Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr.1860 din 2 mai 2012
Prin sentinţa civilă nr. 17013/2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă oral în faţa instanţei.
A fost admisă cererea extinsă şi precizată formulată de reclamanta D.E.V. în contradictoriu cu pârâţii A.M.D.G., A.C.M., A.M., C.D.M., C.D. şi în consecinţă:
S-a stabilit calitatea de bun comun a terenului situat în mun. Cluj-Napoca, str.P. nr. 13 în suprafaţă de 176 stj.p., având nr. topo 13879/2 înscris sub A1 în Cf nr. 1785 Cluj, ca fiind dobândit în anul 1970, în timpul căsătoriei, de reclamantă şi defunctul său soţ C.I..
S-a dispus anularea parţială a certificatului de moştenitor nr. 355/1987 eliberat de Notariatul de Stat jud. Cluj, în privinţa cotei de ½ din terenul sus menţionat, cotă ce este proprietatea reclamantei dobândită prin sistarea comunităţii de bunuri cu soţul său decedat C.I..
S-a dispus scoaterea din masa succesorală rămasă după C.I. a acestei cote de proprietate.
S-a dispus rectificarea următoarelor înscrieri în CF nr. 1785 Cluj: înscrierile de sub B5 şi 6, făcute prin încheierea de CF 2119/1.04.1987, în sensul că în baza certificatului de moştenitor nr. 355/1987 din 24.02.1987, eliberat de Notariatul de Stat jud Cluj, asupra terenului în întregime de sub A1, se întabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D.E.V., soţie supravieţuitoare domiciliată în Cluj-Napoca, str. C. nr. 16, asupra a 8/16 parte din construcţie şi teren, cu titlu de drept construire, respectiv cumpărare şi sistarea comunităţii de bunuri; A.M.D.G. asupra a 4/6 parte din construcţie şi teren cu titlu de drept moştenire ca bun propriu; C.A.M. asupra 4/16 parte din construcţie şi teren cu titlu de drept moştenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B 17 şi 18 făcute prin încheierea CF nr. 21976/3.04.2007, în sensul că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1373/2.04.2007, asupra cotei de 4/16 parte din construcţie şi 4/16 parte din teren se întabulează dreptul de proprietate ca bun comun în favoarea lui A.M.D.G. şi soţul A.M..
S-a dispus obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale constând în onorariu de avocat şi taxe de timbru în cuantum de 3063 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din copia CF 1784 Cluj-Napoca rezultă că asupra parcelei cu nr. top 13879/2 teren în suprafaţă de 176 stj.p. au fost proprietari tabulari S.S. şi soţia născută N.A. In anul 1972, în baza sentinţei civile 24/1972, prin care s-a reţinut că terenul a fost folosit de 30 de ani de către C.I., s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui C.I., ca bun propriu cu titlu de uzucapiune.
Din copia actelor de stare civilă depuse la dosar, rezultă că reclamanta a fost căsătorită cu C.I. din anul 1939, divorţând în anul 1950, iar apoi părţile s-au recăsătorit în anul 1960.
C.I. a decedat la data de 4.10.1986, iar prin certificatul de moştenitor nr. 355/1987 al Notariatului de Stat Judeţean Cluj, s-a stabilit că în masa succesorală rămasă după defunct intră cota de ½ parte din casa neterminată construită pe terenul în suprafaţă de 634 mp aferent şi destinat construcţiei, înscris în CF 1785 Cluj, nr. top 15879/2, că au calitatea de moştenitori pârâţii A.M.D.G. şi C.A.M., fii, în cote egale, reţinându-se că reclamanta a fost renunţătoare la moştenire.
Pârâţii şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului aferent parcelei nr. top 13879/2 în anul 1987, iar construcţia a fost înscrisă ulterior în cartea funciară, înscriindu-se şi dreptul de proprietate al reclamantei asupra cotei de ½ parte a construcţiei.
Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor nu este supusă prescripţiei extinctive în termen de 3 ani, conform art. 3 din decretul nr. 167/1958, conform susţinerilor pârâţilor şi ale primei instanţe, chestiune intrată deja în puterea lucrului judecat, prin prisma deciziilor instanţelor de control judiciar, astfel că reiterarea ei în rejudecare, la momentul cuvântului pe fondul cauzei este absolut inexplicabilă din punct de vedere logic.
S-a statuat clar că termenul de prescripţie de trei ani este incident numai pentru cererile în anularea certificatului de moştenitor pe motiv de viciere a consimţământului unuia dintre succesori, însă reclamanta nu invocă un viciu de consimţământ ca temei al anulării certificatului de moştenitor, ci solicitările sale vizează componenţa masei succesorale şi nu are calitatea de moştenitor, ci de terţ.
Pe lângă anularea parţială a certificatului de moştenitor, în cauză s-a solicitat şi scoaterea din masa succesorală a cotei de ½ parte din teren ce constituie proprietatea sa, această din urmă cerere fiind o acţiune reală imprescriptibilă căreia nu i se aplică termenul de prescripţie prev. de art. 3 din Decretul 167/1958.
In anul 1970, deci la 10 ani după ce s-au recăsătorit, au cumpărat împreună cu defunctul terenul în litigiu înscris sub A1 în CF nr. 1785 Cluj-Napoca. Defunctul şi-a înscris dreptul de proprietate de sub B3, numai în favoarea sa, în anul 1972, deci în timpul căsătoriei. Înscrierea în CF s-a făcut în temeiul sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj, cu titlu de uzucapiune. În considerentele sentinţei, se arată că defunctul a fi cumpărat terenul în anul 1940 (deci în timpul căsătoriei) şi l-ar fi folosit continuu timp de 30 de ani, până în anul 1970, sub nume de proprietar.
Ori, acest lucru nu corespunde adevărului. Defunctul nu putea nici măcar teoretic să folosească în mod continuu terenul în perioada 1940-1970, deoarece a lipsit din Cluj în timpul detenţiei şi a domiciliului forţat, în perioada 1948-1959. De altfel, sentinţa civilă nr. 24/1972 nu îi este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv.
In realitate, terenul a fost cumpărat de reclamantă şi soţul ei în anul 1970, aşa după cum au recunoscut la interogatoriu pârâta A.M. şi defunctul C.A.. Modul de dobândire a acestui teren, ca bun comun, precum şi anul dobândirii sale este confirmat de declaraţia fiicelor vânzătoarelor O.S. şi C.A..
Rezultă că reclamanta a dobândit împreună cu defunctul său soţ dreptul de proprietate în devălmăşie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C.fam., care prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soţilor. Terenul în litigiu nu se încadrează în categoria bunurilor proprii prevăzute de art. 31 C.fam., deci şi din acest punct de vedere, el are caracter de bun comun. Mai mult, în temeiul alin. 3 al art. 30, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Această prezumţie legală nu poate fi răsturnată decât prin proba contrară. Ori, pârâţii nu au făcut proba respectivă, dimpotrivă au confirmat aspectul respectiv prin răspunsurile date la interogatoriu.
Instanţa a reţinut calitatea de bun comun a terenului în litigiu ca fiind dobândită în temeiul legii, respectiv ale art. 30 din Codul familiei, deoarece a fost dobândit în timpul căsătoriei. Mai mult, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.
Prezumţia legală instituită de art. 30 C.fam. poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Pârâţii intimaţi nu au contestat calitatea de bun comun a terenului în litigiu, ci dimpotrivă, l-au confirmat prin răspunsurile date la interogatoriu.
Faptul că defunctul şi-a înscris dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestui teren. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, aşa cum se menţionează în considerentele sentinţei civile nr. 24/1972, acest bun, fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeaşi situaţie juridică, adică era tot bun comun.
Ori, în această situaţie, prin sistarea comunităţii de bunuri, la decesul soţului reclamantei, coproprietatea în devălmăşie s-a transformat în coproprietate pe cote-părţi pentru toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, deci şi pentru terenul în litigiu. Rezultă că din moment ce s-a inclus în masa succesorală rămasă după defunct întregul teren în litigiu când în realitate trebuia să se includă numai cota de ½, aşa cum de altfel s-a procedat cu celelalte bunuri comune, certificatul de moştenitor nu este valabil şi deci, se impune anularea sa parţială.
Pe cale de consecinţă, se impune rectificarea înscrierilor din CF nr. 1785 Cluj-Napoca, solicitate prin petitul 3 al precizării de acţiune, pârâţii neputând moşteni mai mult decât avea antecesorul lor.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta A.M., în sensul că ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 27 din DL nr. 115/1938, prima instanţă a respins această apărare ca fiind neîntemeiată , pentru următoarele argumente:
Art. 27 al Decretul – lege nr. 115/1938 nu este aplicabil în cazul prezentului litigiu, deoarece în textul respectiv se prevede condiţia ca titularul dreptului să-l posede cu bună credinţă, în condiţiile legii. Este evident că pârâţii nu au posedat cu bună-credinţă, deoarece ei cunoşteau că terenul în litigiu a fost cumpărat în timpul căsătoriei de reclamantă împreună cu defunctul C.I., deci este bun comun şi că acesta nu a fost obţinut de către defunct prin uzucapiune, aşa cum au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu. Ori, aşa cum s-a pronunţat şi fosta instanţă supremă „posesorul care cunoaşte nevaliditatea titlului este de rea-credinţă”.
Aşa cum prevede art. 27, posesia trebuie să îndeplinească condiţiile legale, adică cele prev. în art. 1847 şi urm. C.civ., condiţii care nu au fost îndeplinite de pârâţi. Defunctul C.A. nu a putut exercita o posesie continuă asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, deoarece el a locuit permanent în Topliţa, iar pârâta A.M. a locuit în Cluj-Napoca, dar permanent la o altă adresă.
Prevederile art. 27 se referă la situaţia în care pot fi dobândite drepturi reale în temeiul uzucapiunii. Ori, este evident că nu se poate uzucapa o cotă de ½ asupra unui teren, deci art. 27 nu este aplicabil în speţa de faţă şi peste aceste considerente.
In plus, din momentul decesului lui C.I., pârâţii au devenit coproprietari asupra cotei de ½ din terenul dobândit ca bun comun, alături de reclamantă, care era coproprietară asupra celeilalte cote de ½. În aceste condiţii, este evident că nu se poate uzucapa între coproprietari.
Prin decizia civilă nr. 463/A/25.10.2011 a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii A.M.D.G. şi A.M., împotriva sentinţei civile nr.17.013/15 Decembrie 2010, a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost păstrată în întregime.
Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei D.E.V. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
Prima critică adusă sentinţei apelate, în sensul că în mod incorect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei achizitive invocată de către apelanţi, nu a putut fi primită ca fiind fondată întrucât aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate tribunalul a reţinut că judecătorul fondului a apreciat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Decretul-Lege 115/1938, însă nu ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 60 din Legea 7/1996, în forma sa iniţială, ci din cauza faptului că nu este îndeplinită condiţia existenţei posesiei de bună-credinţă condiţie sine qua non pentru a fi aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege 115/1938.
A doua critică adusă sentinţei apelate, care de altfel decurge din prima, în sensul că în speţă sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 27 din Decretul-Lege 115/1938 nu a putut fi primită ca fiind fondată având în vedere următoarele argumente:
Art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede că, în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit, legii, timp de 10 ani.
Tribunalul a apreciat că se impun a fi făcute statuări asupra împrejurării dacă apelanţii au exercitat o posesie de bună-credinţă, aşa cum este ea prevăzută de art.486 Cod civil.
Potrivit acestei dispoziţii legale, este posesor de bună-credinţă acela care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute.
Titlul translativ de proprietate invocat în îndeplinirea uzucapiunii tabulare de 10 ani de către apelanţi în prezentul dosar îl reprezintă certificatul de moştenitor nr. 355/1987 emis de fostul Notariat de Stat, prin care s-a dezbătut succesiunea după defunctul C.I..
Or, aşa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu ale apelantei A.M.D.G. tribunalul a reţinut că apelanta avea cunoştinţă că părinţii săi au cumpărat terenul în litigiu de la numita S.O. în anul 1970 , imobil situat pe str.P., nr. 13, pe care ulterior s-a edificat o construcţie.
În aceste condiţii, în mod judicios prima instanţă a apreciat că reclamanta intimată D.E.V. a dobândit împreună cu defunctul său soţ dreptul de proprietate în devălmăşie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C.fam., care prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soţilor.
Faptul că defunctul C.I. şi-a înscris dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestui teren. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, aşa cum se menţionează în considerentele sentinţei civile nr. 24/1972, acest bun, fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeaşi situaţie juridică, adică era tot bun comun.
În mod corect judecătorul fondului a statuat că se poate discuta asupra caracterului de bun comun sau propriu al terenului în litigiu, întrucât sentinţa civilă nr. 24/1972 prin care s-a dispus intabularea în favoarea defunctului C.I. asupra imobilului în litigiu, cu titlu de uzucapiune, nu este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv.
În aceste condiţii tribunalul a apreciat că apelanta A.M.D.G. avea reprezentarea calităţii de bun comun al imobilului teren în litigiu în momentul intabulării dreptului de proprietate în virtutea certificatului de moştenitor nr. 355/1987.
Or, potrivit art. 487 Cod civil posesorul încetează a mai fi de bună-credinţă în momentul în care viciile titlului îi sunt cunoscute.
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul a apreciat în concordanţă cu prima instanţă, că pârâţii apelanţi nu au posedat cu bună-credinţă , deoarece cunoşteau că terenul în litigiu a fost cumpărat în timpul căsătoriei de către reclamanta intimată cu defunctul ei soţ, C.I., fiind bun comun în înţelesul art. 30 din Codul Familiei.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâţii A.M.D.G. şi soţul A.M., solicitând casarea hotărârii şi respingerea acţiunii.
Au solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâţii au invocat următoarele:
În mod neîntemeiat a reţinut instanţa de apel că în cauză sunt incidente prevederile art. 487 C. civil, în privinţa bunei credinţe a recurenţilor.
Recurenţii au prezentat un istoric al modului de definire a noţiunii de bună credinţă în Codul civil austriac, Codul civil român şi Codul Calimah.
Recurenţii au arătat că deşi buna credinţă se prezumă, în cazul lor această prezumţie nu le-a fost aplicată, fiind consideraţi automat de rea credinţă.
Intimata a renunţat la succesiunea după soţul său, toate bunurile din compunerea masei succesorale intrând în patrimoniul copiilor.
Ulterior, a făcut acte de dispoziţie asupra cotei ei de proprietate din imobil: la 7.11.2000 a înstrăinat cota de 4/16 parte din construcţie către recurenţi, ştiind şi acceptând faptul că nu deţine teren în proprietate.
La data de 1.11.2000 a înstrăinat cota de 4/16 parte din construcţie către intimatul C.A.H., fără să se pună în discuţie terenul aferent acesteia, fiind clar că a înţeles faptul că nu deţine teren în proprietate.
Recurenţii nu au avut cunoştinţă despre existenţa vreunui viciu care să afecteze certificatul de moştenitor, fiind de totală bună-credinţă.
Totodată, recurenţii au dobândit prin cumpărare de la fratele C.A.M. (în prezent decedat), întreaga sa cotă de teren şi construcţie.
Recurenţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat statuată prin sentinţa civilă nr. 24/1972, pronunţată în dosar nr. 9107/1971 al Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate exclusiv al reclamantului C.I. asupra imobilului înscris în CF nr. 1785 Cluj, cu titlu de uzucapiune şi s-a dispus, la data de 15.02.1972 intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa, ca bun propriu.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă judecătorească ulterioară, dată în alt proces.
În acest litigiu se tinde la recalificarea dreptului de proprietate dobândit definitiv şi irevocabil de către autorul comun al părţilor, ca drept comun, nu drept propriu, respectiv recalificarea înscrierii de sub B+3 din CF nr. 1785 Cluj.
Prin acţiunea formulată de către reclamantă, s-a solicitat rectificarea înscrierilor din Cf nr. 1785 Cluj, de sub B 5,6, respectiv de sub B 8-10, ca o consecinţă a anulării parţiale a certificatului de moştenitor nr. 355/1987, eliberat de Notariatul de Stat Cluj.
Înscrierea dreptului de proprietate în favoarea lui C.I., ca bun propriu, s-a făcut sub B+3.
Raportat la data înscrierii titlului şi data promovării prezentei acţiuni, pârâţii au invocat uzucapiunea tabulară, termenul general de 30 de ani fiind împlinit la 15.02.2002, iar înscrierea efectuată sub B3 rămânând valabil făcută, prin convalescenţa titlului, fără posibilitatea rectificării acesteia.
Acţiunea în rectificare formulată de reclamantă (mama recurenţilor), are caracter accesoriu, fiind subsecventă acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a unui act notarial, nefiind nicicând solicitată rectificarea înscrierii de sub B3.
Un alt motiv de recurs vizează nelegala respingere a excepţiei uzucapiunii, invocată de reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 7/1996, faptul că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu se mai poate invoca uzucapiunea, prev. de art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938, nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie.
În speţă, a reţinut instanţa de apel că raportat la data întocmirii înscrierilor de sub B 5-6 – 5.02.1987 – termenul de 10 ani prev. de art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938, s-a împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel încât art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938 nu mai poate fi invocat.
Această motivare este netemeinică şi nelegală, contravenind celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în deciziile pronunţate în recurs în interesul legii nr. XXI/12.12.2005 şi LXXXVI/2007.
În speţă, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este dublată de o acţiune în revendicare, imprescriptibilă extinctiv.
Chiar dacă acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată prin invocarea de către pârâţi a faptului că între timp au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, buna lor credinţă neputând fi pusă la îndoială.
Prin urmare, acţiunea de fond este prescrisă prin prisma dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 115/1938, întrucât titularii drepturilor intabulate le-au posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.
Reclamanţii îndeplinesc, în mod cumulativ, toate condiţiile pentru a opera uzucapiunea tabulară, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/1947 şi art. 8 alin. 1 din Decretul – lege nr. 511/1938.
Pârâţii nu au avut nicio îndoială asupra corectitudinii intabulării dreptului de proprietate cu titlu de bun propriu, asupra terenului, în favoarea antecesorului lor.
Nicicând în familie nu s-a pus în discuţie faptul că reclamanta ar fi avut vreo pretenţie legată de acesta.
Înscrierea dreptului de proprietate al pârâţilor în cartea funciară a coincis cu debutul posesiei, termenul de 10 ani pentru prescripţie începând să curgă la data de 1.04.1987.
Buna credinţă a pârâţilor în ce priveşte dreptul lor de proprietate nu poate fi pusă la îndoială. În cazul uzucapiunii tabulare, este posesor de bună credinţă persoana sau persoanele care exercită în fapt atributele unui drept de proprietate înscris în CF, având credinţa că l-a dobândit în baza unui titlu valabil, dar ale cărui vicii nu le cunoaşte.
Pârâţii au avut în permanenţă ferma convingere că defunctul C.I. a fost unicul proprietar tabular, întrucât au cunoscut modul în care acesta era intabulat în cartea funciară, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar acest aspect nu a fost contestat.
S-a contestat continuitatea posesiei exercitate de C.A. pe motiv că acesta a domiciliat în Topliţa, însă exerciţiul unei posesii continue din partea posesorului de bună credinţă trebuie înţeles sub forma unor acte materiale de deţinere şi folosinţă, care, fără să aibă regim de permanenţă, sunt exercitate la intervale normale de timp şi într-o succesiune regulată.
Argumentul potrivit căruia nu se poate uzucapa între coproprietari este fără sens. Nu s-a pus în discuţie uzucapiunea între coproprietari, ci uzucapiunea ambilor coproprietari, opusă faţă de un terţ – intimata reclamantă.
Între data promovării litigiului şi prezent au intervenit modificări ale situaţiei de carte funciară, în sensul că s-au efectuat acte de dispoziţie.
Prin întâmpinare formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Reclamanta arată că din probaţiunea administrată, a rezultat că a dobândit împreună cu defunctul său soţ dreptul de proprietate în devălmăşie asupra terenului, ca bun comun, în temeiul art. 30 C. fam.
Contrar susţinerilor pârâţilor, nicăieri în considerentele deciziei pronunţate în apel nu se face referire la art. 60 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia, de la intrarea în vigoare a acestei legi, nu se mai poate invoca uzucapiunea prev. de art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938, astfel încât acest motiv de recurs este eronat.
Corect au reţinut instanţele de fond că pârâţii nu pot invoca buna credinţă, în condiţiile în care, potrivit propriei recunoaşteri făcute la interogatoriu, au arătat că au cunoştinţă de faptul că reclamanta împreună cu defunctul C.I. au cumpărat terenul în litigiu în anul 1970, adică în timpul căsătoriei.
Faptul că defunctul şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF numai în favoarea sa, nu schimbă caracterul de bun comun al terenului.
În mod corect au stabilit instanţele de fond că întrucât sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca nu îi este opozabilă reclamantei, calitatea de bun comun a terenului poate fi discutată în cadrul prezentului litigiu.
Deşi pârâţii au susţinut în cadrul motivelor de recurs că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară se poate face numai în baza Decretului – lege nr. 115/1938, tot ei susţin incidenţa uzucapiunii prevăzută în Codul civil.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul A.C.M. , acesta a solicitat admiterea recursului pârâţilor, arătând că buna credinţă a acestora nu poate fi pusă la îndoială, reclamanta făcând acte de dispoziţie exclusiv asupra construcţiei, reflectă faptul că avea reprezentarea faptului că numai asupra acesteia deţine un drept de proprietate, iar interesul promovării acestei acţiuni este îndoielnic.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea cu majoritate de voturi constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
La termenul de judecată din 25.04.2012, instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează împrejurarea că reclamanta nu a solicitat rectificarea intabulării de sub B+3 din CF nr. 1785 Cluj, precum şi cel privind invocarea de către pârâţii recurenţi a uzucapiunii de 30 de ani.
Ambele motive sunt invocate omisso medio, fără ca pârâţii să le fi invocat în calea de atac a apelului, pe care au exercitat-o împotriva hotărârii primei instanţe.
Rămân a fi analizate celelalte motive referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 487 C. civil, în sensul că instanţele de fond au stabilit că în favoarea recurenţilor nu se poate reţine buna-credinţă;
– excepţia autorităţii de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 24/1972 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, care atrage imposibilitatea recalificării dreptului de proprietate dobândit de autorul comun al părţilor, cu titlu de bun propriu;
– nelegala respingere a excepţiei uzucapiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938;
– dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe cale de uzucapiune, de către recurenţi, are ca şi consecinţă paralizarea acţiunii în revendicare exercitată de reclamantă.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost invocată de către recurenţi în recurs. Constatând că este o excepţie care, potrivit art. 166 Cod proc. civ. poate fi invocată chiar înaintea instanţei de recurs, curtea va proceda la analizarea acestei excepţii, respectiv dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru ca această excepţie să opereze: identitatea de obiect, părţi şi cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a admis acţiunea reclamantului C.I. împotriva pârâţilor Ş.Ş. şi soţia N.A., au fost obligaţi pârâţii să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca, dobândit prin uzucapiune şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în CF, cu titlu de uzucapiune.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie acţiunea promovată de reclamanta D.E.V., iniţial în contradictoriu cu pârâţii A.M.D.G. şi C.A.M., având ca obiect anularea parţială a certificatului de moştenitor nr. 355/1987 eliberat de Notariatul de Stat al judeţului Cluj, în privinţa cotei de ½ parte din imobilul teren evidenţiat în CF 1785 Cluj şi scoaterea din masa succesorală rămasă după C.I. a acestei cote de proprietate, pe considerentul că această cotă este proprietatea reclamantei, dobândită prin sistarea comunităţii de bunuri.
Ulterior, reclamanta, în dosar nr. 5013/2004 al Judecătoriei Cluj-Napoca, dosar conexat la termenul de judecată din 07.03.2007 prezentei cauze, reclamanta a solicitata, în contradictoriu cu pârâţii A.M.D.G., C.A.M. şi A.C.M. stabilirea calităţii de bun comun a terenului evidenţiat în CF nr. 1785 Cluj, dobândit în timpul căsătoriei de către reclamantă şi defunctul său soţ C.I. şi rectificarea intabulărilor din CF 1785 Cluj, fără însă a solicita rectificarea intabulării operate în baza sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
După cum reiese din cele arătate, excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca, raportat la acest litigiu, nu este incidentă întrucât cele două litigii privesc alte părţi, au alt obiect şi se întemeiază pe altă cauză.
Nici susţinerea conform căreia, întrucât dreptul de proprietate în CF 1785 Cluj-Napoca,sub B+3 în favoarea numitului C.I. s-a intabulat în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, acesta nu mai poate fi recalificat, nu este fondată.
Faptul că în baza sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat că numitul C.I. a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca, nu înlătură definitiv posibilitatea ca, la solicitarea unei terţe persoane, căreia sentinţa civilă nr. 24/1972 nu îi este opozabilă (cum este în speţă, cazul reclamantei), titlul de proprietate al proprietarului C.I. să poată fi supus unei noi analize.
În speţă, reclamanta solicită să se constate că, în realitate, şi diferit faţă de cele statuate prin sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca s-a făcut cu titlu de bun comun, în condiţiile art. 30 din Codul familiei, imobilul fiind dobândit în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul C.I., prin cumpărare.
Sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantei nu îi este opozabilă. Din probaţiunea administrată – inclusiv recunoaşterile făcute în cadrul interogatoriilor luate pârâţilor, descendenţi ai reclamantei şi ai defunctului C.I. – a rezultat că, în realitate, terenul evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca a fost dobândit în timpul căsătoriei de către soţii C.I. şi D.E.. Prin urmare, acţiunea reclamantei sub acest aspect – al constatării caracterului de bun comun al terenului promovată în dosarul nr. 5013/2004 al Judecătoriei Cluj-Napoca, conexată la prezentul dosar – este pe deplin întemeiată, fiind în concordanţă cu probaţiunea administrată în faţa instanţelor de fond.
Terenul evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca, fiind bun comun, este întemeiată acţiunea şi în ceea ce priveşte solicitarea de anulare parţială a certificatului de moştenitor nr. 355/1987, în sensul excluderii din masa succesorală rămasă după defunctul C.I. a cotei de ½ parte din teren, proprietatea reclamantei.
Întrucât intabulările cu privire la care reclamanta a solicitat rectificarea CF nr. 1785 Cluj sunt ulterioare emiterii certificatului de moştenitor anulat parţial şi se întemeiază pe conţinutul iniţial al acestuia, în mod corect s-a admis acţiunea având ca obiect aceste rectificări.
Reclamanta, prin acţiunile promovate (conexate) şi precizate în faţa primei instanţe, nu a solicitat rectificarea intabulării de sub B+3- dreptul de proprietate al numitului C.I. .
Lipsa acestei solicitări nu împiedică însă constatarea caracterului de bun comun al terenului evidenţiat în CF 1785 Cluj-Napoca.
Faptul că reclamanta nu a solicitat rectificarea intabulării de sub B+3 şi intabularea dreptului de proprietate comună (al său şi al defunctului soţ, C.I.) asupra terenului înscris în CF 1785 Cluj-Napoca, ţine de principiul disponibilităţii părţii în procesul civil, reclamantul fiind cel care investeşte instanţa, instanţa fiind ţinută să se pronunţe în limitele în care a fost investită, conform prevederilor art. 129 alin. 6 Cod proc.civ.
Împrejurarea că reclamanta va putea sau nu să-şi intabuleze această hotărâre este o chestiune care excede cadrului prezentului recurs , iar pârâţii nu justifică interes juridic pentru a invoca acest aspect.
Motivul de recurs vizând greşita reţinere a faptului că pârâţii recurenţi nu sunt de bună-credinţă nu este întemeiat.
Aşa cum s-a arătat anterior, în cadrul interogatoriilor administrate în faţa primei instanţe, pârâţii au recunoscut că au ştiut despre faptul că părinţii – reclamanta şi defunctul C.I. – au cumpărat terenul în timpul căsătoriei, în anul 1970.
Referitor la uzucapiunea întemeiază pe prevederile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 (uzucapiunea tabulară), instanţa de apel a reţinut doar faptul că aceasta nu poate opera, în absenţa posesiei de bună-credinţă, fără a face referire la faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, uzucapiunea reglementată de art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938 nu se mai poate invoca.
Acest considerent a fost menţionat doar în considerentele hotărârii judecătoriei, fără a mai fi reluat de instanţa de apel.
Recursul are ca obiect criticile de nelegalitate ale hotărârii pronunţate în apel. În prezentul cadru procesual poate fi supusă analizei doar nelegalitatea deciziei din apel sub aspectul respingerii uzucapiunii întemeiate pe art. 27 din Decretul – lege nr. 115/1938, urmare a faptului că pârâţii nu au exercitat o posesie de bună-credinţă.
Această critică nu este întemeiată, potrivit celor anterior arătate. Pârâţii, cunoscând caracterul de bun comun al terenului intabulat exclusiv pe numele lui C.I., nu pot invoca buna-credinţă, ei înşişi recunoscând că ştiau de faptul că terenul este bun comun, dobândit prin cumpărare, în timpul căsătoriei reclamantei cu defunctul C.I..
În fine, critica vizând faptul că dobândirea de către recurenţi a dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, are ca şi consecinţă paralizarea acţiunii în revendicare exercitată de către reclamantă, este nefondată.
Potrivit celor anterior arătate, pârâţii, neîndeplinind condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, nu pot opune uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, pentru a-i paraliza reclamantei acţiunea promovată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., curtea, cu majoritate de voturi va respinge recursul declarat de pârâţii A.M.D.G. şi soţul A.M., împotriva deciziei civile nr. 463/A din 25 octombrie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o va menţine.
În baza art. 274 Cod proc.civ., fiind în culpă procesuală, recurenţi vor fi obligaţi să plătească intimatei D.E.V. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat ( chitanţa nr. 0000241). (Judecător Marta Vitos)
În opinia separată, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 17013 din 15.10.2010 a Judecătoriei Cluj- Napoca, îndreptată prin încheierea din 27 aprilie 2011, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a admis cererea extinsă şi precizată formulată de reclamanta D.E.V. în contradictoriu cu pârâţii A.M.D.G., A.C.M., A.M., C.D.I. şi C.D. şi în consecinţă, s-a stabilit calitatea de bun comun a terenului în suprafaţă de 176 stjp cu nr. top 13879/2 înscris sub Al în CF nr. 1785 Cluj, ca fiind dobândit în anul 1970, în timpul căsătoriei, de reclamantă şi defunctul său soţ; s-a dispus anularea parţială a certificatului de moştenitor nr. 355/1987 în privinţa cotei de 1/2 din terenul sus-menţionat, cotă ce este proprietatea reclamantei dobândită prin sistarea comunităţii de bunuri cu soţul său decedat; s-a dispus scoaterea din masa succesorală rămasă după defunctul său soţ a acestei cote de proprietate; s-a dispus rectificarea următoarelor înscrieri în CF nr. 1785 Cluj: înscrierile de sub B5 şi 6, făcute prin încheierea de CF 2119/1.04.1987, în sensul că în baza certificatului de moştenitor nr. 355/1987 din 24.02.1987, eliberat de Notariatul de Stat jud. Cluj, asupra terenului în întregime de sub Al, se intabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D.E.V., soţie supravieţuitoare, asupra 2/4-a parte, cu titlu de drept cumpărare şi sistarea comunităţii de bunuri; A.D.M.G. asupra a 1/4-a parte, cu titlu de drept moştenire ca bun propriu; C.A. Marius asupra 1/4-a parte, cu titlu de drept moştenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B 8-10 făcute prin încheierea CF nr. 9566/22.06.1994, în sensul că în baza certificatului de moştenitor nr. 355/1987 din 24.02.1987, dosar succesoral nr. 30/1987, autentificat de Notariatul de Stat jud. Cluj, se intabulează dreptul de proprietate după cum urmează: D.E.V., soţie supravieţuitoare, asupra a 8/16 parte din construcţie şi teren, cu titlu de drept construire, respectiv cumpărare şi sistarea comunităţii de bunuri; A.D.M.G., asupra 4/ 16-a parte din construcţie şi teren, cu titlu de moştenire, ca bun propriu; C.A., asupra 4/16-a parte din construcţie şi teren, cu titlu de drept moştenire, ca bun propriu; înscrierile de sub B17 şi 18, făcute prin încheierea CF nr.21976/03.04.2007, în sensul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notar public Stancu Tudor sub nr. 1373/02.04.2007, asupra cotei de 4/ 16-a parte din construcţie şi 4/16-a parte din teren se intabulează dreptul de proprietate ca bun comun în favoarea lui A.M.D.G. şi soţul A.M..
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că asupra terenului în litigiu, s-a intabulat în anul 1972 dreptul de proprietate în baza sentinţei civile nr. 24/1972, în favoarea lui C.I., deşi s-a căsătorit cu reclamanta în anul 1939 şi au divorţat în anul 1950, după care în anul 1960 s-au re căsătorit.
Defunctul soţ al rec1amantei a decedat la data de 4.10.1986, iar conform certificatului de moştenitor nr. 355/1987, în masa succesorală rămasă după defunct a intrat cota de % parte din terenul în suprafaţă de 634 mp şi casa aflată în construcţie pe acest teren înscris în CF nr. 1785 Cluj, nr. top 15879/2, iar moştenitori au fost pârâţii A.M.D.G. şi A.C.M. în cote egale în calitate de fii, în timp ce reclamanta în calitate de soţie supravieţuitoare a renunţat la moştenire. De asemenea, a mai reţinut prima instanţă, că la 10 ani după ce s-au recăsătorit, reclamanta şi defunctul ei soţ au cumpărat în anul 1970 terenul în litigiu, dar cu toate acestea, defunctul ei soţ şi-a înscris singur dreptul de proprietate asupra terenului în anul 1972 cu titlu de uzucapiune, în baza sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj, în considerentele căreia s-a arătat că defunctul ar fi cumpărat terenul în anul 1940 şi l-ar fi folosit timp de 30 de ani până în anul 1970, sub nume de proprietar, “aspecte ce nu corespund adevărului, deoarece conform aprecierii pertinente a reclamantei, defunctul nu putea nici măcar teoretic să folosească în mod continuu terenul în perioada 1940-1970, deoarece a lipsit din Cluj în timpul detenţiei şi a domiciliului forţat, în perioada 1948-1959. Se poate discuta pe acest subiect întrucât sentinţa civilă nr. 24/1972 nu îi este opozabilă reclamantei, deoarece aceasta nu a fost parte în litigiul respectiv, deci nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat. Este indubitabilă împrejurarea că terenul în discuţie a fost cumpărat de reclamantă şi soţul ei în anul 1970, aşa după cum au recunoscut la interogatoriu pârâta A.M. şi defunctul C.A.. Modul de dobândire a acestui teren, ca bun comun, precum şi anul dobândirii sale este confirmat de declaraţia lui I.S.M. şi M.A.M., fiicele vânzătoarelor O.S. şi C.A. În acest context, este indubitabil că reclamanta a dobândit împreună cu defunctul său soţ dreptul de proprietate în devălmăşie asupra acestui teren, în timpul căsătoriei, ca bun comun în temeiul legii, respectiv al art. 30 C. fam.” “Faptul că defunctul şi-a înscris dreptul de proprietate în C.F. numai în favoarea sa nu schimbă caracterul de bun comun al acestui teren, neavând nicio valoare juridică. Chiar dacă defunctul nu a dobândit bunul în anul 1940, aşa cum se menţionează în considerentele sentinţei civile nr. 24/1972, acest bun, fiind dobândit în timpul primei lor căsătorii, avea tot aceeaşi situaţie juridică, adică era tot bun comun”.
Această sentinţă a fost menţinută prin decizia civilă nr. 463 din 25.10.2011 a Tribunalului Cluj, care formează obiectul prezentului recurs, pe care pârâţii o critică în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., pentru nelegalitate.
Decizia tribunalului şi sentinţa judecătoriei în opinia minoritară, sunt flagrant nelegale, deoarece încalcă principiul securităţii, al stabilităţii raporturilor juridice civile. Ceea ce s-a intabulat cu efect constitutiv de drepturi reale în baza unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, nu are iată, absolut “nicio valoare juridică”, după cum a reţinut în mod nelegal judecătoria, iar tribunalul şi curtea în opinia majoritară au confirmat.
Prin securitatea statică, se asigură ocrotirea juridică a drepturilor civile actuale, iar prin securitatea juridică dinamică, siguranţa operaţiunilor viitoare, prin care se pot dobândi astfel de drepturi. Statica vizează existenţa şi păstrarea drepturilor patrimoniale valabil dobândite, ca elemente active ale patrimoniului unei persoane. C.I. a întreprins toate demersurile legale privind publicitatea imobiliară în regim de carte funciară, prin intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară cu titlu de uzucapiune în temeiul Codului civil, iar reclamanta nu a avut nici o obiecţie cu privire la acest aspect timp de 33 de ani, din anul 1972 şi până în anul 2005, deşi cunoştea sau puţea cunoaşte starea tabulară a imobilului teren pe care era construită casa în care locuia împreună cu soţul său.
În anul 1972, când prin sentinţa civilă nr. 24 din 4 ianuarie 1972 a Judecătoriei Cluj, s-a admis acţiunea civilă intentată de reclamantul C.I. împotriva pârâţilor S.S. şi a soţiei S.A., au fost obligaţi pârâţii să îi recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului cu nr. top 13879/2 loc de casă în suprafaţă de 176 stjp cu titlu de uzucapiune de 30 de ani şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară cu titlu de uzucapiune, reclamantul de atunci C.I., era căsătorit cu actuala reclamantă D.E.V.. În baza sentinţei civile nr. 24/1972, fostul soţ al reclamantei s-a intabulat în C.F. nr. 1785 Cluj nr. top 13879/2 cu încheierea nr. 546 din 15 februarie 1972. Această încheiere nu s-a solicitat a fi anulată, ci doar încheierile ulterioare, nr. 2119/01.04.1978 şi nr. 9566 din 22.06.1994. Or nu se pot anula doar unele încheieri, lăsând neatinsă încheierea în baza căreia defunctul C.I. s-a intabulat cu titlu de uzucapiune.
Recurenţii au arătat că această încheiere nu a fost anulată, dar susţinerile lor nu au fost luate în considerare.
Aşadar, atât sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj, cât şi încheierea nr. 546 din 15 februarie 1972 de intabulare a dreptului de proprietate dobândit cu titlu de uzucapiune de către defunctul C.I., nu au nicio valoare juridică în opinia instanţelor, nu sunt anulate, desfiinţate etc., dar pur şi simplu nu sunt luate în considerare, nu au “nicio valoare juridică”, după cum a reţinut cu încălcarea legii, prima instanţă, a cărei sentinţă este menţinută în căile de atac.
Mai mult, sentinţa civilă nr. 24/1972 este contrazisă de instanţele de fond, căreia nu îi recunosc dispoziţiile intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv că actuala reclamantă nu a fost parte în acel proces şi prin urmare nu îi este opozabilă. Este adevărat că actuala reclamantă nu a fost parte în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj, dar intabularea cu efect constitutiv de drepturi reale a defunctului ei soţ C.I., s-a făcut în perioada în care era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, iar efectul constitutiv de drepturi al intabulării efectuate în temeiul acestui decret-lege, s-a păstrat şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, sub imperiul căreia intabulările efectuate în cartea funciară aveau totuşi efect de opozabilitate.
Nelegal s-a reţinut de către instanţe că pârâţii au recunoscut la interogatoriu că terenul în litigiu ar fi fost cumpărat de reclamantă şi soţul ei în anul 1970, fără să se fi formulat un capăt de cerere cu acest obiect. În acest mod aşadar, instanţele au schimbat modul originar de dobândire a dreptului de proprietate, uzucapiunea, într-un mod derivat de dobândire, respectiv în baza unui presupus antecontract de vânzare-cumpărare, “dovedit” cu interogatoriu şi declaraţii de martori, dar nevalidat de instanţă în baza unui capăt de cerere printr-o dispoziţie a sentinţei, ci doar prin considerentele hotărârii. În acest mod, caracterul de bun propriu al defunctului C.I. asupra terenului, a fost schimbat în acela de bun comun. Dar în acest dosar, reclamanta nu a dovedit potrivit legii, aşa cum au reţinut instanţele, că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit cu titlu de cumpărare de către D.E.V. împreună cu C.I..
În speţă, capătul principal de cerere este acela de acţiune în rectificarea înscrierilor din cartea funciară, efectuate în baza unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Soluţia legală ce se impunea în cauză, era aceea a respingerii acţiunii.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7 / 1996, în forma în vigoare la data înregistrării acţiunii, 9 mai 2005, cuprinsul cărţii funciare în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară. În speţă, nu s-a dovedit că titularul C.I. ar fi fost de rea-credinţă.
Pentru a se putea admite rectificarea de carte funciară în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, era necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, nu a fost valabil. Însă, sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca în baza căreia s-a efectuat înscrierea, nu a fost constatată ca nefiind valabilă printr-o dispoziţie a instanţei, ci doar în considerentele hotărârilor pronunţate în acest ciclu procesual este criticată şi neluată în seamă, iar înscrierea efectuată în temeiul ei prin încheierea de carte funciară nr. 546 din 15 februarie 1972, nu a fost anulată, ci a rămas valabilă în continuare.
Chiar şi în ipoteza în care sentinţa civilă nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca nu ar fi fost valabilă, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care nu pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul le-a posedat cu bună-credinţă potrivit legii, timp de 10 ani. Câtă vreme nu s-a dovedit că titularul C.I. ar fi fost de rea-credinţă, chiar dacă sentinţa civilă nr. 14/1972 a Judecătoriei Cluj nu ar fi fost valabilă, ceea ce nu s-a dovedit, la data de 15 februarie 1982 dreptul de proprietate al titularului C.I. s-ar fi consolidat retroactiv, prin convalescenţa titlului de dobândire, sau asanarea titlului “nevalabil”.
Corespunde realităţii că pârâţii în calitate de succesori ai lui C.I., nu au formulat în speţă o cerere reconvenţională prin care să solicite constatarea dobândirii de către antecesorul lor a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară asupra imobilului în litigiu, ci doar în apărare au invocat uzucapiunea tabulară, dar termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru convalescenţa, asanarea, consolidarea titlului de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară, este corelat cu termenul de 10 ani înăuntrul căruia poate fi solicitată rectificarea de carte funciară de către titularul dreptului lezat prin înscrierea efectuată în temeiul titlului nevalabil, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data înregistrări acţiunii, după care situaţia de carte funciară creată prin starea de aparenţă se consolidează retroactiv, cu titlu de uzucapiune tabulară. În baza art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa era obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiunea în rectificare de carte funciară este prescris.
Această consolidare a dreptului de proprietate “se face fără a fi necesară o hotărâre judecătorească pentru înscrierea dreptului real imobiliar în cartea funciară, întrucât înscrierea este deja efectuată şi dreptul consolidat în temeiul legii”, aşa cum s-a arătat în decizia nr. 1054/2009 a Curţii Constituţionale. Prin urmare, în speţă pârâţii nu erau obligaţi să formuleze a cerere reconvenţională prin care să solicite constatarea dobândirii de către antecesorul lor a dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune, sau să ridice în termen legal excepţia dobândirii dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune tabulară, fiindcă acest drept era dobândit deja de antecesorul lor în temeiul legii.
Cu alte cuvinte, chiar dacă C.I. nu ar fi dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune reglementată de Codul civil în baza sentinţei civile nr. 24/1972 a Judecătoriei Cluj-Napoca intabulate în la data de 15 februarie 1972 în cartea funciară, totuşi la data de 15 februarie 1982 el ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii tabulare reglementate de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Codul de procedură civilă a creat prin dispoziţiile art. 306 alin. (2) instituţia juridică a motivelor de ordine publică, pe care instanţa de recurs are posibilitatea să le invoce din oficiu, pentru a nu păstra o hotărâre dată cu încălcarea gravă a legii, care ulterior să fie prezentată ca practică judiciară în alte procese civile.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) şi (3) C.pr.civ., în opinia minoritară, se impunea admiterea recursului pârâţilor împotriva deciziei tribunalului care să fie modificată şi rejudecând apelul în baza art. 296 C.pr.civ., admiterea apelului pârâţilor în contra sentinţei judecătoriei, care să fie schimbată în sensul respingerii acţiunii rec1amantei împotriva pârâţilor.
