civilă nr. 1375 din 23.12.2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul 1313.1/102/2006 s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de A. R. E. împotriva Dispoziţiei 1550/2005 a Primarului Municipiului Sighişoara, hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 3864 din 11.05.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că susţinerile recurentei referitoare la reaua credinţă de părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu sunt întemeiate, având în vedere că la acel moment nu exista o cerere de retrocedare a imobilului formulată în baza Legii 112/1995, cumpărătorii nu au fuseseră notificaţi până la momentul încheierii actului de către reclamantă în legătură cu vreun demers făcut la autoritatea administrativă, iar conform menţiunilor de carte funciara, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Român figura ca titular al dreptului de proprietate al imobilului, astfel încât nu existau dubii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Totodată, Curtea a constatat că, actul de vânzare cumpărare în discuţie a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorii având calitatea de chiriaşi.
De altfel, este corectă observaţia Tribunalului, în sensul că solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de interes, în contextul în care demersurile efectuate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 i-au fost respinse în mod irevocabil, ea nemaiputând obţine restituirea în natură a imobilului.
În contextul celor reţinute anterior, Curtea a constatat, pe de o parte, că recurenta nu are un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor N. V., N. M., respectiv principiului securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, Curtea a constatat că hotărârea atacată este legală, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta A. R. E. împotriva deciziei civile nr. 285 din 22.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 1441/308/2008.
De asemenea, fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, recurenta urmează a fi obligată la plata către intimaţii N. V., N. M. I. şi S. T. C. a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform chitanţei nr. 930 din 06.10.2014.
