DOSAR NR. 1455/315/2012*
DOSAR NR. 1455/315/2012*
DOBÂNZI. CONTRACTE
R O M Â N I A
R O M Â N I A
TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA – SECŢIA a II CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA – SECŢIA a II CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din data de 11.12.2013
Preşedinte : Gogioiu Ana Maria
Preşedinte : Gogioiu Ana Maria
Judecător : Banu Laura Adriana
Judecător : Banu Laura Adriana
Grefier : Joiţa Carmen
Grefier : Joiţa Carmen
Pe rol se află soluţionarea apelului declarat de apelanţii reclamanţi G.I. şi G. S., şi a apelului declarat de apelanta pârâta S.C. B.C.R. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1593 pronunţată la data de 21.03.2013 de către Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1455/315/2012, având ca obiect acţiune în constatare.
Pe rol se află soluţionarea apelului declarat de apelanţii reclamanţi G.I. şi G. S., şi a apelului declarat de apelanta pârâta S.C. B.C.R. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1593 pronunţată la data de 21.03.2013 de către Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1455/315/2012, având ca obiect acţiune în constatare.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns apelanţii-reclamanţi, reprezentaţi de avocat Ş.V. în baza împuternicirii avocaţială nr. 220768/2012, fila 14 din dosar şi apelanta pârâtă S.C. B.C.R.A. reprezentantă de avocat D.G., în baza împuternicirii depuse la dosar, la fila 39.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că la dosar s-au depus de către apelanţii reclamanţi G. I. şi G.S., concluzii scrise sumare.
Apelanţii-reclamanţi G.I. şi G. S., prin avocat, arată că au luat cunoştinţă de conţinutul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 04.12.2013.
Apelanta pârâtă, prin avocat arată că la primul termen de judecată s-a pus în vedere acesteia să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 4, aferentă cererii formulate, depunând în acest sens dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei conform chitanţei nr 1379071/28.10.2013. Depune totodată articole de presă scrise de bancheri renumiţi ce explică fenomenul psihologic al contractării împrumuturilor, înscrisuri ce se comunică părţii adverse.
Instanţa ia act că la dosar s-a depus de către apelanta pârâtă dovada achitării taxei judiciar de timbru în cuantum de 4 lei conform chitanţei nr 1379071/28.10.2013.
Apelanţii-reclamanţi G.I. şi G. S., prin avocat arată că înscrisurile depuse de apelanta-pârâtă reprezentând opiniile unor bancheri nu au relevanţă în cauză.
La interpelarea instanţei reprezentanţii părţilor arată că nu mai au alte cereri de formulat şi probe de administrat solicitând acordarea cuvântului pe fondul cauzei şi amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat şi probe de administrat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.
Apelanţii-reclamanţi G.I. şi G. S., prin avocat, având cuvântul pe fondul cauzei, arată că îşi menţin susţinerile formulate în scris la termenul de judecată anterior, solicitând admiterea apelului formulat cu toate consecinţele de drept ce decurg. Fără cheltuieli de judecată. Solicită totodată amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise.
Apelanta pârâtă, prin avocat, având cuvântul pe fondul cauzei solicită, faţă de apelul apelanţilor-reclamanţi, respingerea ca neîntemeiat, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe, care s-a pronunţat cu privire la noţiunea de clauză abuzivă şi situaţia juridică a contractului. În cauză a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanţilor care au precizat că au fost informaţi cu privire la tipul de credit şi tipul dobânzii, fiind de acord cu acestea. Nemulţumirea a pornit de la faptul că trebuia restituită atât suma împrumutată cât şi dobânda şi speţele aferente.
Cu privire la cererea de apel formulată de apelanta pârâtă, solicită admiterea cererii şi acordarea cheltuielilor de judecată. Cererea reconvenţională a avut un caracter subsidiar, instanţa apreciind că nu se poate dispune adaptarea formulei de calcul. Faţă de soluţia pronunţată cererea reconvenţională ar fi trebuia respinsă ca rămasă fără obiect.
Solicită totodată obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu aceste proces, potrivit dovezilor depuse la termenul anterior şi comunicarea încheierii de şedinţă din data de 04.12.2013, pentru ca în raport de soluţia ce se va pronunţa în prezenta cauză, să poată fi atacată.
TRIBUNALUL,
TRIBUNALUL,
Pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise:
D I S P U N E
Amână pronunţarea la data de 18.12.2013.
Pronunţat în şedinţă publică astăzi, 11.12.2013.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
DECIZIA NR 55
Şedinţa publică din data de 18.12.2013
Dezbaterile au avut loc în sedinta publică de la data de 11.12.2013, consemnate în încheierea de sedinta de la acea dată care fac parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 18.12.2013.
Deliberând asupra cauze de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1593/21.03.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1455/315/2012, s-au respins cererea principală formulată de reclamanţii-pârâţi G.I. şi G. S., astfel cum a fost precizată şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamanta S.C. B.C.R.S.A. astfel cum a fost precizată. Totodată reclamanţii-pârâţi au fost obligaţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.008, 3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că art. 5 al contractului încheiat între părţile cauzei, privind acordarea unui credit bancar către reclamanţi, se completa cu prevederile art. 4.2 din Condiţiile Generale de Creditare, în care se prevedea „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă BCR/indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR”.Conform art. 969 cod civil, convenţiile legal întocmite au putere de lege între părţile contractante şi trebuie executate cu bună-credinţă, potrivit art. 970 cod civil, iar Legea 193/2000 a transpus în legislaţia naţională Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, astfel că instanţa a constatat că clauza cuprinsă în art. 5 din contract, nu poate fi considerată abuzivă, întrucât deşi contractul este standard, preformulat, reclamanţii au avut informaţii asupra tipului de produs financiar, înainte de semnarea contractului de credit, având în vedere că au existat mai mult întâlniri cu reprezentanţii băncii, obiectul discuţiilor purtate între părţi fiind condiţiile de acordare a creditului, reclamanţii erau clienţi mai vechi ai BCR şi, în perioada pre contractuală, care a durat aproape 2 luni, au putut afla valoarea dobânzii de referinţă variabile afişate la sediile BCR, aspecte ce rezultă din răspunsurile la interogatoriu (filele 361-372), astfel că a existat posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, chiar posibilitatea de a apela la alt tip de produs financiar.
Tot din răspunsurile la interogatoriu a concluzionat instanţa de fond faptul că reclamanţii au fost mulţumiţi de condiţiile de creditare, cunoşteau şi înţelegeau elementele definitorii ale unui contract de credit şi modul în care acestea variază de la un contract la altul în funcţie de negocierile purtate, aveau reprezentarea a ceea ce plăteau în fiecare lună şi cunoşteau modul de calcul al dobânzii variabile, ceea ce denotă că nu au fost în imposibilitate de a negocia clauza cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat.
Mai mult, după semnarea contractului reclamanţii au avut la dispoziţie un termen de 7 zile pentru a retracta acordul de voinţă (art. 16 din condiţiile speciale).
A mai constatat instanţa că această clauză nu are ca efect obligarea consumatorului de a plăti o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale (art. 1, lit. e din Anexa la Directiva 93/13/CEE). Astfel, ca parte a preţului contractului, dobânda este stabilită de bancă sub un dublu control: al reglementărilor BNR şi al pieţei relevante incluzând perspectiva concurenţială.
Potrivit art. 1 lit. a paragraful 2 din anexa I la legea 193/2000 „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au dreptul de a rezilia imediat contractul.
Banca a notificat reclamanţii şi aceştia au avut posibilitatea de a rezilia contractul, în termen de 10 zile de la data luării la cunoştinţă de modificarea nivelului dobânzii, potrivit art. 4.5 din condiţiile speciale, însă nu au valorificat această posibilitate, ceea ce a condus la considerarea de către bancă a acceptării noului nivel al dobânzii.
Dobânda de referinţă este o reflecţie a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obţinerii lichidităţilor necesare şi aceasta variază în funcţie de costul resurselor de creditare, fiind mai mare decât indicele de referinţă EURIBOR.
Între drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pârâtei nu a existat un dezechilibru semnificativ şi modalitatea de calculare a dobânzii variabile după algoritmul EURIBOR + 1,5 pp, propusă de reclamanţi, ar avea ca rezultat perceperea de către bancă a unei dobânzi inferioare dobânzii de finanţare obţinută de aceasta şi dobânzii acordate de bancă la depozite, ceea ce ar duce la o disproporţie între prestaţiile părţilor şi ar lipsi contractul de cauza juridică, aspect subliniat şi de practica judiciară.
A mai constatat instanţa că prevederile cuprinse în clauza 5 nu sunt contrare cerinţelor bunei credinţe, aşa cum aceasta este definită de art. 4-7 din Legea 363/2007, nu s-a făcut dovada că pârâta a recurs la practici comerciale înşelătoare, în lumina art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE „Evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”. În speţă, clauza 5 a contractului priveşte dobânda (asociată cu obiectul principal al contractului de credit), însă prevederea este clară, inteligibilă şi reclamanţii nu au dovedit că nu au înţeles mecanismul contractual de formare al dobânzii variabile.
Mai mult, în cauza C618/10 pronunţată de CEJ s-a stabilit „ Articolul 6 alin 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că prevederile art. 1270-1271 cod civil şi dispoziţiile art. 37 din OUG 50/2010 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere art. 3 din Legea 71/2011, data încheierii contractului , 08.02.2008 şi art. I pct. 39 din Legea 288/2010.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă, instanţa a constatat că nu se poate dispune adaptarea dispoziţiilor contractuale, având în vedere aceleaşi considerente şi principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 cod civil, potrivit căruia instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al părţilor contractante, care constituie lege pentru ele, în condiţiile în care clauza 5 din contract nu are caracter abuziv, precum şi decizia CEJ în cauza C618/10, ce interzice instanţei să completeze sau modifice contractul.
În privinţa onorariului avocat a reţinut că la dosar s-a depus factura SCA 822863/13.03.2012, în valoare de 5401,19 lei, însă faţă de respingerea cererii reconvenţionale şi prevederile art. 274 şi 276 cod proc. civilă, instanţa a obligat reclamanţii-pârâţi doar la plata sumei de 3000 lei.
Referitor la onorariul expertului parte, instanţa a constatat că la dosar nu a fost depuse decât contractul de prestări servicii 12112601/26.11.2012 (fila 410), în care se menţionează preţul de 6000 lei şi obligaţia beneficiarului de a achita preţul în termen de 5 zile, însă nu s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte că pârâta-reclamantă a suportat această cheltuială, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 274 cod proc. civilă.
Împotriva acestei sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Târgovişte, apelanta pârâta S.C. B.C.R.S.A. a formulat apel prin care a solicitat, în principal, admiterea apelului şi pe cale de consecinţă schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată de la fond în cuantum de 8410,19 lei reprezentând onorariul avocat- 2401,19 lei şi onorariu expert-6 000 lei.
În subsidiar, în măsura în care debitorii G.I. şi G.S. vor formula apel împotriva sentinţei pronunţate, iar instanţa de apel va aprecia ca oportună adaptarea dispoziţiilor contractuale, exclusiv din perspectiva transparenţei mecanismului de calcul al ratei dobânzii variabile, solicită schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii reconvenţionale formulate, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze.
În motivarea apelului, apelanta pârâtă BCR SA a arătat sentinţa este nelegală datorită interpretării şi aplicării greşite a legii de către instanţa de fond, care a respins în mod nelegal acordarea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert parte. Cheltuielile de judecată au un conţinut complex şi cuprind sumele de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. În speţă prima instanţă a acordat cheltuieli de judecată parţiale constând în taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat parţial. În mod nelegal nu a acordat integral cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat în sumă totală de 5401,19 Ron, astfel cum fusese prevăzut în factura nr 822863/13.03.2012, ci a acordat parţial cheltuielile de judecată cu acest titlu, în sumă de 3000 ron. De asemenea instanţa nu a acordat cheltuieli de judecată constând în onorariu expert parte în valoare de 6000 lei, astfel cum se prevedea în contractul de prestări servicii nr. 12112601/26.11.2012.
Potrivit legii cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, adică de partea care a pierdut procesul.
La baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul. Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie promovarea unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată de determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură intenţia că nu datorează nimic nimănui, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate ce echivalează cu zădărnicia încercării reclamantului de a obţine solicitările din cererea de chemare în judecată.
Intimaţii au înregistrat pe rolul instanţie o acţiune ce s-a dovedit a fi nefondată, pârâta fiind nevoită a efectua cheltuieli pentru demonstra caracterul nefondat al acţiunii formulate. Instanţa de fond a acordat parţial cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, argumentând că reducerea cheltuielilor se impune ca urmare a faptului că în urma analizei cererii reconvenţionale formulate s-a dispus respingerea acesteia, fiind aplicabile dispozitiile art 276 C, pr.civ.
Prin adoptarea acestei soluţii, instanţa de fond a ignorat faptul că cererea reconvenţională avea un caracter subsidiar, urmând a fi analizată doar în măsura în care instanţa va aprecia ca oportună adaptarea dispoziţiilor contractuale, exclusiv din perspectiva transparenţei mecanismului de calcul al ratei dobânzii variabile.
În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, condiţii ce apreciază că sunt îndeplinite în prezenta cauză, impunându-se acordarea întregului cuantum solicitat.
În drept a invocat prevederile art 274, 276, 282-298 c.pr.civ precum şi toate prevederile legale invocate în cuprinsul cererii de apel.
Reclamanţii G. I. şi S. au formulat recurs împotriva sentinţei civile pronunţate, considerând-o netemeinică şi nelegală, solicitând instanţei modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acestuia şi anularea, ca abuzivă a clauzei înscrise la pct 5, ultima frază, privind modul de formare a dobânzii curente în raport de dobânda de referinţă variabilă din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr 2007197718/08.02.2008, obligarea pârâtei la modificarea contractului în sensul înlăturării clauzei abuzive cu o clauză legală privind calcularea unei rate anuale a dobânzii pentru creditul contractat conform normelor legale practicate pe piaţa bancară acceptate de BNR, respectiv dobânda variabilă să fie formată din Euribor plus marja fixă de 1,5 pp. Cu obligarea pârâtei la plata sumei de 11209 euro reprezentând diferenţa de dobândă peste nivelul Euribor +1,5 pp începând cu luna februarie 2009-februarie 2012 şi până la recalcularea dobânzii, conform raportului de expertiză întocmit.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că instanţa de fond a luat în discuţie parţial condiţiile care ar putea duce la anularea ca abuzivă a unei clauze contractuale, condiţii rupte dintr-un context de reglementare mai larg atât în plan intern cât şi european bazat pe practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi deşi reţine că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ şi constată că a doua condiţie, ce a negocierii clauzei, nu a fost îndeplinită, contrazicându-se în argumentaţia juridică, respingere cererea. Totodată prima instanţă ia în discuţie şi invocă texte din Directiva 93/13/CEE cât şi din practica CEJ, ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii. Totodată nu a fost avut în vedere de către instanţa de fond aspectul că se afla în situaţia unei nulităţi absolute prevăzute de Legea 193/2000, nulitate absolută care este un act sancţionator.
Dobânda practicată de bancă a fost aplicată printr-o clauză inserată abuziv în contractul de credit alături de alte clauze abuzive, fără să dea posibilitatea împrumutatului să reformuleze această clauză, specifică cămătărismului bancar şi fără drept de negociere. Aprecierea potrivit căreia dacă reclamantul nu era de acord cu clauza, nu trebuia să încheie contractul, este lipsită de sens in situaţia în care împrumutatul nevoit să apeleze la serviciile băncii, nu avea altă posibilitate decât să accepte în bloc condiţiile prestabilite de bancă.
Cuantumul dobânzii curente, datorită modului cum este formulată şi percepută, fără posibilitatea de a fi negociat, are caracterul unei clauze abuzive, caracter întărit şi de poziţia băncii, care după apariţia OUG 50/2010, a încercat să impună împrumutaţilor diferite acte adiţionale prin care să îndulcească condiţiile, dar al căror efect este contradictoriu.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art 299,301,303,304 pct 8 şi 9 304 (1) şi 312 c.pr civ.
Apelanta pârâta S.C. B.C.R. S.A, a formulat la data de 05.09.2013, întâmpinare la recursul declarat de recurenţii –reclamanţi G., prin care au solicitat respingerea recursului, menţinerea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi a obligării recurenţilor intimaţi la plata sumei de 3008,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului recurs, în temeiul dispozitiilor art 274 c.pr.civ.
În mod greşit recurenţii-reclamanţi susţin că prin raportul de expertiză efectuat a fost stabilită suma de 11209 Euro reprezentând diferenţa de dobândă percepută peste nivelul Euribor +1,5pp pentru perioada cuprinsă între luna februarie 2009-februarie 2012. Din cuprinsul raportului de expertiză aflat la dosar şi întocmit de către expertul desemnat de instanţă, reiese că a fost stabilită ca diferenţă dintre dobânda percepută de bancă şi dobânda propusă de reclamanţi pentru perioada supusă expertizării, suma de 8744,99 euro.
Motivele de recurs prevăzute de art 304 pct 8 şi 9 C.pr.civ nu sunt incidente în prezenta cauză, prima instanţă interpretând în mod corect actul juridic dedus judecăţii, iar sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legislaţiei incidente.
Argumentaţia juridică a primei instanţe nu este contradictorie, ci expunerea raţionamentului recurenţilor-reclamanţi este contradictorie întrucât pe de o parte susţin că este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, iar pe de altă parte susţin că prima instanţă a constatat că a doua condiţie, ce a lipsei negocierii, nu este îndeplinită. Or, în condiţiile în care pentru stabilirea ca abuzivă a unei clauze, trebuie îndeplinite toate cele patru condiţii prevăzute de legea 193/2000, neîndeplinirea uneia dintre condiţii face automat ca acea clauză să nu fie una abuzivă.
În susţinerea cererii de recurs, reclamanţii-recurenţi invocă şi faptul că prima instanţă nu ar fi avut în vedere faptul că în cauză este incidentă nulitatea absolută, aducând argumente în susţinerea nulităţii absolute, ce nu pot fi primite ca o critică a sentinţei atacate întrucât chiar prima instanţă a stabilit prin încheierea din data de 13.09.2012 că în cazul în care o clauză este abuzivă intervine sancţiunea nulităţii absolute.
În privinţa negocierii, recurenţii-reclamanţi susţin că nu li s-a oferit posibilitatea reformulării clauzei 5 din contract. Dacă aceştia nu erau de acord cu reglementările contractuale ar fi trebuită să iniţieze negocieri şi să solicite modificarea lor, nefiind obligaţi să le accepte în bloc. Chiar din răspunsurile la interogatoriul administrat recurenţilor reclamanţi rezultă că, deşi aceştia au avut suficient timp să facă demersuri în acest sens, au preferat să rămână în pasivitate.
În drept au fost invocate prevederile art 308 c.pr.civ.
Prin încheierea din 04.12.2013 (f. 52-53), în urma punerii în discuţie a cererii recurenţilor G.I. şi G.S. de renunţare la recurs, depusă la f. 38 din dosarul 1455/315/2012, a explicaţiilor părţilor şi a textelor legale incidente în cauză, pentru motivele expuse pe larg în încheierea de şedinţă menţionată, a constatat că este învestită cu soluţionarea a două cereri de apel, cea formulată de apelanta pârâtă BCR SA şi cea formulată de apelanţii reclamanţi G.I. şi G.S. şi denumită greşit de către aceştia cerere de „recurs”, reţinând spre soluţionare ambele apeluri formulate.
În faţa instanţei de apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin contractul de credit bancar cu nr. 200719718/08.02.2008 încheiat între apelanţii-intimaţi G.I. şi G.S., în calitate de împrumutat, respectiv, coplătitor, şi intimata-apelantă BCR SA, în calitate de bancă, a fost acordat apelanţilor intimaţi G. un credit de 52000 euro, pentru o perioadă de 300 de luni, dobânda, respectiv preţul împrumutului fiind reglementată potrivit art. 5 al contractului, astfel: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50”. În art. 4.2 din Condiţiile Generale de Creditare, anexă a contractului de credit, se prevede „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă BCR / indicelui de referinţă LIBOR / EURIBOR / BUBOR”.
Reţine tribunalul că la data de 01.09.2011 apelanţii intimaţi au solicitat băncii negocierea marjei de dobândă pentru a rezulta o rată mai mică, motivând prin aceea că veniturile au scăzut în mod drastic în comparaţie cu veniturile din anul 2008, neputându-se încadra la o refinanţare pentru a beneficia de noile procente de dobândă (f. 36 din dosarul de fond).
Ca răspuns al acestei solicitări, banca a emis o ofertă personalizată (f. 37 din dosarul de fond), indicând o dobândă variabilă formată din EURIBOR+marja fixă de 7,25 p.p, ofertă valabilă timp de 30 de zile de la data emiterii.
Este cert faptul că în cazul împrumutului cu dobândă, obiectul contractului este dublu: pe de o parte capitalul – lucrul împrumutat -, pe de altă parte preţul folosinţei capitalului – dobânda. În consecinţă, clauza la care se referă apelanţii intimaţi priveşte un element constitutiv al contractului, asupra căruia trebuie să existe acordul de voinţă al părţilor în scopul existenţei raportului juridic dintre acestea.
În cauză nu au fost probate susţinerile apelanţilor-intimaţi în sensul că art. 5 din contractul de credit a reprezentat o clauză leonină, abuzivă, nenegociată, ci dimpotrivă, au existat dovezi din care a reieşit faptul că condiţiile încheierii contractului de credit au fost expuse de către bancă în termeni suficient de expliciţi, a existat o perioadă precontractuală suficient de îndelungată pentru ca beneficiarii creditului solicitat să cunoască valoarea dobânzii de referinţă a BCR, afişată la sediile băncii; contractul dintre părţi era alcătuit din condiţii generale, completate cu condiţiile speciale ale creditului semnat de părţi, motivul pentru care apelanţii-intimaţi G. au apreciat clauza privitoare la dobândă ca fiind abuzivă l-a reprezentat diminuarea veniturilor acestora, pe durata desfăşurării contractului de credit.
În plus, dovezile administrate în cauză au arătat faptul că apelanţii-intimaţi G. au avut posibilitatea de a influenţa natura acestei clauze, întrucât au solicitat o nouă negociere a dobânzii şi au primit o ofertă în acest sens, iar faptul că au refuzat noua ofertă a băncii nu poate conduce automat la considerarea acesteia ca fiind abuzivă.
Criteriile oferite de art. 4 al.5 şi 6 din Legea 193/2000 impun analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale prin prisma naturii produsului ce face obiectul contractului, a tuturor factorilor ce au determinat încheierea contractului şi a altor clauze contractuale/contracte de care acesta depinde, fără a se putea asocia, această analiză, cu definirea obiectului principal al contractului sau cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată – pe de o parte – , nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil.
În faţa instanţei de fond s-au efectuat o serie de expertize tehnice de specialitate, prin care s-a demonstrat că mărimea dobânzii totale este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii, iar dobânda de referinţă variabilă a băncii este determinată de mai multe componente variabile în timp: lichiditatea, costul cu rezerva minimă obligatorie, costul cu riscul de credit sau de neplată, costul cu riscul de ţară, indicele ce referinţă EURIBOR; dobânda de referinţă este o reflecţie a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obţinerii lichidităţilor necesare şi aceasta variază în funcţie de costul resurselor de creditare, fiind mai mare decât indicele de referinţă EURIBOR.
Pe baza celor reţinute de experţii desemnaţi în cauză, tribunalul apreciază că prima instanţă a dedus corect faptul că la momentul încheierii contractului, între drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pârâtei nu exista un dezechilibru semnificativ şi modalitatea de calculare a dobânzii variabile după algoritmul EURIBOR + 1,5 pp ar avea ca rezultat perceperea de către bancă a unei dobânzi inferioare dobânzii de finanţare obţinută de aceasta şi dobânzii acordate de bancă la depozite, ceea ce ar duce la o disproporţie între prestaţiile părţilor şi ar lipsi contractul de cauza juridică.
Tribunalul reţine, pe de o parte, faptul că între momentul încheierii contractului şi momentul la care apelanţii-intimaţi G. au solicitat o nouă negociere a dobânzii a trecut un interval semnificativ de timp, perioadă în care aceştia din urmă nu au denunţat caracterul abuziv al art. 5 din contractul de credit, iar pe de altă parte, faptul că intenţia beneficiarilor creditului a fost aceea de a fi modificat contractul încheiat cu banca, în sensul dorit de aceştia, respectiv de a se stabili o dobândă al cărei nivel să fie suportabil, faţă de veniturile diminuate ale acestora – pe parcursul derulării contractului.
Aşadar, scopul urmărit de apelanţii-intimaţi G. prin intermediul cererii de chemare în judecată promovate a fost acela de a impune băncii o modificare a contractului încheiat în anul 2008 (aşadar anterior intrării în vigoare a Noulul Cod civil, care prevede, la art. 1271 posibilitatea instanţei de a adapta contractul în situaţia în care executarea acestuia a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei), Cu toate acestea, nu se poate reţine drept abuzivă clauza din contractul de credit referitoare la dobânda practicată de bancă în raport cu apelanţii intimaţi G., întrucât, aşa cum s-a arătat, respectiva clauză a fost exprimată suficient de clar şi de inteligibil pentru părţi, acestea au avut timp suficient să delibereze anterior semnării contractului de credit, clauza asupra căreia poartă litigiul vizează un aspect determinant al încheierii contractului, respectiv preţul acordării împrumutului, parte a obiectului contractului în sine, la data încheierii contractului nu existau elementele de fapt (survenite ulterior), care au transpus beneficiarii creditului într-o poziţie dezavantajată în raport cu costul creditului, respectivele elemente de fapt nu pot fi, în nici un caz, imputate băncii.
De altfel, şi în răspunsul adresat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor apelanţilor intimaţi G. (f. 34 din contract) reiese faptul că aceştia s-au obligat la plata unei dobânzi fixe de 7,4% pe an pentru primele 12 luni ale derulării contractului, urmând ca după acestea, dobânda să fie formată din dobânda de referinţă variabilă a BCR la care se adaugă 1,5, fără a se face referire în contract la indicele de referinţă EURIBOR menţionat de clienţii băncii.
Mai mult, chiar CJUE în cauza Mohamed Aziz c. Catalunyacaixa (C-415/11, anexată de apleanţii intimaţi G. concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei) arată faptul că „potrivit art. 4 din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi, raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului. Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate şi consecinţele pe care clauza menţionată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic naţional” (paragraful 71 din hotărâre). Concluzia CJUE este aceea că „noţiunea de dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.”
Or, în raport cu cadrul juridic intern aplicabil, respectiv cu legislaţia internă întemeiată pe Codul civil de la 1864, clauza referitoare la dobânda pentru care a fost acordat creditul de 52.000 euro pentru 300 de luni de către BCR apelanaţilor G. la data de 08.02.2008 a devenit deosebit de oneroasă pentru aceştia la un interval de cca 3 ani de la semnarea contractului, pentru motive independente de atitudinea băncii, care a făcut toate demersurile necesare pentru informarea corectă şi completă a consecinţelor încheierii contractului de credit pe toată perioada de 300 de luni, iar modificarea clauzei de către instanţă, urmărită de clienţii băncii, nu este prevăzută ca posibilitate juridică potrivit legii interne aplicabile acestui raport juridic. În plus, această măsură ar avea ca scop transformarea unui element determinant al contractului – preţul acordării creditului – într-o disproporţie între prestaţiile părţilor şi ar lipsi contractul de cauză, prin perceperea de către bancă a unei dobânzi inferioare dobânzii de finanţare obţinută de aceasta şi dobânzii acordate de bancă la depozite.
Pentru aceste motive urmează a fi respins apelul formulat de apelanţii-intimaţi G. I. şi S.
În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-apelante BCR SA de a fi acordate în integralitate cheltuielile de judecată efectuate de aceasta cu prilejul judecării fondului, respectiv a onorariului de avocat de 2401,19 lei şi a onorariului de expert parte de 6000 lei, reţine tribunalul că instanţa de fond a obligat reclamanţii G. I. şi G.S., în temeiul art. 274 Cpc, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat către pârâta BCR. (8 lei, 0,30 lei şi, respectiv, 3000 lei), reţinându-se că nu s-a probat plata onorariului expertului parte pentru a fi aplicabile, în această privinţă, prevederile art. 274 Cpc.
Cu toate acestea, tribunalul reţine că, potrivit art. 274 Cpc, faptul că partea ce cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanţa neputând micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură, plata experţilor, despăgubirea martorilor şi orice alte cheltuieli pe care partea acre a câştigat va dovedi că el-a făcut. Acest text de lege nu poate fi însă aplicat, în cazul de faţă, fără a fi raportat la prevederile art. 18 al.1 din OG 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, conform căruia „partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă expertul tehnic judiciar numit să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala acesteia, şi un expert tehnic judiciar sau un specialist, nominalizat de aceasta şi încuviinţat de organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, în calitate de consilier al părţii”. Măsura este justă, având în vedere că activitatea expertului parte nu are ca scop producerea de dovezi la dosarul cauzei (acest scop revenind expertului desemnat de instanţă în conformitate cu prevederile Cpc, în condiţii de imparţialitate faţă de părţile cauzei), ci oferă doar o garanţie suplimentară, pentru partea solicitantă, a efectuării expertizei tehnice de specialitate în condiţii de deplină legalitate şi temeinicie.
În aceste împrejurări, din coroborarea acestor prevederi legale, reiese faptul că onorariul expertului parte nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor de judecată la care se referă art. 274 Cpc şi care ar putea fi puse în sarcina părţii ce cade în pretenţii, ci reprezintă o cheltuială de procedură care rămâne în sarcina părţii care a solicitat desemnarea expertului parte, motiv pentru care va fi respinsă cererea de suplimentare a cheltuielilor de judecată efectuate de BCR în faţa instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiate cererile de apel declarate de apelanţii-reclamanţi G. I. şi G.S. în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. BCR SA şi de intimata-apelantă BCR SA în contradictoriu cu apelanţii-intimaţi G. I. şi G.S., împotriva sentinţei nr. 1593/21.03.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1455/315/2012.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică azi 18.12.2013.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
ANA-MARIA GOGIOIU BANU LAURA
GREFIER,
JOIŢA CARMEN
