Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 75 din 15 ianuarie 2010
Prin Sentinţa civilă nr.433 din 24 martie 2009, a Judecătoriei Dej s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la repararea pagubei, excepţie invocată de către pârâtă şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC L.V. SRL ca fiind prescrisă.
S-a respins totodată şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
La termenul de judecată din data de 27.01.2009 instanţa, după ce a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţei materiale a Judecătoriei Dej invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins excepţia şi a reţinut cauza spre soluţionare, considerentele fiind cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 27.01.2009.
La termenul de judecată din data de 17.03.2009 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Poziţia părţilor a fost consemnată în încheierea de şedinţă din data de 17.03.2009, termen la care instanţa a amânat pronunţarea cu privire la excepţia pentru data de 24.03.2009.
Analizând excepţia invocată în raport cu actele de la dosar cu cele susţinute de părţi, instanţa a admis excepţia şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, luând în considerare următoarele:
Potrivit prevederilor art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Potrivit art.1 alin.1 din acelaşi decret, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 teza I-a din acelaşi decret, termenul prescripţiei este de 3 ani… .
Prin procesul-verbal de intervenţie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”, întocmit în urma incendiului produs la data de 28.07.2004 la sediul pârâtei, la pct. 3 s-a stabilit că a fost afectat şi magazinul de textile al S.C. T. S.R.L., în speţă reclamanta, la pct.6 a fost stabilit ca loc al focarului incendiului restaurantul pârâtei, sursa probabilă de aprindere fiind un scurtcircuit electric la unul din cablurile care alimentau un consumator din bar sau de pe bar, mijlocul care putea produce aprinderea fiind un cablu electric, primul material care s-a aprins fiind izolaţia cablului electric, iar împrejurarea determinantă pentru producerea incendiului a fost cablul electric neizolat corespunzător faţă de materialele combustibile.
Raportat la menţiunile cuprinse în procesul verbal mai sus menţionat, luând în considerare şi faptul că reclamanta a învederat că a cunoscut valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a incendiului, raportat la actele contabile, pe care le-a şi depus la dosarul cauzei, instanţa a apreciat că reclamanta avea posibilitatea să acţioneze în instanţă în vederea recuperării prejudiciului, iniţierea şi exercitarea unei acţiuni având ca obiect pretenţii nefiind îngrădită/prohibită prin lege în acest caz. Faptul atacării în instanţă de către pârâtă a procesului verbal de intervenţie amintit, solicitând anularea unor menţiuni care stabileau într-adevăr răspunderea pârâtei pentru producerea incendiului, nu a împiedicat accesul reclamantei la solicitarea reparării pagubei pricinuite, aceasta având posibilitatea să-şi formuleze propriile pretenţii fie pe cale incidentală, prin cerere reconvenţională formulată în cadrul litigiului menţionat mai sus, fie pe cale principală, printr-o acţiune de drept comun, având ca obiect pretenţii, precum cea de faţă. Nu poate fi luat în considerare argumentul potrivit căruia acest litigiu ar fi fost oricum suspendat în cazul în care ar fi fost iniţiat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului având ca obiect anularea unor menţiuni din procesul verbal de intervenţie, deoarece dreptul la acţiune a existat, iar suspendarea prevăzută de art.244 alin.1, pct.1 din Codul de procedură civilă, referitoare la ipoteza în care „dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi” are caracter facultativ, rămânând la aprecierea instanţei legal investită cu soluţionarea cererii să aprecieze în ce măsură s-ar fi impus soluţia suspendării cauzei. Ca urmare, instanţa a apreciat că în speţă trebuie luat în considerare momentul la care reclamanta a cunoscut persoana responsabilă de producerea incendiului, procesul-verbal de intervenţie prezumându-se ca fiind legal întocmit, nicidecum momentul la care hotărârea instanţei de fond prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect anularea unor menţiuni din procesul verbal de intervenţie a rămas definitivă şi irevocabilă, contrar celor susţinute de reclamantă, prin hotărârea menţionată nu s-a stabilit „faptul că societatea pârâtă este singura vinovată în propagarea incendiului”, ci a fost respinsă acţiunea ca urmare a faptului că nu a fost răsturnată prezumţia de temeinicie şi legalitate a procesului verbal de intervenţie şi a raportului de constatare tehnică.
Faţă de cele de mai sus, nu poate fi luat în considerare nici argumentul reclamantei conform căruia termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării deciziei Curţii de Apel prin care a fost respins recursul privind acţiunea în anulare parţială, menţionată mai sus, sau cel mult de la data întocmirii în respectiva cauză a raportului de expertiză tehnică din cuprinsul căruia se desprinde în mod cert concluzia vinovăţiei pârâtei cu privire la producerea incendiului cauzator de pagube, instanţa apreciind că în speţă determinant este momentul la care reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul procesului verbal de intervenţie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”. Astfel, instanţa a constatat că cel târziu la data de 20.09.2004 reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul acestui proces verbal, dat fiind faptul că prin întâmpinarea depusă la acea dată la dosarul având ca obiect anularea parţială a menţiunilor respectivului proces verbal face referire directă şi se raportează la conţinutul acestuia. Ca urmare, termenul de prescripţie de 3 ani aplicabil în speţă s-a împlinit la data de 20.09.2007, în condiţiile în care prezenta acţiune a fost promovată la data de 05.01.2009.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la repararea pagubei, excepţie invocată de către pârâtă, astfel că, faţă de soluţia dispusă cu privire la excepţia invocată, a respins acţiunea formulată de către reclamantă ca fiind prescrisă, şi a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr.466 din 13 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de SC T. SRL, menţinându-se în întregime hotărârea atacată.
Apelanta SC T. SRL a fost obligată să plătească intimatei SC “L.V.” S.R.L., suma de 238 lei constând în onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că potrivit prevederilor art.8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Or ,astfel cum rezultă din înscrisul de la dosar apelanta S.C. T. S.R.L. a primit procesul-verbal de intervenţie nr. 28/2 din data de 28.07.2004 iar în acest act, la pct. 6, este menţionat locul focarului: “Restaurantul firmei L.V. in jurul barului”, sursa probabila de aprindere fiind “scurtcircuit electric la unul din cablurile care alimentau un consumator”.
În aceste condiţii în mod corect a apreciat instanţa de fond că apelanta S.C. T. S.R.L. a cunoscut persoana vinovata de producerea pagubei la data comunicării procesului-verbal de intervenţie nr. 28/2 din data de 28.07.2004, act care nu a fost contestat in instanţa.
De asemenea, pertinent, a statuat instanţa de fond că nu poate fi luat în considerare nici argumentul reclamantei conform căruia termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării deciziei Curţii de Apel prin care a fost respins recursul privind acţiunea în anulare parţială a procesului verbal de intervenţie 28/1 din data de 28.07.2004 , în speţă determinant fiind momentul la care reclamanta apelantă a luat cunoştinţă de conţinutul procesului verbal de intervenţie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu” , care de altfel reiterează menţiunile reţinute în cuprinsul procesului-verbal de intervenţie nr. 28/2 din data de 28.07.2004.
Judecătorul fondului a procedat în mod corect atunci când a reţinut faptul că cel târziu la data de 20.09.2004 reclamanta apelantă a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul proces verbal de intervenţie nr. 28/2 din data de 28.07.2004 dat fiind faptul că prin întâmpinarea depusă la acea dată la dosarul având ca obiect anularea parţială a menţiunilor respectivului proces verbal face referire directă şi se raportează la conţinutul acestuia , astfel că , termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil în speţă s-a împlinit la data de 20.09.2007, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 05.01.2009.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC”T.”SRL a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei, schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
In motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţele de fond au reţinut în mod greşit momentul la care a început prescripţia dreptului material la acţiune respectiv, de la data emiterii procesului verbal de intervenţie.
În opinia reclamantei, termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei civile nr.1940/R/2008, în speţă nefiind vorba de o întrerupere a termenului de prescripţie, respectiv la data de 10.10.2008 deoarece în acest dosar s-a stabilit persoana vinovată de producerea incendiului. În acest sens, doar la acest moment reclamanta a cunoscut cu exactitate pe cel răspunzător de săvârşirea pagubei, conform art.8 din Decretul nr.167/1958.
În ipoteza în care reclamanta ar fi promovat o acţiune în pretenţii din momentul emiterii procesului verbal de intervenţie, această acţiune s-ar fi suspendat până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii privind anularea procesului verbal de intervenţie, promovată de către pârâtă pe rolul Judecătoriei Dej.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, atâta vreme cât au existat două procese verbale de intervenţie, din care unul a fost comunicat recurentei, proces neatacat de aceasta, reclamanta avea obligaţia să formuleze acţiunea în pretenţii cu aceeaşi dată, respectiv 28.07.2004, însă a omis să reţină că ambele procese aveau acelaşi conţinut fiind diferit doar numărul de înregistrare însă fiind emise în aceeaşi dată.
Susţinerile instanţelor de fond referitoare la faptul că recurenta avea posibilitatea să-şi formuleze propriile pretenţii pe cale incidentală, prin cerere reconvenţională în cadrul procesului de fond prin care s-a soluţionat ştergerea menţiunilor din procesul verbal de intervenţie sau pe calea unei acţiuni de drept comun, nu pot fi luate în considerare deoarece doar la data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei nr.1940/R/10.10.2008 a Curţii de Apel, s-a stabilit că principalul vinovat de propagarea incendiului şi implicit a prejudiciului cauzat este SC”L.V.”SRL.
În drept, recursul se întemeiază pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pârâta intimată SC”L.V.”SRL a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea poziţiei procesuale, intimata a arătat că în recurs nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotărârii atacate, ci numai motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 C.pr.civ.
Decizia criticată de recurentă a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, fiind în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză.
Susţinerea recurentei referitoare la faptul că doar în luna octombrie 2008 a cunoscut cu certitudine cuantumul prejudiciului şi persoana vinovată de producerea pagubei, respectiv la data pronunţării deciziei Curţii de Apel, nu pot fi reţinute deoarece în baza procesului verbal de intervenţie nr.28/2/28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”, reclamanta a obţinut despăgubiri în cuantum de 1.685.710.000 lei vechi de la SC”A.”SA în dosarele de daună cj3/056/IC şi cj3/057/IC din anul 2004.
Acest proces verbal de intervenţie a fost comunicat reclamantei la data de 28.07.2004 fiind menţionat şi locul focarului, respectiv restaurantul firmei L.V. şi sursa de aprindere, fiind un scurt circuit electric la unul din cablurile ce alimentau un consumator.
Reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei la data comunicării acestui proces verbal, act care nu a fost contestat în instanţă de către reclamantă.
Reclamanta a încasat despăgubirile mai sus arătate de la SC”A.”SA întrucât potrivit poliţei de asigurare nr.0870291/30.04.2004, SC”T.”SRL a asigurat clădirile şi alte construcţii pentru suma de 58.500 USD, iar produsele finite pentru suma de 29.667 USD, adică în total 88.167 USD.
Existenţa litigiului înregistrat de pârâtă pe rolul Judecătoriei Dej sub nr.2702/2004 nu a întrerupt cursul prescripţiei astfel încât în mod corect instanţele de fond au stabilit că acţiunea reclamantei este prescrisă.
În şedinţa publică din 15.01.2010, Curtea a invocat în temeiul art.306 alin.2 C.pr.civ., motivul de recurs de ordine publică privind necompetenţa materială a primei instanţe, având în vedere natura juridică a despăgubirilor solicitate de reclamantă, precum şi cuantumul pretenţiilor de 121.032 Ron.
Reprezentanta reclamantei recurente a arătat că prezentul litigiu este un litigiu civil, având în vedere că este vorba de o răspundere civilă delictuală.
Reprezentantul părţii civile intimate a arătat că natura prezentului litigiu este discutabilă, având în vedere că poate avea atât natură comercială, părţile fiind societăţi comerciale, cât şi natură civilă, aşa cum s-a considerat în faţa primei instanţe, deoarece s-a avut în vedere faptul că în cauză este vorba de o răspundere civilă delictuală. Totodată, arată că optează pentru natura civilă a litigiului.
Analizând decizia criticată cu prioritate prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat din oficiu, Curtea reţine următoarele :
Astfel, prin cererea de chemare înregistrată sub nr.14/219/2009 la data de 05.01.2009, la Judecătoria Dej, reclamanta SC”T.”SRL a chemat în judecată pârâta SC”L.V.”SRL solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 121.032 lei cu titlu de pretenţii constând din : marfă distrusă în incendiu, în valoare de 102.041 lei; mobilier distrus, în valoare de 8.991 lei şi profit nerealizat, în sumă de 10.000 lei, precum şi dobânda legală până la achitarea integrală a debitului.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că în data de 08.07.2004 la restaurantul pârâtei a izbucnit un incendiu care s-a datorat culpei exclusive a acesteia şi care s-a propagat la magazinul reclamantei cauzându-i prejudiciul mai sus menţionat. Marfa distrusă şi depreciată ca urmare a incendiului provenit de la imobilul pârâtei a fost în valoare de 157.041 lei, însă o parte din prejudiciu, în sumă de 55.000 lei a fost recuperată datorită faptului că o parte din marfă a fost asigurată.
În drept, acţiunea reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile art.998, art.999 şi art.1000 C.civ.
Deşi pârâta a invocat prin întâmpinare excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Dej, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 27.01.2009 Judecătoria Dej a respins excepţia necompetenţei materiale şi a reţinut cauza spre soluţionare având în vedere că litigiul are natură civilă şi nu comercială, apreciind că distincţia trebuie făcută în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi, în speţă nefiind vorba de obligaţii comerciale ale părţilor, ci de pretinsul fapt ilicit al pârâtei, săvârşit în calitatea sa de persoană juridică de drept civil şi nu în calitate de comerciant.
Conform art.4 C.com., „Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
De asemenea, art.56 C.com. dispune că, dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prin urmare, faptele de comerţ unilaterale sau mixte, sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil.
Soluţia adoptată de lege se justifică prin aceea că fiind vorba de un raport juridic unic el nu poate fi supus simultan la două reglementări diferite, una comercială pentru comerciant şi alta civilă pentru celălalt comerciant.
Având în vedere că obiectul acţiunii formulate de reclamantă îl constituie obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cauzate de săvârşirea faptei ilicite constând în incendiul produs la restaurantul pârâtei, reprezentând contravaloarea mărfii distruse şi neasigurate, a mobilierului distrus şi a profitului nerealizat, Curtea apreciază că prezenta acţiune de reparare a prejudiciului derivând din fapta juridică ilicită a pârâtei are o natură comercială, potrivit art.4 C.com. şi art.56 C.com., ţinând seama şi de împrejurarea că pretinsul prejudiciu a afectat inclusiv fondul de comerţ şi activitatea comercială a reclamantei.
Potrivit art.2 pct.1 lit.a C.pr.civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei (vechi), precum şi procesele şi cererile în această materie a căror obiect este neevaluabil în bani.
Normele juridice care reglementează competenţa materială sunt imperative, au caracter absolut astfel încât nici părţile, dar nici instanţa de judecată nu pot deroga de la ele.
Având în vedere natura comercială a cauzei şi valoarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, în cuantum de 121.032 lei (noi), Judecătoria Dej a soluţionat acţiunea formulată de reclamantă cu încălcarea normelor de competenţă imperative prevăzute de art.2 pct.1 lit.a raportat la art.158, art.159 pct.3 C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 alin.1 şi alin.3 raportat la art.304 pct.3 şi pct.9 C.pr.civ., va admite recursul pârâtei, va casa hotărârea atacată şi rejudecând, în temeiul art.296 C.pr.civ., va admite apelul declarat de reclamantă în contra sentinţei civile nr.433/24.03.2009 a Judecătoriei Dej, pe care în temeiul art.297 alin.2 C.pr.civ., o anulează în întregime şi va dispune trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Comercial Cluj, în baza art.2 pct1 lit.a C.pr.civ. coroborat cu art.37 din Legea nr.304/2004.
