Pensie pentru limită de vârstă. Acordarea pensiei pentru limită de vârstă în cazul asiguraţilor nevăzători cu handicap preexistent dobândirii calităţii de asigurat
Legea nr. 19/2000, art. 47 alin. (1) şi alin. (2)
Dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale derogă de la prevederile art. 47 alin. (1) din aceeaşi lege şi se aplică exclusiv asiguraţilor nevăzători. Art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu face nici o distincţie între categoriile de nevăzători care beneficiază de reducerile pe care le reglementează, astfel încât nu vizează doar nevăzătorii cu grad de handicap grav, ci şi pe cei cu handicap accentuat sau mediu. Asiguraţii nevăzători cu handicap accentuat sau mediu nu intră sub incidenţa art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, ci beneficiază de prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 786 din 13 aprilie 2010, dr. C.P.)
Prin sentinţa civilă nr. 2866/18.12.2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.4023/30/2009, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta J.E. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, a fost anulată decizia nr. 57751/1/08.05.2009 privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă pentru persoanele cu handicap – Handicap accentuat şi decizia nr. 57751/2/08.05.2009 privind recuperarea pensiei şi a altor drepturi plătite fără temei legal.
Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş în contradictoriu cu chemata în garanţie Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că este dator a analiza dacă în cazul nevăzătorilor cu deficienţă funcţională de vedere accentuată, echivalentă gradului II de invaliditate, sunt incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, sau acestea sunt aplicabile doar în cazul nevăzătorilor cu deficienţă funcţională gravă, asimilabilă gradului I de invaliditate, iar reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. 1 din aceeaşi lege.
Pornind de la textul art. 47 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000, instanţa de fond a conchis că alin. 2 nu face o asemenea distincţie şi se referă la toţi asiguraţii nevăzători, astfel că, în cazul acestora, alin. 2 derogă de la regula instituită de alin. 1. A apreciat că nu se pot accepta susţinerile pârâtei, deoarece se adăuga la lege. Or, unde legea nu distinge, nici instanţa nu poate distinge.
Faţă de dispoziţiile legii, interpretările date de organul ierarhic, prin adresele de care se prevalează pârâta, sunt lipsite de relevanţă şi nu pot produce efecte. Potrivit principiului „in claris non fit interpretatio”, atunci când norma juridică este clară, interpretarea nu este necesară. Aşadar, pentru emiterea certificatelor de încadrare în grad de handicap nu era necesară interpretarea organului ierarhic superior.
Reclamanta se încadrează în gradul II de handicap accentuat, ca nevăzător, şi beneficiază de prevederile art. 47 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, astfel încât în mod nelegal i s-au diminuat drepturile de pensie, iar acţiunea sa este intemeiată.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a constatat că decizia iniţială de pensionare a reclamantei, respectiv decizia nr. 57751/20.03.2007, a fost emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Timiş în mod legal, cu respectarea prevederilor art.47 alin.2 din Legea 19/2000, impunându-se anularea deciziei de „revizuire handicapaţi” cu nr. 57751/1/08.05.2009, precum şi a deciziei nr. 57751/2/08.05.2009 privind recuperarea pensiei şi a altor drepturi plătite fără temei legal.
Cererea de chemare în garanţie a fost calificată ca fiind informă, deoarece pârâta nu a indicat temeiul de drept şi motivele de fapt ale cererii sale şi nici raportul juridic din care ar rezulta obligaţia chematei în garanţie la plata sumei solicitate, transferând astfel obligaţia sa procesuală, reglementată de art. 112 pct.4 şi 5 din Codul de procedură civilă în sarcina instanţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, solicitând modificarea în tot a sentinţei supusă reformării, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost ea formulată în primul ciclu procesual.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, prin care aceasta a reiterat, în esenţă, apărările de fond din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, Curtea a constatat că ele vizează interpretarea eronată a prevederilor art. 47 alin. (2), din Legea nr. 19/2000, în sensul că nu s-a ţinut seama de faptul că aceste prevederi legale se aplică doar nevăzătorilor cu deficienţă funcţională gravă, asimilabilă gradului I de invaliditate, nu şi reclamantei, care. potrivit Certificatului nr. 5548/2006, este încadrată în grad de handicap accentuat, ce afectează doar parţial capacitatea de muncă,, similar gradului II de invaliditate.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte respingerea cererii incidentale de chemare in garanţie a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş – Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulţi, arătând că, potrivit Adresei nr. 176/09.07.2002, emisă de Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap sunt direct răspunzătoare de completarea cu corectitudine a menţiunilor din certificatele de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap, care necesită protecţie specială.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, deoarece legiuitorul nu distinge între gradele de handicap de vedere în conţinutul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, iar prin emiterea deciziei de recuperare a sumelor încasate pretins necuvenit, pârâta se prevalează de propria sa culpă.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1 şi art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în care se găseşte reclamanta, iar dezlegarea prezentului litigiu este în legătură directă cu modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 47 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale .
Aceste prevederile legale conferă persoanelor asigurate care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiul reducerii stagiului complet de cotizare şi a vârstei standard de pensionare. În timp ce alin. (1) al articolului menţionat stabileşte numărul de ani cu care se reduc vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare, alin. (2) se referă exclusiv la asiguraţii nevăzători, stipulând că ei beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.
Având în vedere că art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu face nici o distincţie între categoriile de nevăzători care beneficiază de reducerile în discuţie, Curtea a constatat că recurenta nu poate pretinde cu succes că norma de favoare în discuţie ar viza numai pe nevăzătorii cu grad de handicap grav, care, în opinia sa, ar fi asimilaţi gradului I de invaliditate, iar nu şi pe cei cu handicap accentuat sau mediu. .Dacă legiuitorul ar fi dorit să facă vreo deosebire între gradele de handicap de vedere, aşa cum în mod neîntemeiat pretinde recurenta, ar fi menţionat acest lucru după modelul alin.1 al textului.
Pe de altă parte, art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 se referă la asiguraţii nevăzători care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap preexistent, ceea ce înseamnă că ei nu şi-au putut pierde în totalitate capacitatea de muncă, pentru a putea fi asimilaţi invalizilor de gradul I, în înţelesul dat de art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000. Dacă s-ar accepta interpretarea recurentei, ar însemna că textul art. 47 alin. (2) ar rămâne fără aplicare, întrucât, potrivit art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000, invalizii de gradul I sunt caracterizaţi prin pierderea totală a capacităţii de muncă, de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane. Or, o astfel de persoană nu poate realiza un stagiu de cotizare în condiţii de handicap, aşa cum prevede art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.
Casa teritorială de pensii şi instanţa de recurs nu au fost în măsură să identifice vreo dispoziţie legală menită să asimileze gradele de handicap avute în vedere de art. 47 din Legea nr. 19/2000 (grav, accentuat şi mediu) cu cele la care face referire art. 54 din acelaşi act normativ, astfel încât instanţa de recurs a conchis că ele nu sunt corespondente, deoarece asiguratul care beneficiază de prevederile art. 47 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu îşi poate pierde în totalitate capacitatea de muncă, pentru a fi asimilat handicapatului cu grad I de invaliditate, pentru simplul motiv că nu ar putea să realizeze astfel stagiu de cotizare.
Văzând consideraţiile expuse anterior, Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond a înlăturat argumentele pârâtei, bazate pe simple interpretări ale legii de către diferite instituţii publice, iar motivele de recurs ale pârâtei ce ţin de interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 sunt neîntemeiate.
Totodată, a constatat că în mod corect judecătorii fondului au respins cererea incidentală de chemare in garanţie a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş – Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulţi, în calitate de emitent al certificatului care atestă calitatea de handicapat nevăzător al reclamantei, de vreme ce, în speţă, nu s-a dovedit vreo culpă a acestuia din urmă în sensul că actul eliberat ar conţine date nereale, împrejurare de natură a exclude existenţa vreunui raport juridic generator de obligaţii în sarcina garantului.
În baza art. 304 ind. 1 şi art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul pârâtei a fost respins, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacată ca fiind legală şi temeinică.
