Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că reclamantul a solicitat, prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Craiova, anularea deciziei de impunere nr.125284/27.09.2012 şi a dispoziţiei nr.8078/3.12.2012, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova – Direcţia de impozite şi taxe.
Ulterior, prin cererea depusă la 14 iunie 2013, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Primarului municipiului Craiova, în considerarea calităţii acestuia de emitent al Dispoziţiei nr.8078/3.12.2012.
La acelaşi termen, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Primarului municipiului Craiova.
Prin sentinţa nr.290/12.07.2013 s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, dosarul fiind înregistrat pe rolul tribunalului sub nr.12981/63/3.09.2013.
Se reţine, din actele dosarului, că prin decizia de impunere nr.125284/27.09.2012, emisă de Direcţia impozite şi taxe din cadrul Primăriei Craiova, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 493262 lei, reprezentând taxa pe teren şi majorări de întârziere de 415031 lei.
Decizia a fost contestată pe cale administrativă, fiind respinsă prin Dispoziţia nr.8078/3.12.2012 emisă de Primar.
În esenţă, reclamanta susţine, pe de o parte, că dispoziţiile legale invocate de pârâtă nu sunt aplicabile; pe de altă parte, susţine că, la stabilirea taxei, au fost încălcate dispoziţiile de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE şi Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locală este obligată să ia toate măsurile pentru ca toate costurile necesare organizării şi exploatării unui depozit de deşeuri să fie acoperite de preţul practicat de operator.
Contestaţia este neîntemeiată, pentru argumentele expuse în continuare:
Analizând cu prioritate excepţia invocată de pârâtă, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei impozite şi taxe a municipiului Craiova, se reţine că potrivit art.17 din OG 92/2003, subiectele raportului de drept fiscal sunt unităţile administrativ teritoriale care sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile administrative.
Aşadar, într-un litigiu precum cel prezent, generat de stabilirea unui raport de drept material fiscal, calitate procesuală pasivă are atât unitatea administrativ teritorială dar şi compartimentul de specialitate care, în limita atribuţiilor delegate, a emis actul de impunere (în speţă Direcţia impozite şi taxe care a emis decizia de impunere), precum şi autoritatea administraţiei publice care a soluţionat contestaţia formulată pe cale administrativă (respectiv Primarul municipiului emitent al dispoziţiei contestate).
Din perspectiva dispoziţiilor menţionate reiese că acestea reprezintă unitatea administrativ teritorială în raportul juridic fiscal, în considerarea faptului că emit acte fiscale, calitate care le conferă legitimitate procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile legii 554/2004 potrivit cu care plângerea împotriva actelor administrativ fiscale se judecă în contradictoriu cu emitentul actului.
În concluzie, excepţia urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, se constată că între părţi se derulează contractul de asociere nr.17/2002, modificat prin acte ulterioare, contract prin care Consiliul Local Craiova a pus la dispoziţia reclamantei un teren de 49,38 ha pentru realizarea unui depozit ecologic.
Contractul prevede că asociatul Consiliul Local asigură, garantează şi pune la dispoziţia asocierii terenul (art.5); că predarea terenului se consemnează într-un protocol (art.6); reclamanta se obligă să asigure proiectarea, scoaterea din circuitul agricol a terenului, obţinerea avizelor necesare, construcţia depozitului, finanţarea acestor activităţi precum şi gestiunea depozitului (art.9); reclamanta s-a obligat să finanţeze integral programul de investiţii, inclusiv proiectarea, construirea, schimbarea destinaţiei terenului şi gestiunea depozitului (art.30); reclamanta s-a obligat să garanteze exploatarea şi gestiunea corectă a depozitului, asumându-şi întreaga responsabilitate în cazul gestionării defectoase (art.32).
Din întregul conţinut al contractului de asociere reiese că acesta se circumscrie dispoziţiilor referitoare la contractul de asociere în participaţiune (reglementat de codul comercial, în vigoare la data contractului) fiind un contract prin care două persoane, din care de regulă una este comerciant, se învoiesc să pună ceva în comun în scopul desfăşurării, de una dintre ele, a unei activităţi comerciale sau în scopul săvârşirii, de una dintre ele, a unei sau unor operaţiuni comerciale, urmând ca fiecare dintre părţi să participe la beneficiile şi pierderile activităţii sau operaţiunii propuse (art.251-256 Cod commercial).
Din interpretarea art. 254 cod comercial rezultă că este de esenţa contractului constituirea unei mize sociale, ca suport material pentru săvârşirea de acte de comerţ, miză producătoare de beneficii. În considerarea acestui aport, asociatul participant participă la beneficii operaţiunii.
În cazul din speţă, este clar că aportul Consiliului Local a constat în terenul pus la dispoziţia asocierii, în vreme ce aportul reclamantei a constat în industria sa: experienţa de proiectare, de execuţie şi de gestiune a depozitelor ecologice, precum şi în finanţarea acestor activităţi.
Asocierea în participaţiune nu constituie o persoană morală, cu o personalitate juridică distinctă – art.253 cod commercial, iar acest caracter este evidenţiat în cadrul contactului încheiat, în prevederile art….
Nu se constituie un patrimoniu comun, autonom, ci are loc numai o interpunere a unei valori economice aparţinând asociatului participant în fondul de comerţ a asociatului administrator, fără a se constitui un fond comun.
În ceea ce priveşte funcţionarea asocierilor în participaţiune, unul dintre participanţii la asociere devine administratorul parteneriatului (asociat administrator), în timp ce celălalt participant deţine doar un rol auxiliar (asociat participant).
Asociatul administrator este persoana care desfăşoară activitatea comercială şi care acordă o participaţiune la beneficiile afacerii sale; în vreme ce, asociatul participant poate fi orice persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomerciant.
În speţă, din conţinutul contractului reiese în mod cert că reclamanta are calitatea de asociat administrator, fiind persoana care desfăşoară activitatea comercială şi care asigură gestiunea depozitului; de asemenea, reclamanta asigură conducerea tehnică şi administrativă pentru buna desfăşurare a activităţii de construcţie şi gestiune a depozitului (art.10 din contract).
Se mai reţine că dispoziţiile legale din codul comercial instituie prezumţia, cu valoare de relativă, potrivit căreia asociatul participant pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse ca miză socială. Se realizează un transfer al proprietăţii din patrimoniul acestuia în patrimoniul asociatului administrator. Transmiterea proprietăţii are loc la data încheierii contractului. Transferul este cu titlu oneros ( în schimbul aportului, asociatul are o participare la beneficiile ce se vor obţine).
În acest sens, sunt dispoziţiile art.254 alin.1 care prevăd că participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii.
În mod expres părţile pot deroga de la această dispoziţie, potrivit art.254 alin.2, aducând ca aport numai folosinţa bunurilor.
Deşi în contract nu sunt stipulate clauze pe acest aspect, este în afară de orice dubiu că pe perioada existenţei asocierii în participaţiune, asociatul secundar (în speţă Consiliul Local) pierde cel puţin folosinţa şi posesia bunurilor aduse ca aport.
Dat fiind faptul că, în cazul concret din speţă, aşa cum reiese din conţinutul întregului contract, asocierea este administrată de reclamanta care asigură “conducerea tehnică şi administrativă”, aceasta va fi cea care exercită prerogativele de posesie şi uz asupra bunului imobil, şi nu proprietarul acestui bun. Într-o asemenea situaţie, întrucât dreptul de proprietate asupra respectivului bun imobil este adus ca aport în asociere pentru intreaga durata de existenţă a asocierii, se poate afirma că în mod practic celălalt asociat nu va putea exercita prerogativele de posesie şi uz asupra bunului imobil până la încetarea contractului de asociere în participatiune.
Aşadar, folosinţa bunurilor aduse ca aport de Consiliul Local aparţine, pe întreaga perioadă a asocierii, reclamantei, în calitate de asociat care asigură gestiunea întregii activităţi.
În acestă calitate, reclamanta este obligată, în temeiul dispoziţiilor Codului fiscal, la plata taxei pe teren:
Art.256 alin (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.
Faţă de cele menţionate, instanţa apreciază că apărarea reclamantei în sensul că dispoziţiile art.256 CF nu sunt aplicabile, este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte modul de calcul al acestei taxe, se reţine că a fost avută în vedere suprafaţa de teren pusă la dispoziţia asocierii şi aflată în folosinţa reclamantei, respectiv suprafaţa de 49,38 ha până la 1.07.2010, şi suprafaţa de 44,38 ha, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr.4/1.07.2010 la contractul de asociere, act semnat de ambele părţi.
De asemenea, potrivit art.259 CF, pentru un teren dobândit de o persoană în cursul anului, impozitul pe teren se datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit; orice persoană care dobândeşte teren are obligaţia de a depune o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii publice locale în termen de 30 de zile; orice persoană care modifică folosinţa terenului are obligaţia de a depune o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii publice locale în termen de 30 de zile de la modificare.
Potrivit art.85 din 0G 92/2003, declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
Art.260 CF: Impozitul se plăteşte în două rate egale, până la 31 martie şi 30 septembrie.
Dispoziţiile menţionate stabilesc atât obligaţia de depunere a declaraţiei fiscale, în cazul dobândirii folosinţei un teren pentru care există obligaţia de plată a taxei, cât şi termenul în care se depune precum şi data de la care se datorează impozitul pe teren (şi în mod similar taxa pe teren).
Pentru acest motiv, a fost respins ca neutil cauzei obiectivul expertizei solicitate ce urmărea stabilirea de către expert a scadenţei obligaţiei de plată şi a momentului de la care se datorează accesorii.
În ceea ce priveşte cuantumul majorărilor de întârziere, acesta a fost calculat, începând cu ziua următoare scadenţei, aplicând procentul de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, respectiv 2% (după modificările aduse prin OUG 39/2010).
De altfel, în privinţa acestui aspect reclamanta nu a formulat critici.
Criticile formulate împotriva cuantumului obligaţiei stabilite au vizat faptul că taxa calculată ar fi trebuit să ţină seama de suprafaţa de teren folosită efectiv de reclamantă, respectiv cea de 1,3 ha pe care sunt construite celulele de depozitare, aspect de altfel necontestat de pârât.
Însă, aşa cum s-a arătat anterior, reclamanta are folosinţa întregului teren care a fost pus la dispoziţia asocierii, aflându-se în folosinţa reclamantei, ca administrator al asocierii, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art.256 CF, aceasta este obligată să achite taxa aferentă pentru tot terenul pe care-l are în folosinţă, fiind fără relevanţă suprafaţa de teren pe care a amplasat efectiv celulele de depozitare.
Acesta a fost şi motivul pentru care a s-a respins obiectivul al treilea al expertizei solicitate, obiectiv care urmărea calcularea taxei în raport de suprafaţa efectiv folosită.
O altă critică a reclamantei a vizat încălcarea dispoziţiilor de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE şi Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locală este obligată să ia toate măsurile pentru ca toate costurile necesare organizării şi exploatării unui depozit de deşeuri să fie acoperite de preţul practicat de operator. A susţinut reclamanta că, prin impunerea taxei pe teren, costurile exploatării depozitului nu mai sunt acoperite de preţul practicat de aceasta, aşa cum a fost stabilit prin contract.
În primul rând, trebuie menţionat că o directivă nu are aplicabilitate directă, astfel că ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru.
Chiar dacă uneori prevederile unei Directive pot fi invocate direct de particulari în faţa instanţelor (anume atunci când prevederile sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate şi doar dacă statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect în termenul stabilit), odată ce aceasta este transpusă în dreptul naţional, persoana care intenţionează să-şi valorifice drepturile trebuie să o facă în temeiul prevederilor relevante din legea naţională.
Sub acest aspect, se observă că Directiva 1999/31/CE a fost transpusă în sistemul de drept naţional prin HG 349 din 21 aprilie 2005 care la art.38 prevede: Prezenta hotărâre transpune Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 182 din 16 iulie 1999.
Iar art.10 din Directivă, invocat de reclamantă, este aproape identic cu art.10 din HG 349/2005: “(2) Autorităţile administraţiei publice locale iau măsuri ca atât costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea unui depozit de deşeuri municipale, cât şi costurile estimate pentru închiderea şi urmărirea post închidere a depozitului să fie acoperite de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit”.
Ca atare, norma de transpunere a directivei, respectiv HG 349 din 21 aprilie 2005, este cea care conferă drepturi ce pot fi invocate în faţa instanţei.
Reclamanta a susţinut că aceste prevederi sunt încălcate de dispoziţiile codului fiscal, referitoare la instituirea taxei pe teren, întrucât prin plata acestei taxe, costurile de exploatare a depozitului nu ar mai fi acoperite de preţul practicat de operator.
Mai întâi, trebuie menţionat că o taxă precum cea contestată de reclamantă, constituie un cost de exploatare care ar trebui să fie inclus în preţul achitat operatorului, pentru a se asigura respectarea prevederilor HG 349/2005 şi îndeplinirea de către stat a cerinţelor Directivei 1999/31;
Ca atare, normele naţionale trebuie să garanteze că totalitatea acestor cheltuieli este suportată în final de către deţinătorii care depozitează deşeuri în vederea eliminării.
În acest sens, se constată că normele naţionale (constituind în fapt transpunerea Directivei) garantează respectarea acestei obligaţii, prin dispoziţiile art.10 din HG 349/2005, obligând autorităţile administraţiei publice locale să ia măsuri pentru ca toate costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea unui depozit de deşeuri municipale să fie acoperite de preţul practicat de operator.
Aşadar, reclamanta are la dispoziţie prevederi în legislaţia naţională care pot fi invocate pentru respectarea drepturilor sale.
Nimic nu o împiedică să invoce aceste reglementări şi să solicite renegocierea clauzelor contractuale, mai ales că preţul încasat, în calitate de gestionar al depozitului de deşeuri, a fost stabilit pe cale contractuală iar clauzele contractuale dau dreptul părţilor contractante la renegocierea acestor clauze, în cazul în care intervin modificări legislative care ar putea influenţa aceste clauze (art.51);
De asemenea, se constată că contractul încheiat este în măsură să asigure respectarea dispoziţiilor HG 349/2005, de vreme ce art.18 din contract prevede că reclamanta are dreptul de a cere reexaminarea tarifelor în toate cazurile în care va considera că este necesar în urma modificărilor esenţiale a condiţiilor de gestiune şi de fiecare dată când se va considera necesară realizarea de noi investiţii pentru îmbunătăţirea serviciilor sau pentru modernizarea amplasamentelor şi ca urmare a noi legi, reglementări, ordine sau directive aprobate de ministere sau autorităţi competente; iar art.19 prevede că celălalt contractant va fi obligat să analizeze cererea de revizuire a tarifelor şi dacă se demonstrează că este fondată, să comunice acceptarea formală a noilor tarife revizuite în cel mult 60 de zile de la data notificării.
Aşadar, contractul încheiat între părţi, care prevede şi posibilitatea renegocierii tarifului stabilit, este în măsură să garanteze că toate costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea unui depozit de deşeuri municipale sunt acoperite de preţul practicat de operator.
Este alegerea părţilor să stabilească preţul practicat, astfel încât prevederile invocate să fie respectate.
Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut dovada efectuării acestor demersuri (cererea în acest sens adresată autorităţii publice datând din 15.10.2013, deci după introducerea prezentei acţiuni) iar instanţa nu poate interveni în acordul părţilor, mai ales că nu a fost învestită în acest sens.
În prezenta cauză, instanţa este ţinută să analizeze legalitatea deciziei de impunere, în raport cu dispoziţiile ce au stat la baza emiterii ei, nefiind învestită cu un litigiu ce reclamă executarea contractului.
Acesta a fost motivul pentru care s-a dispus respingerea primului obiectiv al expertizei solicitate, care urmărea să se stabilească în ce măsură tariful de depozitare al deşeurilor include costuri reprezentând impozite şi taxe aferente terenului.
Expertiza a fost apreciată ca neutilă cauzei de vreme ce, pe de o parte, tariful fusese stabilit de comun acord între părţi şi, pe de altă parte, nu existau demersuri cu privire la revizuirea acestui tarif şi nici o cerere adresată instanţei referitoare la derularea contractului dintre părţi şi eventualele neînţelegeri cu privire la revizuirea tarifului.
A mai susţinut reclamanta că s-ar fi impus analizarea de către instanţă a acestui aspect (în ce măsură tariful de depozitare al deşeurilor include costuri reprezentând impozite şi taxe aferente terenului) pentru ca, în cazul în care susţinerea s-ar dovedi reală, instanţa să lase neaplicată dispoziţia din codul fiscal ce stabileşte taxa respectivă.
Apărarea este neîntemeiată.
Pe de o parte, înainte de a lăsa neaplicate anumite dispoziţii din dreptul naţional, instanţa trebuie să se asigure că nu se poate ajunge la o interpretare a acestor dispoziţii care să permită soluţionarea acţiunii într-un mod conform textului şi finalităţii Directivei; or, aşa cum s-a arătat anterior, există posibilitatea ca finalitatea Directivei să fie asigurată, chiar în condiţiile aplicării Codului fiscal, prin revizuirea tarifului stabilit, ca urmare a renegocierii clauzelor contractuale prin acordul comun al părţilor.
În ipoteza susţinută de reclamantă, în care achitarea taxei pe teren ar conduce la majorarea costurilor astfel încât acestea nu ar mai fi acoperite de preţul încasat, nu dispoziţiile din codul fiscal sunt cele care ar contraveni prevederilor HG 349/2005, ci chiar acordul părţilor, concretizat în contractul încheiat.
Pe de altă parte, propunerea reclamantei, de a lăsa neaplicate dispoziţiile din codul fiscal, ar contraveni finalităţii Directivei.
Aşa cum a susţinut şi reclamanta, prevederile art.10 din HG 349/2005 urmăresc să respecte principiul potrivit căruia “poluatorul plăteşte”; în esenţă, potrivit acestui principiu, suportarea cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării trebuie suportate în cele din urmă de producătorul produsului din care provin deşeurile.
Or, varianta acreditată de reclamantă ar avea drept consecinţă suportarea costurilor (sau a unei părţi a acestor costuri) aferente exploatării deşeurilor, de către autoritatea publică; astfel, în condiţiile în care aceste costuri includ şi taxa pe teren (reglementată de codul fiscal), exonerarea reclamantei de plata acestei taxe (doar pentru că preţul stabilit de părţi nu ar mai acoperi costurile de exploatare a depozitului) ar avea drept consecinţă diminuarea bugetului local cu o sumă echivalentă acestei taxe ceea ce ar însemna suportarea de către autoritatea publică a acestor costuri, cu încălcarea deci a principiului potrivit căruia “poluatorul plăteşte”.
În concluzie, se reţine că, în eventualitatea în care costurile cu exploatarea depozitului nu mai sunt acoperite de preţul încasat de operator (iar acest fapt trebuie dovedit), s-ar impune revizuirea preţului în sensul dispoziţiilor HG 349/2005 şi nu exonerarea de plata unor taxe, stabilite prin lege şi care nu contravin dispoziţiilor HG 349/2005.
Este la latitudinea părţilor contractante să stabilească preţul practicat astfel încât să asigure respectarea dispoziţiilor menţionate, şi cum acest aspect nu a format obiect al prezentului litigiu, excede analizei instanţei.
În raport ce argumentele expuse anterior, constatând că decizia de impunere a fost legal emisă, în aplicarea dispoziţiilor art.256 Cod fiscal, instanţa apreciază neîntemeiată contestaţia formulată pe care o va respinge în consecinţă.
