Încredintarea minorului bunicilor materni se circumscrie unei situatii de exceptie, care se raporteaza la împrejurarile concrete ale fiecarei situatii în parte
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.6846/302/2008 – DECIZIA CIVILA NR.1046/11.10.2010)
Prin sentinta civila nr.993/31001.2009, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a admis cererea reconventionala formulata de pârâtul – reclamant B.L., a încredintat minorul B.L.-B.-S. spre educare pârâtului – reclamant, a stabilit domiciliul minorului la domiciliul pârâtului, respectiv B., str.A.B. nr.1, bl.58, sc.1, ap.14, sector 5, a obligat reclamantii – pârâti sa îl înapoieze pe minor pârâtului – reclamant si a respins ca neîntemeiata cererea de chemare în judecata formulata de reclamantii – pârâti O.I. si O.A.. De asemenea, instanta a luat act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Prima instanta a retinut în pronuntarea acestei sentinte ca încredintarea minorului unor alte persoane, fiind o masura care limiteaza relatia dintre copil si parinte trebuie temeinic justificata, or, în prezenta cauza nu exista motive suficiente care sa conduca la o astfel de concluzie. Mai mult, reclamantii – pârâti manifesta o grija excesiva fata de minor în raport cu vârsta acestuia, ceea ce reprezinta un real impediment în dezvoltarea sa. Aceasta concluzie este sustinuta de Raportul de consiliere si evaluare psihologica în care se mentioneaza ca minorul este insuficient dezvoltat din punct de vedere emotional, comunicarea cu persoanele din jur este deficitara, trunchiata deoarece acesta se asteapta “în general ca ceilalti sa-l identifice si sa-i satisfaca nevoile fara o exprimare prealabila”. De asemenea, climatul oferit de catre reclamantii – pârâti este de natura sa deterioreze relatia dintre minor si pârâtul – reclamant din cauza neîntelegerilor dintre parti. Or, în contextul în care nu este, dincolo de orice îndoiala rezonabila, ca reclamantii – pârâti nu îl învinovatesc pe pârâtul – reclamant de decesul fiicei lor în prezenta minorului, instanta a considerat ca si acest argument conduce la concluzia ca interesul minorului este afectat de mediul actual din cadrul familiei extinse. Astfel cum se mentioneaza si în Raportul de evaluare psihologica, blamarea imaginii unui parinte în fata copilului poate avea repercusiuni asupra construirii imaginilor parentale si poate influenta modul de raportare ulterioara a copilului la cei din jur si implicit ca acesta sa dezvolte o imagine negativa despre sine.
Prin decizia civila nr.1091/16.10.2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a V-a Civila a admis apelul declarat de apelantii – reclamanti – pârâti O.I. si O.A., împotriva sentintei civile nr.993/30.01.2009, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, contradictoriu cu intimatul – pârât – reclamant B.L. si cu Autoritatea Tutelara – P.S.5 Bucuresti, a schimbat în tot sentinta civila apelata, în sensul ca a admis actiunea principala formulata de reclamantii-pârâti O.I. si O.A. împotriva pârâtului-reclamant B.L. si în contradictoriu cu Autoritatea Tutelara – P.S.5 Bucuresti, a încredintat reclamantilor-pârâti spre crestere si educare pe minorul B.L.B.S., nascut la data de 22.09.1996, a obligat pârâtul – reclamant la 500 lei lunar pensie de întretinere în favoarea minorului si a respins cererea reconventionala formulata de pârâtul-reclamant B.L., împotriva reclamantilor – pârâti O.I. si O.A. si în contradictoriu cu Autoritatea Tutelara – Primaria Sectorului 5 Bucuresti, ca neîntemeiata.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul B.L., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv instanta a facut o gresita aplicare a dispozitiilor art.103 Codul familiei, apelantii necriticând solutia instantei fondului, ci solicitând rejudecarea cauzei deoarece în fata primei instante “procesul a fost judecat cu vadita carenta probatorie”. Instanta nu a avut în vedere interesul superior al minorului si faptul ca din rapoartele de evaluare psihologica rezulta ca minorul are o identitate slab conturata, ca manifesta o vulnerabilitate în relatiile cu ceilalti, recurentul apreciind ca aceasta situatie se datoreaza împrejurarii ca bunicii materni au avut o influenta mare în viata acestuia, iar lucrurile nu vor evolua în alt mod daca minorul este încredintat acestora.
Totodata, recurentul arata ca instanta de apel a retinut, contrar adevarului, ca agresiunile asupra minorului ar fi repetate si nu ar constitui un incident izolat.
Acest eveniment singular este mentionat în cererea de chemare în judecata de intimati si este redat de martori (D.G. si T.R.), care au fost învatati, nici unul din martori nefiind martor ocular la un asemenea incident.
Prin întâmpinarea depusa la 19.04.2010, intimatii O.I. si O.A. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca minorul a avut o optiune clara în cadrul ascultarii sale, când si-a exprimat dorinta de a fi încredintat bunicilor materni spre crestere si educare, pozitie ce nu poate fi ignorata de instanta, având în vedere vârsta minorului si gradul de maturitate al acestuia.
Pe de alta parte, declaratiile martorilor audiati în cauza, coroborate cu concluziile referatului de evaluare psihologica, au, în opinia intimatilor, forta probanta superioara, dat fiind faptul ca înscrisurile întocmite de psihologul care s-a ocupat de caz au la baza o fundamentare bazata pe cercetare specifica, evaluarea psihologica a minorului facându-se pe baza constatarilor percepute direct.
Intimatii apreciaza ca în prezenta cauza, pentru a fi respectat principiului interesului superior al copilului, instanta este tinuta sa analizeze un complex de factori care toti concura la respectarea acestui principiu, niciunul din factori nu trebuie absolutizat în detrimentul celorlalti.
În dovedirea recursului, recurentul a depus la dosar înscrisuri, proba încuviintata si pentru intimati, instanta dispunând, din oficiu, audierea minorului. Totodata, în sedinta publica din 31.05.2010 Curtea a luat act de acordul partilor în prezenta cauza, în sensul continuarii sedintelor de consiliere psihologica.
La fila 64 din prezentul dosar au fost depuse concluziile demersului de consiliere psihologica a partilor, rezultând ca s-au realizat 10 sedinte, ce au presupus atât întâlniri individuale ale minorului B.L.B.S., precum si întâlniri cu tatal si bunicii materni.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate si de materialul probator administrat în cauza, Curtea a constatat ca recursul este nefondat si în baza art.304 pct.9 Cod procedura civila, l-a respins pentru urmatoarele considerente:
Recurentul a invocat ca temei juridic al recursului declarat dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, care presupun gresita aplicare a normelor de drept material de instanta de apel.
Curtea a constatat ca instanta de control judiciar a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 42 alin.2 din Codul familiei, dispunând încredintarea minorului bunicilor materni, ca masura exceptionala întemeiata pe interesul superior al minorului, asa cum este prevazut de art. 2 alin.3 din Legea nr.272/2004.
În mod corect tribunalul a retinut ca minorul B.L.B.S. se afla în situatia prevazuta de dispozitiile art.98 alin.2 Codul familiei, care arata ca “daca unul dintre parinti este mort (…) celalalt parinte exercita singur drepturile parintesti”.
Totusi, instanta judecatoreasca este singura în masura sa stabileasca persoanele ce exercita drepturile si îndeplinesc obligatiile parintesti în situatia acestui minor în baza art.38 alin.1 lit. a din Legea nr.272/2004. Dispozitiile textului de lege mai sus mentionat arata ca “instanta judecatoreasca este singura autoritate competenta sa se pronunte, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la: a) persoana care exercita drepturile si îndeplineste obligatiile parintesti în situatia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea parintilor sai.”
Totodata, tribunalul era îndrituit sa stabileasca modalitatile în care se exercita drepturile si se îndeplinesc obligatiile parintesti conform lit.b) a art.38 alin.1 din Legea nr.272/2004.
Curtea nu a retinut critica recurentului privitoare la gresita aplicare a dispozitiilor art.103 Codul familiei, care au fost interpretate de aceasta instanta în integralitatea sa, având în vedere si dispozitiile alin. 2 care arata ca instanta judecatoreasca va respinge cererea daca înapoierea este contrara intereselor copilului.
Cererea reconventionala formulata la 22.08.2008 în fata instantei fondului de recurent are trei capete de cerere: încredintarea minorului spre crestere si educare, stabilirea domiciliului minorului la domiciliul tatalui si obligarea intimatilor sa înapoieze minorul retinut fara drept la domiciliul lor.
Este de subliniat ca cei care au promovat actiune în prezenta cauza pentru clarificarea situatiei juridice a minorului au fost bunicii materni, care au promovat o actiune întemeiata pe dispozitiile art.100 Codul familiei, calificata în mod corect de tribunal ca fiind o actiune de încredintare minor în conditiile art.42 alin.2 din Codul familiei.
În acest domeniu atât de delicat al drepturilor minorului “nu sunt de dorit masuri coercitive în privinta copiilor” asa cum mentioneaza judecatorul european în cauza Ignaccolo Zenide contra României, paragraful 106. Pe de alta parte, obligatia autoritatilor nationale de a dispune înapoierea copilului nu este absoluta, deoarece este posibil ca reluarea convietuirii sa nu se realizeze atât de usor, sa nu se poata face imediat si sa necesite unele masuri pregatitoare – cauza Ignaccolo Zenide contra României, paragraful 94.
Este adevarat ca minorul care a fost separat de unul din parinti are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu aceasta, cu exceptia situatiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului în stabilirea legaturilor personale.
Este datoria Curtii sa stabileasca un echilibru între interesul superior al minorului, pe de o parte, si interesul recurentului în calitate de tata, pe de alta parte. Nu trebuie uitat ca drepturile parintilor sunt recunoscute în interesul minorului. De altfel, tot judecatorul european a stabilit în cauza Gnahoré contra Frantei, paragraful 59, ca în astfel de cauze interesul copilului se prezinta sub dublu aspect. Pe de o parte, în acest interes este inclus garantarea pentru copil a unei evolutii într-un mediu stabil si sanatos si art.8 din C.E.D.O. nu ar putea autoriza un parinte sa ia masuri de natura sa prejudicieze sanatatea si dezvoltarea copilului sau. Pe de alta parte, este clar un alt interes al copilului, acela ca legatura între el si familia sa sa fie mentinuta.
În ipoteza în care contactele cu parintii risca sa ameninte aceste interese sau sa încalce drepturile respective, autoritatile nationale trebuie sa vegheze la stabilirea unui raport de proportionalitate între ele – cauza Hokkanen împotriva Finlandei din 23.09.1994 – para.58.
Cu privire la critica formulata de recurent referitoare la respectarea cerintelor art.8 din Conventia Europeana cu privire la drepturile omului, Curtea subliniaza ca jurisprudenta europeana cere întelegerea si colaborarea tuturor persoanelor, ca factor important în analizarea atitudinii autoritatilor competente (paragraful 94 din cauza Ignaccolo Zenide contra României). Spre deosebire de cauzele solutionate contra României, în prezenta speta minorul a fost lasat în grija bunicilor materni de ambii parinti o lunga perioada de timp. Totodata, cei care au promovat actiunea pentru clarificarea situatiei juridice a minorului au fost bunicii si nu tatal.
Cu privire la gresita aplicare a principiului interesului superior al minorului si influenta bunicilor criticata de recurent curtea nu a putut retine acest aspect. Este cert ca un minor care a locuit timp de 14 ani cu bunicii sai este influentat de aceasta convietuire. De altfel, în urma derularii a sapte sedinte, în raportul de consiliere si evaluare psihologica privind situatia minorului psihologul, a retinut ca “identitatea de sine slab conturata (…), o slaba delimitare a rolurilor în familie (…), o anumita vulnerabilitate în relatiile cu ceilalti”, au fost determinate de “prezenta inconstanta a parintilor în viata copilului si delegarea sarcinilor parentale bunicilor materni (copilul a locuit cea mai mare parte a timpului la bunici), incoerenta modelelor parentale utilizate de catre cei doi parinti în educatia copilului”, aspect subliniat si de Tribunalul Bucuresti în motivarea solutiei luate în prezenta cauza.
Filozofia Legii nr.272/2004 este bazata, ca si Conventia cu privire la drepturile copilului, ratificata de România prin Legea nr.18/1990, pe principiul responsabilizarii parintilor cu privire la exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor parintesti, Curtea apreciind ca recurentul în prezenta cauza trebuia sa sesizeze aspectele relevate de psiholog în decursul celor 14 ani de viata a minorului.
Totodata, Curtea a retinut ca recurentul a recunoscut în fila 6 a motivelor de recurs ca a avut o prezenta inconstanta în viata copilului, dar motiveaza ca a fost o parte din timp plecat în misiuni armate în strainatate, din probele administrate în cauza rezultând ca recurentul a lipsit circa 1 an.Sustinerile recurentului cu privire la motivarea instantei de apel legata de agresiunile asupra minorului, nu au fost retinute de Curte, deoarece în fata instantei de recurs asa cum se mentioneaza în încheierea din sedinta publica din 31.05.2010, aceasta parte a recunoscut ca a lovit minorul doar o singura data când era în clasa a IV-a.
Totodata, Curtea nu a putut retine critica recurentului cu privire la cei doi martori audiati pentru dovedirea acestui aspect, pe de o parte, fata de recunoasterea recurentului, iar pe de alta parte, dat fiind faptul ca martora T.R. a aratat (în fata instantei de apel – fila 43) “personal n-am vazut decât un moment când traia mama copilului (…) când copilul a fost lovit de tata cu palma peste ceafa”. Fata de declaratia martorei care a declarat o experienta traita personal si fata de recunoasterea recurentului, critica formulata de acesta nu poate fi retinuta.
Pedepsele fizice aplicate de recurent au afectat emotional minorul aspect ce rezulta din sustinerile copilului si din raportul de consiliere si evaluare psihologica.
Este cert ca în prezenta cauza situatia minorului ridica serioase probleme, în principal, de ordin moral, acesta fiind motivul pentru care psihologul a propus, în fata instantei de apel, în evaluarea psihologica din 23.04.2009, o încredintare alternanta, imposibila din punct de vedere legal, fata de dispozitiile exprese ale Codului familiei si fata de atitudinea tuturor partilor si a minorului referitor la o posibila învoiala în acest sens.
Dar, în conditiile aplicarii dispozitiilor art.42 alin.2 din Codul familiei – bunicii materni exercitând cu privire la minor drepturile si îndatoririle care revin parintilor privitor la persoana copilului, asa cum sunt ele prevazute de art.43 alin.2 Codul familiei – devin operante dispozitiile art.43 alin.3 din Codul familiei, recurentul pastrând dreptul de a avea legaturi personale cu minorul, precum si de a veghea la cresterea, educarea, învatatura si pregatirea lui profesionala.
Curtea a apreciat ca la acest moment interesul superior al minorului cere ca sa fie respectat principiul asigurarii stabilitatii si continuitatii în îngrijirea, cresterea si educarea minorului B.L.B.S., asa cum este el prevazut de art.6 alin.1 lit.i) din Legea nr.272/2004.
Totodata, Curtea a retinut si atitudinea neechivoca a minorului, care fiind ascultat în toate procedurile derulate în fata instantelor, a fost constant în a aprecia ca doreste sa ramâna cu bunicii materni, la admiterea cererii instanta având în vedere vârsta minorului si gradul sau de maturitate, conform art. 24 alin. 4 din Legea nr. 272/2004.
Analizând motivele de recurs, Curtea a retinut ca tribunalul, în motivarea deciziei pronuntate, a vadit preocupare pentru asigurarea unui just echilibru între interesul minorului si cel al recurentului, refuzul încredintarii minorului fiind datorat lipsei de contacte între tata si copilul sau si de trecerea timpului. Totodata, tribunalul a aratat ca masura încredintarii minorului are caracter provizoriu si recomandarile raportului de evaluare psihologica sunt ca procesul de dezvoltare a abilitatilor parentale si de consolidare a relatiei minorului cu tatal în scopul construirii unei relatii autentice, sa se desfasoare gradual si cu respectarea limitelor si nevoilor copilului, deoarece o relatie autentica se construieste în timp si cu eforturi comune.
Cum la baza luarii masurii încredintarii minorului a stat principiul interesului superior al copilului, Curtea a constatat ca tribunalul a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art.42 alin.2 Codul familiei, astfel ca recursul a fost respins ca nefondat.
