Ordonanţă preşedinţială. Stabilire locuinţă minor. Competenţa instanţelor române. Noțiunea “reședința obișnuită”, trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social si familial. Deşi se poate concluziona că reşedinţa obişnuită a copilului este în Italia totuşi se va avea în vedere că reclamanta, mama minorului, este cetăţean român, cu domiciliul în România, iar calitatea sa de cotitular al răspunderii părinteşti coroborat cu vârsta fragedă a minorului şi cu legătura fiziologică specifică dintre mamă şi copil, atrage o legătură a copilului cu statul membru, în sensul art. 12 alin.3 lit. a din Regulamentul nr. 2201/2003. Totodată, potrivit art. 1074 N.C.proc.civ., în situaţii de urgenţă, instanţa română este competentă să dispună măsuri provizorii privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii.
Secţia civilă decizia nr. 373 din 9 iulie 2015
Reclamanta M V a chemat în judecată pe pârâtul TA, solicitând pe cale de ordonanţă preşedinţială ca locuinţa minorului T G – Y născut la data de 09.02.2013 să fie stabilită la domiciliul său, autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către aceasta, iar pârâtul să aibă legături personale cu minorul, după un program propus de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 1514/09.06.2015 pronunţată de Judecătoria Tecuci, s-a respins cererea de ordonanţă preşedinţială şi cererea reconvenţională, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
S-a reţinut că reclamanta a trăit în concubinaj cu pârâtul T A circa 8 ani în Italia. Sub pretextul că mama sa este bolnavă, cu acordul pârâtului a venit în ţară la data de 10 noiembrie 2014 şi a refuzat să se mai întoarcă înapoi împreună cu minorul, deşi acordul dat de pârât pentru deplasarea minorului, a fost temporar.
Instanţa a concluzionat că reclamanta şi-a preconstituit plecarea din Italia, trimiţând mamei sale, aşa cum arată aceasta în declaraţie, certificatul de naştere al minorului pentru a fi transcris la autorităţile române.
În situaţia de faţă, instanţa a considerat conform practicii CEDO, că problema dreptului privind exercitarea autorităţii părinteşti se decide în lumina legislaţiei statului pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a copilului.
În speţă, reşedinţa obişnuită a copilului a fost în Italia, iar mama, prin inducerea în eroare a pârâtului a adus copilul în ţară. Ca urmare, în cauză se Regulamentul Comunităţii Europene nr.2201/2003.
Conform art. 8 alin. 1 din Regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa a fost sesizată, iar răspunderea părintească cuprinde încredinţarea şi dreptul la vizită.
Împotriva sentinţei civile nr.1514/09.06.2015 pronunţată de Judecătoria Tecuci, a declarat apel reclamanta Mîntulescu Violeta, arătând că este cetăţean român, că solicită o măsură de ocrotire a minorului, care potrivit art. 114 C.proc.civ. atrage competenţa instanţelor române, deoarece domiciliul minorului este acolo unde locuieşte în mod statornic, adică la reclamantă.
Recursul este fondat.
Faptul că părţile au avut o relaţie de concubinaj de peste 8 ani, că au avut locuinţa statornică în Italia, că minorul este născut pe teritoriul statului străin, nu este contestat.
Este corectă şi concluzia instanţei de fond, potrivit cu care reclamanta a obţinut un acord temporar de la pârât, pentru deplasarea minorului în România, precum şi faptul că aceasta a refuzat să se întoarcă cu minorul la domiciliul din Italia.
Este dovedit faptul că pârâtul a demarat procedura răpirii internaţionale de minori, sens în care sunt înregistrate două dosare pe rolul Tribunalului București, care nu erau soluţionate la momentul pronunţării prezentei decizii.
Minorul, la momentul sesizării instanței, se află pe teritoriul României şi locuieşte cu mama la domiciliul acesteia din Municipiul Tecuci.
Faţă de situaţia de fapt expusă, în cauză sunt aplicabile disp. art. 8,12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003, ale Legii 100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, precum şi disp. art. 1074 N.C.proc.civ.
În jurisprudenţa Curții de Justiție, în interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (d), a articolului 8 alineatul (1), a articolului 13 alineatul (1) și a articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoașterea şi executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială si în materia răspunderii părintești, s-a statuat că noțiunea “reședința obișnuită”, trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social si familial. În acest scop, trebuie să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile si motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru si ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum si raporturile de familie şi sociale întreținute de copil în statul respectiv. Este de competenta instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.
Regulamentul nr. 2201/2003 enunță considerațiile care susțin normele relevante de atribuire a competentei. Astfel, temeiurile de competenţă stabilite în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului si, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul îşi are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
Potrivit art.8, din acelaşi Regulament, instanțele judecătorești dintr un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Potrivit art. 12, din acelaşi Regulament, în chestiunile privind răspunderea părintească, operează o prorogare de competenţă în favoarea statului membru, dacă copilul are o strânsă legătură cu acest stat, datorită faptului că unul din titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită în statul membru.
Simpla prezenţă a copilului nu fundamentează o competenţă decât în cazul în care nu poate fi stabilita nicio alta reședință obișnuită a copilului.
În cazul în care sunt necesare hotărâri judecătorești în materia drepturilor părintești, trebuie sa se evite pe cât posibil procedurile judiciare lungi, pentru a limita la minim orice obstacol în calea dezvoltării copilului.
Reședința obișnuită a unui copil, potrivit articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, se găsește în locul în care se află centrul vieții, având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt relevante, în special durata și regularitatea reședinței, precum și integrarea sa familială și socială. Doar în cazul în care nu poate fi stabilită nicio reședință obișnuită şi nu poate fi determinată nicio competenta în temeiul articolului 12, sunt competente instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul, în temeiul articolului 13 alineatul (1).
În acest sens, Regulamentul nr. 2201/2003 atribuie competenţa în primul rând instanțelor statului membru în care copilul își are reședința obișnuită şi în subsidiar în favoarea instanţelor din statul membru.
În speţă, minorul s-a născut la data de 09.02.2013 şi până la data de 10.11.2014 a locuit cu părinţii în Italia, iar ulterior a locuit cu mama la domiciliul acesteia din Municipiul Tecuci.
Cum minorul a locuit mai mult timp pe teritoriul Italiei, faţă de modalitatea de integrare în viața socială, se poate concluziona că reşedinţa obişnuită a copilului este în Italia.
Totuşi, Tribunalul nu poate omite faptul că reclamanta, mama minorului, este cetăţean român, cu domiciliul în Municipiul Tecuci, iar calitatea sa de cotitular al răspunderii părinteşti coroborat cu vârsta fragedă a minorului şi cu legătura fiziologică specifică dintre mamă şi copil, atrage o legătură a copilului cu statul membru, în sensul art. 12 alin.3 lit. a din Regulamentul nr. 2201/2003.
Totodată, instanţa a fost învestită cu o cerere pe cale de ordonanţă președințială, iar potrivit art. 1074 N.C.proc.civ., în situaţii de urgenţă, instanţa română este competentă să dispună măsuri provizorii privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii.
Având în vedere că ambele părţi au recunoscut că minorul are o stare de sănătate care necesită tratament special, dar şi luarea unor decizii medicale, faţă de faptul că sentinţa civilă nr. 1211/13.05.2015 pronunţată de Judecătoria Tecuci, nu este definitivă (părţile fiind în termenul de exercitare a apelului la momentul prezentei decizii), faţă de dispoziţiile art. 12 alin.3 lit. a din Regulament, coroborat cu art.1074 N.C.proc.civ., se constată că instanţa de fond a admis greşit excepţia de necompetenţă a instanţelor române.
