Potrivit art. 2 din Legea nr. 124/2014, se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 [potrivit art. 1 lit. a), trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii.
Pe de altă parte, Legea nr. 124/2014 nu se referă doar la sume acordate în baza actelor normative menţionate la art. 1, acest text legal definind sfera beneficiarilor legii, adică personalul ale cărui drepturi salariale sunt prevăzute de acele acte normative. Aceasta nu înseamnă că şi măsura exonerării de la plată priveşte doar sumele acordate în baza acestor acte normative. De altfel nici nu există vreo obligaţie de restituire câtă vreme sumele respective au fost acordate conform legii, ci tocmai când limitele acesteia au fost depăşite inclusiv prin asumarea de către angajator a unor obligaţii cu depăşirea limitelor legale. Dimpotrivă, această măsură priveşte sumele pe care personalul respectiv le are de restituit.
Pe de altă parte, Legea nr. 124/2014 nu se referă doar la sume acordate în baza actelor normative menţionate la art. 1, acest text legal definind sfera beneficiarilor legii, adică personalul ale cărui drepturi salariale sunt prevăzute de acele acte normative. Aceasta nu înseamnă că şi măsura exonerării de la plată priveşte doar sumele acordate în baza acestor acte normative. De altfel nici nu există vreo obligaţie de restituire câtă vreme sumele respective au fost acordate conform legii, ci tocmai când limitele acesteia au fost depăşite inclusiv prin asumarea de către angajator a unor obligaţii cu depăşirea limitelor legale. Dimpotrivă, această măsură priveşte sumele pe care personalul respectiv le are de restituit.
Exonerarea de la plată în condiţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 124/2014, în privinţa sumelor care trebuie să fie restituite, intervine şi în cazurile în care, subsecvent constatării prejudiciului de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control, angajatorul a obţinut o hotărâre judecătorească în sensul restituirii, legea neprevăzând vreo distincţie sub acest aspect.
Exonerarea de la plată în condiţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 124/2014, în privinţa sumelor care trebuie să fie restituite, intervine şi în cazurile în care, subsecvent constatării prejudiciului de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control, angajatorul a obţinut o hotărâre judecătorească în sensul restituirii, legea neprevăzând vreo distincţie sub acest aspect.
Art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
Art. 2 din Legea nr. 124/2014
I. Sentinţa apelată:
Prin sentinţa civilă nr. 2227/26.11.2015, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată la 23.06.2015 de reclamanţii […], […] şi […] în contradictoriu cu pârâţii UAT Municipiul Tulcea, prin Primar, şi Primarul municipiului […], a dispus exonerarea reclamanţilor de la plata sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr.1752/2013 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul cu nr. 8191/88/2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 998/2013 a Curţii de Apel Constanţa, nerestituite începând cu septembrie 2014, şi a obligat pârâta la restituirea sumelor reţinute reclamanţilor începând cu la septembrie 2014.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
În fapt, nu s-a contestat că reclamanţii se legitimează ca angajaţi ai Primăriei Municipiului […], în calitate de personal contractual, fiindu-le acordate, în baza art. 32 alin. 5 din Contractului colectiv de muncă nr. …/28.02.2011, o serie de drepturi băneşti pentru „menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, pentru refacerea capacităţii de muncă, pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie”, drepturi a căror natură salarială este contestată de pârâtă pe fondul prezentei cauze (sublinierea noastră).
Situaţia premisă a cererii de chemare în judecată a rezultat în urma verificărilor efectuate de către controlorii Camerei de Conturi Tulcea, prilej cu care s-a constatat, prin Decizia nr. 17/2012, că respectivele drepturi au fost nelegal acordate, în esenţă pentru încălcarea dispoziţiilor Legii 273/2006, a Legii 284/2010, a Legii 130/1996 şi OUG 119/1999, fiind dispusă recuperarea sumelor acordate şi formulate acţiuni în răspunderea patrimonială a reclamanţilor din prezentul litigiu.
Ca atare, prin sentinţa civilă nr.1752/2013 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr.8191/88/2012, menţinută prin decizia civilă nr. 128/2014 a Curţii de Apel Constanţa, a fost admisă, cu putere definitivă de lucru judecat, cererea formulată de pârâta din prezenta cauză, rezultând obligarea angajaţilor reclamanţi la restituirea sumelor încasate cu titlul de drepturi speciale, procedându-se la reţinerea lunară a acestora.
În faza de executare a hotărârii judecătoreşti mai sus menţionate, în luna octombrie 2014, reclamanţii au solicitat pârâtei să le fie restituite sumele ce le-au fost reţinute după luna septembrie 2014, întrucât au fost exoneraţi de la plată ca urmare a Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, însă pârâta le-a comunicat că nu se poate da curs solicitării, întrucât drepturile acordate nu s-ar circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 124/2014, care vizează doar drepturile de natură salarială.
Aşa cum s-a arătat, situaţia de fapt mai sus reţinută nu a fost contestată de pârâtă, prezentul litigiu fiind generat de intrarea în vigoare a Legii 124/2014, la data de 27.09.2014, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 700/24.09.2014.
În drept, chestiunea principală dedusă analizei, de a cărei rezolvare depinde soluţia ce va fi pronunţată, constă în a se stabili dacă situaţia juridică a reclamanţilor şi drepturile suplimentare de care au beneficiat aceştia în baza contractului colectiv de muncă se circumscriu sau nu sferei de aplicare a art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 124/2014, care stabilesc exonerarea de la plată pentru sumele pe care personalul enumerat în primul articol trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii, precum şi încetarea plăţii acestor sume de către persoanele beneficiare.
Răspunsul nu poate fi, în esenţă, decât pozitiv, întrucât:
?A) obligaţia de restituire a fost o consecinţă a constatărilor Curţii de Conturi, fiind îndeplinite cerinţele ipotezei normei juridice mai sus citate, sub aspectul circumstanţierii împrejurărilor în care urmează a fi aplicată dispoziţia normei,
?B) reclamanţii fac parte din personalul ale căror venituri au fost stabilite prin acte normative aplicabile sectorului bugetar,
?C) veniturile încasate necuvenit au natură salarială.
Cerinţa de la pct. A) este întrunită în cazul reclamanţilor, aspect necontestat de către părţi.
Asupra cerinţei de la pct. B), nu se poate susţine cu temeiuri valide, prin opinia exprimată de cei doi asistenţi judiciari, că prevederile Legii 124/2014 nu ar fi aplicabile reclamanţilor, întrucât, spre deosebire de vechea reglementare a amnistiei (Legea 84/2012), veniturile beneficiarilor ar trebui să fie stabilite prin acte normative, iar nu prin contracte colective de muncă.
Argumentele împotriva acestei interpretări, prin care se susţine că Legea 124/2014 nu ar fi aplicabilă întrucât veniturile de restituit nu ar fi fost „stabilite în baza unor acte normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar” (art. 1 lit. a din actul normativ evocat), sunt:
?de natură logică:
?de principiu, raportat la calitatea reclamanţilor de personal plătit din fonduri bugetare, este cunoscut că veniturile salariale ale acestora sunt întotdeauna stabilite în baza unor acte cu caracter normativ, care stabilesc regimul juridic al respectivilor funcţionari, chiar dacă interpretarea şi aplicarea acestor acte normative se realizează greşit (deci şi atunci când veniturile bugetare sunt stabilite prin contract, această stabilire se face tot în baza actelor normative care sunt aplicabile respectivei categorii bugetare),
?în concret, este evident că veniturile salariale deduse judecăţii „au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii 330/2009, Legii 339/2007, Legii 284/2010 ş.a.” (art. 1 lit. a din Legea 124/2014): această stabilire a drepturilor prin contractul colectiv de muncă s-a realizat, deşi greşit din punct de vedere juridic, în baza actelor normative anterioare Legii 330/2009, Legii 284/2010 şi celorlalte legi enumerate de art. 1 lit. a, întrucât existau prevederi legale „aplicabile anterior” care permiteau acordarea respectivelor sporuri şi indemnizaţii speciale (abrogate odată cu intrarea în vigoare a legilor unice de salarizare, dar care au fost aplicate, în mod greşit din punct de vedere juridic, după data abrogării acestora);
?dacă nu ar fi existat acte normative în baza cărora să fi fost stabilite veniturile reclamanţilor, pentru perioada dedusă analizei, nu ar fi existat obligaţia de restituire, ceea ce nu e cazul în speţă;
?în ultimă instanţă, dacă s-ar trece peste argumentele de mai sus, se poate observa că veniturile de natură salarială ale reclamanţilor „au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar”, „aplicabile anterior”, în mod corect din punct de vedere juridic, chiar de către controlorii Curţii de Conturi, fără ca legiuitorul să impună vreo condiţie cu privire la momentul stabilirii respectivelor drepturi (anterior sau ulterior controlului financiar fiscal), ci doar raportat la izvorul legal al acestora (greşit, din punct de vedere juridic, pentru că altfel nu ar fi existat obligaţia de restituire constatată prin hotărâri judecătoreşti definitive)
?de natură juridică:
?norma juridică trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul inaplicabilităţii absolute a acesteia (dacă s-ar accepta interpretarea contrară, că veniturile a căror restituire a fost amnistiată trebuiau să fie stabilite în baza actelor normative care erau aplicabile anterior în mod corect din punct de vedere juridic, ar rezulta că Legea 124/2014 nu şi-ar găsi vreodată aplicabilitate, pentru că întotdeauna respectivele venituri au fost în mod greşit şi nelegal încasate, cu încălcarea legii, iar nu în baza acesteia),
?interpretarea şi aplicarea contrară ar crea o situaţie nepermisă de discriminare lipsită de justificare obiectivă între bugetarii ale căror venituri încasate necuvenit au fost stabilite prin contracte individuale sau colective de muncă şi bugetarii ale căror venituri încasate necuvenit nu au fost stabilite în această manieră: nu există temeiuri valide pentru care legiuitorul să fi intenţionat instituirea vreunei diferenţieri de tratament în funcţie de natura actelor juridice ce au generat încasarea drepturilor necuvenite, natură care poate varia, de la o instituţie publică la alta (act administrative, cu caracter individual sau colectiv, acorduri colective de muncă ş.a.),
?intenţia legiuitorului atunci când a folosit sintagma „prezenta lege se aplică: a) personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare […]” a fost doar aceea de a stabili sfera subiecţilor de drept ce pot beneficia de amnistie, ca fiind categoria personalului din sectorul bugetar, pe care a identificat-o ca fiind compusă din persoanele cărora li se aplică „actele normative privind salarizarea personalului din sectorul sectorului bugetar”, conform art. 1 lit. a din legea evocată (în care se includ reclamanţii).
Asupra cerinţei de la pct. C), tribunalul reţine, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 124/2014, că actul normativ se aplică ,,personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii – cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, … Legii – cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii – cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, …. Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (sublinierea noastră)”.
Raportat la calificarea sumelor pe care părţile reclamante au fost obligate să le restituie, constând în „acoperirea unei părţi din cheltuielile cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrană şi motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie”, în baza art. 32 alin. 5 din contractul colectiv de muncă, nu se poate susţine că aceste drepturi nu ar avea natura salarială, fiind evident că sunt acordate complementar salariului şi în strânsă legătură cu acesta, în scopul consolidării relaţiei angajat-angajator.
Cu alte cuvinte, chiar dacă sunt evidenţiate, ca modalitate de plată, distinct de cuantumul salariului, respectivele drepturi nu au caracter autonom, încetând a fi acordate dacă drepturile salariale nu mai sunt datorate de către angajator. Prin urmare, drepturile în discuţie nu se circumscriu unui regim juridic de drept comun distinct de cel aplicabil instituţiei juridice a salariului, de care nu se diferenţiază nici prin izvorul generator al raportului juridic din al cărui conţinut fac parte (contractul de muncă, individual sau colectiv) şi nici prin finalitatea urmărită (plata contravalorii muncii şi a disconfortului rezultat din prestarea acesteia).
Cu titlu exemplificativ, este cunoscut că sporurile plătite pentru reducerea stresului sau pentru asigurarea confidenţialităţii angajaţilor, ce intră în alcătuirea drepturilor speciale mai sus enumerate, reprezintă componenta salariului de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, inclusiv cel angajat în sistemul justiţiei (conform prevederilor exprese ale art. 7 alin. 1 lit. h din Legea 284/2010, raportat la art. 3 alin. 1 din Capitolul VIII la Anexa 1 a aceluiaşi act normativ).
În sprijinul acestei interpretări, se observă că legiuitorul a folosit sintagma ,,venituri de natură salarială” şi nu s-a limitat doar la sintagma de „salarii”, iar potrivit art. 55 din Codul fiscal, veniturile salariale sunt cele ,,obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă.”(subl. ns.)
În concluzie, se verifică natura salarială a veniturilor a căror restituire a fost dispusă de către Curtea de Conturi, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 55 alin. 1 Legea Codului fiscal nr 571/2003, ca definesc veniturile salariale ca “venituri în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă” şi în contextul factual al speţei, în care este evident că drepturile de natură specială de care au beneficiat reclamanţii pentru reducerea stresului, pentru confidenţialitatea, fidelitatea şi stabilitatea faţă de instituţia angajatoare reprezintă venituri de natură salarială, calificate ca sporuri salariale, prin dispoziţiile Legii 284/2010 privind salarizarea unitară.
II. Apelul:
1. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii UAT Municipiul Tulcea, prin Primar şi Primarul municipiului Tulcea, solicitând anularea acesteia şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de apel, pârâţii au arătat că prima instanţă a conferit în mod eronat natură salarială drepturilor speciale, apreciindu-le a fi fost acordate complementar salariului şi în strânsă legătură cu acesta. Nu orice sume de bani cuvenite sau stipulate în favoarea angajaţilor fac parte din categoria drepturilor salariale, ci numai acelea care reprezintă contraprestaţia muncii. Drepturile speciale nu au fost acordate corespunzător şi proporţional muncii prestate de angajaţi, ele fiind negociate într-un cuantum fix, ce nu era afectat de realizarea zilelor de concediu sau de calculul tranşelor de vechime. Aceste sume nu au fost fiscalizate în cadrul raporturilor de muncă şi în considerarea calităţii de salariaţi a beneficiarilor acestor drepturi. Atâta vreme cât Codul muncii permite acordarea către salariat şi a altor drepturi băneşti ori de altă natură, potrivit titlului V intitulat „Sănătatea şi securitatea în muncă”, trebuie acceptat că legea permite părţilor unui raport juridic de muncă dreptul de a negocia şi de a stabili şi alte categorii de drepturi în afara celor salariale. Drepturile speciale nu se circumscriu sferei drepturilor salariale, ci sunt ajutoare materiale, inserate la capitolul „Condiţiile de muncă, protecţia muncii şi protecţia socială”.
De asemenea, instanţa a considerat eronat că aceste drepturi speciale s-ar circumscrie sferei de aplicare a Legii nr. 124/2014, reţinând că aceste venituri ar fi fost stabilite prin acte normative speciale. Instanţa a înţeles greşit intenţia legiuitorului, prin raportare la domeniul de aplicare a Legii nr. 124/2014, căruia nu i se circumscriu drepturile speciale acordate la nivelul aparatului de specialitate al Primarului municipiului Tulcea, aceste drepturi nefiind stabilite în baza unor acte normative, ci a contractului colectiv de muncă, fiind prevăzute la capitole distincte de cele care reglementează salarizarea. Plata acestor drepturi speciale s-a realizat din bugetul local, nu de la capitolul dedicat cheltuielilor de personal, pentru aceste drepturi speciale nefiind reţinut impozit şi contribuţii către bugetul de stat, întrucât dispoziţiile art. 55 din Codul fiscal nu sunt incidente. Aceste drepturi speciale au fost acordate în urma negocierii cu reprezentanţii sindicatului, fără a fi incluse în statele de plată ale salariilor, şi au fost plătite la o dată diferită de cea a plăţii drepturilor salariale.
2. Reclamanţii intimaţi nu au formulat apărări faţă de cererea de apel.
3. În cadrul judecăţii în recurs a fost ataşat dosarul de fond şi nu au fost administrate probe noi.
III. Analiza apelului:
1. Prin sentinţa civilă nr. 1572/6.03.2013 a Tribunalului Tulcea, intimaţii au fost obligaţi să restituie sumele încasate cu titlu de drepturi speciale potrivit art. 32 alin. 5 din contractul colectiv de muncă nr. 5616/28.02.2011, în perioada iulie 2011 – octombrie 2011. Sentinţa a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 998/RCA/30.05.2013 a Curţii de Apel Constanţa, în considerentele căreia s-a reţinut că „în mod corect a apreciat instanţa de fond că atât timp cât salarizarea personalului plătit din fonduri publice se face prin lege, acordurile colective de muncă nu pot fi valorificate sub aspectul instituirii unor drepturi de natură salarială pe care chiar legea le-a înlăturat”. De asemenea, în considerentele acestei decizii sunt preluate considerentele sentinţei civile nr. 1572/6.03.2013 a Tribunalului Tulcea, în sensul că „se reţine că drepturile speciale la care se face referire sunt drepturi de natură salarială în accepţiunea prevederilor art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal”.
Aceste hotărâri judecătoreşti au autoritate de lucru judecat şi se impun părţilor potrivit art. 431 alin. 1 C. proc. civ., inclusiv în privinţa considerentelor care explică soluţia instanţei. Sub acest aspect, nu este posibilă calificarea drepturilor speciale care fac obiectul cauzei în alt mod decât ca drepturi de natură salarială, aşa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
2. Ulterior pronunţării deciziei civile menţionate a intrat în vigoare Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 124/2014, se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 [potrivit art. 1 lit. a), este vorba despre personalul ale căror venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, OUG nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, OUG nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, OUG nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare] trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii.
3. În speţă, intimaţii au fost salariaţii apelanţilor şi au încasat sumele care fac obiectul cauzei. Existenţa prejudiciului a fost constatată de Curtea de Conturi prin decizia nr. 17/2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014 (27.09.2014).
4. Drepturile speciale aflate în discuţie în cauză, acordate intimaţilor în baza contractului colectiv de muncă, intră în sfera drepturilor de natură salarială prevăzute de art. 2 din Legea nr. 124/2014, iar intimaţii intră în sfera persoanelor vizate de art. 1 din aceeaşi lege.
Trebuie observat că legiuitorul nu s-a referit în cadrul art. 2 la venituri salariale, ci la venituri de natură salarială, această din urmă noţiune având un sens mai larg decât cea dintâi, incluzând nu numai veniturile salariale, ci şi orice alte venituri încasate de salariaţi în cadrul raportului juridic de muncă, indiferent de capitolul din actul normativ, contractul colectiv sau individual de muncă ori alt izvor de obligaţii în care au fost prevăzute ori s-a pretins la un moment dat că sunt prevăzute. De asemenea, exonerarea intervine indiferent de modul în care angajatorul a înregistrat plăţile în contabilitate şi de măsura în care a interpretat şi a aplicat prevederile legale fiscale în legătură cu sumele plătite salariaţilor. Cu atât mai mult, nu are relevanţă dacă sumele respective au fost plătite odată cu salariile sau la date diferite.
De altfel, chiar obligaţia de restituire a fost constatată întrucât drepturile speciale excedeau drepturilor salariale prevăzute de lege, avându-se în vedere art. 1 alin. 2 din Legea nr. 284/2010, potrivit căruia „drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. 1 sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.
5. Se constată astfel că este întrunită ipoteza art. 2 din Legea nr. 124/2014, în sensul că s-a aprobat exonerarea de la plată inclusiv pentru sumele care fac obiectul dosarului de faţă, caz în care, o dată exoneraţi de la plată prin efectul legii, intimaţilor nu li se mai puteau opera reţineri pentru sumele restituite până la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, obligaţia de plată care le revenea.
Constatând astfel că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, în lumina considerentelor de mai sus, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., curtea va respinge apelul formulat în cauză ca nefondat.
