Competenţa de colectare a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoanele cu handicap, monitorizarea şi controlul aplicării Legii 448/2006.
Prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură fiscală care reglementează competenţa organelor fiscale de a administra impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului, a rolului pe care îl are MFP de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, competenţa de a colecta vărsămintele pentru persoanele cu handicap revine organelor fiscale.
Textul art. 78 alin.5 din Legea 448/2006 nu trebuie interpretat în sensul că Inspecţiei Muncii îi revine rolul de a colecta vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap, această instituţie având atribuţii ce vizează modalitatea de îndeplinire a obligaţiei legale de conduita adecvată a contribuabililor.
Prin sentinţa nr. 159/30.01.2009 a Tribunalului Harghita, s-a admis în parte acţiunea reclamantului Municipiul Gheorgheni, formulată în contradictoriu cu pârâta DGFP Harghita, s-a anulat Decizia de impunere nr.611/21.05.2008, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 4028/20.05.2008 şi Decizia nr. 27/18.07.2008, emise de pârâtă, pentru următoarele motive:
Prin Decizia de impunere nr. 611/21.05.2008 a pârâtei, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plata a contribuţiei la bugetul de stat, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, în sumă de 107.690 lei, cu majorări de întârziere aferente, în sumă de 89.857 lei, iar contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr.27/18.07.2008 emisă de pârâtă.
În drept, s-a reţinut că în raport de disp. art. 1 alin.1,2 din Codul Fiscal, între impozitele şi taxele reglementate de acest act normativ, nu figurează şi vărsămintele pentru persoanele cu handicap neîncadrate, şi pe de altă parte,aceste vărsăminte sunt reglementate de o lege specială, Legea nr. 448/2006, potrivit căreia monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor acesteia se fac de către Inspecţia Muncii.
Întrucât în speţă, controlul a fost efectuat de organele de inspecţie fiscală, în dispreţul prevederilor legale derogatorii, şi întrucât nu este vorba despre o obligaţie fiscală, reglementată de art. 2 din Codul fiscal, s-a reţinut că creanţele au fost constatate de un organ căruia nu i-au fost conferite atribuţii de control în materie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta DGFP Harghita,criticând hotărârea atacată, ca nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât deşi reclamanta nu a contestat modul de stabilirea obligaţiilor de plată, aceasta a invocat excepţii vizând lipsa bazei legale, a principiului de aplicare în timp şi prescripţie.
Mai exact, a arătat că la stabilirea obligaţiilor bugetare au fost avute în vedere actele normative, succesive, aplicabile perioadei de timp supuse controlului (01.05.2003 – 30.04.2008); respectiv OUG Nr.102/19999 (pentru perioada 01.05.2003- 31.12.2006) şi Legea nr. 448/2006 (pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008); pentru a doua perioadă, reclamanta având chiar posibilitatea să opteze cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiei bugetare (art.77 din Legeanr.448/2006). Referitor la prescripţia dreptului de a stabili obligaţia de plată, s-a invocat în raport de disp. art. 91 din OG Nr.92/2003, s-a arătat că excepţia nu este întemeiată întrucât dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea nu prevede altfel, iar obligaţia pârâtei-recurente de a colecta impozitele,taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat revine în virtutea dispoziţiilor din OG nr.92/2003.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului , reiterând aceleaşi considerente, precum cele avute în vedere la formularea acţiunii, respectiv că la data controlului s-a avut în vedere un act normativ abrogat (OUG nr. 102/1999) şi că în raport de art.78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, pârâta nu avea competenţa efectuării controlului respectării obligaţiilor instituite prin art. 78 alin.2,3 din lege. Mai mult, organul fiscal nu era competent să efectueze controlul respectării Legii nr.448/2006,aspect constatat şi de prima instanţă, obligaţia fiscală în speţă nefiind reglementată de Codul fiscal ci de un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.
Examinând hotărârea atacată,prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, în interpretarea sistematica a prevederilor cuprinse în acest act normativ, şi care reprezintă de altfel dreptul comun în materie,este de observat că organele de inspecţie fiscală au competenţa de a administra impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului (art. 1 alin. 2, 3), aceste obligaţii fiscale datorate de orice contribuabil fiind cele prev. de art. 22 din Codul de procedură fiscală. De altfel, litera f a art. 22, precitat, include în categoria obligaţiilor fiscale, orice alte obligaţii, inclusiv deci,şi cele de natura celor cuprinse în actele normative relative la obligaţia de plată a vărsământului de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap,m aşa cum sunt prevăzute aceste obligaţii în OUG nr. 102/1999şi Legea nr. 448/2006.
Pe de altă parte, Ministerului Finanţelor Publice îi revine rolul de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, prin sistemul bugetar (inclusiv încasarea veniturilor bugetare, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice (pct. 24, art. 2 din Legea nr. 500/2001), care asigură monitorizarea execuţiei bugetare (art. 19 lit. i din lege). De altfel, ANAF aflat în subordirea MFP, cuprinde toate structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat, din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene, desfăşurându-şi activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare.
În consecinţă, este de netăgăduit competenţa pârâtei în colectarea inclusiv a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoane cu handicap, astfel că susţinerile reclamantei, precum că monitorizarea şi controlul aplicării Legii nr.448/2006 se realizează de către Inspecţia Muncii (art. 78 alin. 5) nu pot fi reţinute ca pertinente. Aceasta întrucât reclamanta se află în eroare cu privire la sfera noţiunii de monitorizare şi control a aplicării prevederilor acestui act normativ, activitatea specifică realizându-se tocmai în direcţia realizării scopului legii,prin conduita adecvată a contribuabililor, conduită care de altfel este supusă acestei monitorizări şi controlului Inspecţiei Muncii, atribuţii circumscrise de altfel obligaţiilor prevăzute la art. 75 alin. 3, adică cele vizând modalitatea de îndeplinire, opţională, a obligaţiei legale instituite prin actul normativ.
În aceste condiţii, dată fiind competenţa organelor fiscale de a colecta vărsămintele de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap, activitatea fiind reglementată de Codul de procedură fiscală, prescripţia dreptului de a stabili obligaţii bugetare se prescrie, potrivit art. 91 în termen de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel, ceea ce înseamnă că nici excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii de plată, invocată de reclamantă nu poate fi reţinută.
Or, prima instanţă, apreciind că potrivit art. 78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, competenţa privind executarea controlului în materie nu revine organelor fiscale, ci celor subordonate Inspecţiei Muncii, a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind realizat în speţă motivul de nelegalitate a hotărârii atacate prev. de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. În acest sens poate fi reţinut şi aspectul potrivit căruia nu se poate susţine cu suficient temei9 faptul că organele fiscale ar fi depăşit propria competenţă, sau că Inspecţia Muncii avea atribuţiile exclusive de control şi monitorizare, pentru că, perioada supusă controlului excede perioadei de activitate a legii nr. 448/2006, perioada anterior datei de 31.12.2006, nefiind suspusă, în baza acestui raţionament, nici organelor fiscale, nici Inspecţiei Muncii, în ceea ce priveşte controlul şi monitorizarea îndeplinirii de către contribuabili a obligaţiilor fiscale.
Pe de altă parte, admiţând în mod eronat acţiunea introductivă prin admiterea excepţiei necompetenţei organelor fiscale în efectuarea controlului, prima instanţă nu a insistat în cercetarea fondului pricinii, ceea ce atrage potrivit art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la o cercetare a modului de aplicare a legii de către organele fiscale pentru perioada supusă controlului, respectiv 01.05.2003 – 30.04.2008. în acest sens, urmează a fi avute în vedere disp. art. 42 şi 43 din OUG Nr. 102/1999, pentru perioada 01.05.2003 – 31.12.2006; şi disp. art. 78 alin.3 din Legea nr. 448/2006, pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008, precum şi sfera de aplicare a celor două acte normative aşa cum este definită prin textele de lege precitate, cu observarea faptului că autorităţile si instituţiile publice sunt cuprinse în sfera contribuabililor doar în cel de-al doilea act normativ.
De asemenea, cu ocazia rejudecării cauzei, vor fii avute în vedere şi celelalte motive de nelegalitate a hotărârii atacate aşa cum au fost acestea expuse în cererea de recurs.
