R O M Â N I A
TRIBUNALUL BRAŞOV
SECŢIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 844/R
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Completul de judecată R3 compus din:
PREŞEDINTE –N. F. – judecător
Judecător – D. O. P.
Judecător – C. F.
Grefier – V. P.
Pe rol fiind pronunţarea asupra recursului declarat de către reclamanţi P.M., F.A.în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Comisia Locală B. de Aplicare a Legilor Fondului funciar B., Comisia Judeţeană B., Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului şi Sfeclei de Zahăr, Municipiul B. prin Primar şi intimaţii reclamanţi S.A. senior, S.A. junior împotriva sentinţei civile nr. 5728/ 7 mai 2014 pronunţată de Judecătoria B. în dosarul civil nr. 11206/197/2006 având ca obiect fond funciar.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică la pronunţare se constată lipsa părţilor.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra cauzei civile de faţă care s-a dezbătut în fond la data de 9 octombrie 2014, când părţile prezente au pus concluzii, în sensul celor consemnate în încheierea din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanţa, având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea la data de 16 octombrie 2014 şi apoi pentru 23 octombrie 2014.
T R I B U NA L U L,
Deliberând asupra recursului de faţă constată că prin sentinţa civilă nr. 5728/2014 pronunţată de Judecătoria B. s-a hotărât următoarele:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Braşov, excepţie invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar.
Respinge ca neîntemeiată excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţie invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar.
Admite excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B., excepţie invocată de acelaşi pârât.
Admite excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului Municipiul Braşov, prin Primar, excepţie invocată de acelaşi pârât ( excepţie unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Admite excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., excepţie invocată de acelaşi pârât.
Respinge ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă acţiunea promovată de reclamanţii P.M., F. A., S.A. SR ( 1301217080053) şi S.A. JR ( CNP 1630121080094), astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR BRAŞOV, MUNICIPIUL B., prin Primar şi pârâtul STATUL ROMÂN, prin M.F.P., prin D.G.F.P.B..
Respinge ca neîntemeiată acţiunea promovată de reclamanţii P.M., F. A., S.A. SR şi S.A. JR, în calitate de moştenitori ai defunctei S. E., astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR BRAŞOV şi pârâtul COMISIA JUDEŢEANĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR B..
În motivarea soluţiei instanţa de fond a expus următoarele considerente:
,, Analizând materialul probator administrat în cauză, cu precădere prin prisma dispoziţiilor art.137 alin.1 CPC 185, potrivit cărora „ instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” instanţa retine următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei B., cu consecinţa declinării cauzei în favoarea Tribunalului B., excepţie invocată de pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar: ( excepţie invocată la ultimul termen de judecată)
Instanţa apreciază excepţia invocată drept neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 64 alin.3 rap. la art. 53 alin.2 din Legea nr. 18/1991 – legea fondului funciar, care stabilesc competenţa de soluţionare a cererilor în aceasta materie în favoarea „ judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul”, concret fiind vorba despre Judecătoria B., instanţa corect învestită de către părţile reclamante.
Sens în care, urmează a fi respinsă excepţia invocată drept neîntemeiată.
Sens în care, urmează a fi respinsă excepţia invocată drept neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare a acţiunii, cu consecinţa anulării acesteia, excepţie invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar: ( excepţie invocată la ultimul termen de judecată)
Instanţa apreciază şi această excepţie drept neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 64 alin.3 rap. la art. 16 ind.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care stabilesc că „ Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile, acţiunile şi căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute sau emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.”, în această materie nefiind aplicabil criteriul valoric şi, în consecinţă, nici taxarea judiciară la valoarea pretenţiilor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B., excepţie invocată de acelaşi pârât ( excepţie unită cu fondul, fila 114 VOL I):
Instanţa reţine, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi art.64 din Legea nr.18/1991, că legiuitorul a optat pentru instituirea unor organisme specializate în materia fondului funciar, potrivit principiului specialităţii, acestor organisme ( comisia locală şi comisia judeţeană) revenindu-le complexul de drepturi şi obligaţii privind aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ în discuţie, inclusiv calitatea procesuală, în limitele legii, în ipoteza ivirii vreunor litigii, din cauza modului considerat necorespunzător de aplicare a dispoziţiilor în materie.
Pe cale de consecinţă, pretenţiile reclamanţilor formulate împotriva pârâtului INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B. apar drept îndreptate împotriva unei persoane care nu are aptitudinea legală de a le rezolva, aşadar de a figura în proces.
Sens în care, urmează a fi admisă excepţia invocată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului Municipiul B., prin Primar, excepţie invocată de acelaşi pârât ( excepţie unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Instanţa apreciază incidente şi în acest caz, pentru identitate de raţiune, considerentele reţinute în cazul pârâtului INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B.,
Sens în care, urmează a fi admisă excepţia invocată, ca fiind întemeiată.
Sens în care, urmează a fi admisă excepţia invocată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., excepţie invocată de acelaşi pârât ( excepţie unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Instanţa apreciază incidente şi în acest caz, pentru identitate de raţiune, considerentele reţinute în cazul pârâtului INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B. şi al pârâtului Municipiul B., prin Primar.
Totodată, suplimentează argumente în cazul acestui pârât, prin cele ce preced:
Legea nr.18/1991, precum şi Legea nr. 1/2000 şi Legea nr.247/2005, reprezintă alături de Legea 10/2001, principalele acte normative adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
Cu toate că strict în materia fondului funciar nu s-a pronunţat, pentru interpretarea unitară a dispoziţiilor, un recurs în interesul legii, o atare decizie a fost pronunţată asupra calităţii procesual civile a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cauzele prin care se urmăreşte obţinerea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, anume prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul ICCJ ( publicat în M.OF. nr.120/17.02.2012).
Iar raţionamentul din cuprinsul Deciziei RIL nr. 27/2011 este perfect valabil şi în cazul speţei de faţă, litigiu de fond funciar prin care se urmăreşte obţinerea unei despăgubiri băneşti, Decizie cu caracter obligatoriu, pronunţată de altfel tot urmare a hotărârii-pilot CEDO cauza M. A. şi Alţii împotriva României, concluzia finală fiind aceea că: în atare acţiuni, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă,reţinându-se. în esenţă, „ formarea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată,ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite”, mecanism expres indicat în cuprinsul Legii nr. 247/2005.
Tot neîntemeiată este încercarea reclamanţilor de legitimare procesuală a Statului Român prin modificarea, spre sfârşitul procesului, a temeiului de drept pe care şi-au fundamentat cererea de angajare „ a răspunderii subsidiare a Statului pentru situaţia în care instituţiile subordonate acestuia sunt în imposibilitate a mai răspunde” ( fila 125-128, VOL IV şi fila 165-171 VOL IV), prin invocarea dispoziţiilor art. 224 NCC rap. la art. 6 alin.6 NCC, ca şi „ garant constituţional al dreptului de proprietate şi debitor al obligaţiei de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităţilor abilitate special”.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 224 alin1. NCC, „ dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”
În primul rând, instanţa constată că art.224 NCC, situat în Cartea I, Titlul IV „ Despre persoana juridică” nu reglementează raporturile juridice de proprietate, iar în raport de data intrării în vigoare a NCC, respectiv 1 octombrie 2011 şi faţă de dispoziţiile tranzitorii ce au fost invocate, ale art. 6 NCC, nu este aplicabil situaţiilor pendinte care, generate de un fapt anterior, produc efecte conform cu legea nouă, ci are ca obiect răspunderea juridică în raportul dintre Stat şi instituţiile sale, norme care nu sunt cuprinse în ipoteza de aplicare tranzitorie prevăzută de art. 6 NCC.
În al doilea rând, mecanismul răspunderii subsidiare are în vedere ipoteza în care o persoană răspunde, potrivit legii, pentru obligaţiile asumate de o altă persoană, în măsura în care există un titlu de răspundere faţă de debitorul principal, a cărui executare este epuizată fără realizarea creanţei creditorului.
Or, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul Deciziei RIL nr.27/2011, precitată, Legea nr.247/2005 nu reglementează nicio ipoteză de răspundere directă a statului pentru situaţia în care instituţiile implicate în procedura nu îşi îndeplinesc propriile obligaţii.
Pentru identitate de raţiune, în acelaşi sens s-a pronunţat, cu titlu de exemplu, decizia nr.457/12.02.2014 a ICCJ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea pe fondul cauzei a Legii nr. 165/2013:
Instanţa reţine, mai întâi de toate, esenţa celor stabilite cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 88/27.02.2014 a Curţii Constituţionale ( publicată în M.OF. nr. 281/16.04.2014), prin care s-a constatat că dispoziţiile art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013 sunt constituţionale, în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din actul normativ sus amintit NU se aplică şi cauzelor în material restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, în acelaşi spirit a fost şi respinsă excepţia inadmisibilităţii prezentului demers judiciar, prin încheierea de şedinţă din data de 20.12.2013 ( fila 51-55 VOL IV), problema pusă în discuţie, în continuare, de instanţă, fiind aceea a incidenţei acestui nou act normativ sub aspectul regulilor de procedură, iar nu al termenelor de procedură.
Iar după distincţia şi considerentele reţinute în chiar cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale amintite în cauză, instanţa apreciază că Legea nr.165/2013 este aplicabilă în cauză, în privinţa normelor procedurale şi a normelor substanţiale referitoare la cuantumul şi modalitatea de acordare de măsuri compensatorii, legea fiind adoptată urmare a Hotărârii din data de 12.10.2010 pronunţată în cauza CEDO M.A. şi alţii vs. România, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor în România şi a decis să iniţieze procedura pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său, actul normativ în discuţie fiind asumat ca mijloc unitar şi special de reglementare a problemelor în materie de restituirea bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că:
În fapt, sentinţa civilă nr. 4205/07.04.1992 a Judecătoriei B., irevocabilă prin nerecurare, s-a dispus: „ reconstituirea dreptului de proprietate ale petentelor S. E., F. A. şi P.M., toate moştenitoare ale defunctului P. GH.G., asupra unei suprafeţe de 4,55 ha de tern arabil, situat în extravilanul localităţii Stupini” şi înlocuirea titlului de proprietate în sensul celor stabilite prin dispozitiv. ( fila 12-13, VOL I)
Apoi, prin Decizia nr.90/19.08.1992 emisă de Comisia Judeţeană B., s-a decis stabilirea de drepturi la acţiuni la ICPC B., SC A. SA P. şi SC A. SA B., ale titularilor îndreptăţiţi ( ale persoanelor sau, după caz, ale moştenitorilor acestora, ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului şi se află în administrarea ICPC B., SC A. SA P. şi SC A. SA B., corespunzător sentinţelor civile pronunţate de Judecătoria B.), corespunzător suprafeţelor de teren, în echivalent arabil, care au fost preluate, cele trei reclamante fiind trecute la poziţia nr.5, acordându-li-se acţiuni la ICPC B. , actualul pârât INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ŞI SFECLEI DE ZAHĂR B.. ( fila 51-52, VOL I)
Iar prin adeverinţa nr.739/17.09.1992 emisă de Comisia Locală B. în temeiul Legii fondului funciar nr.18/1991, s-a atestat că reclamanţilor S. E., F. A. şi P.M. li s-a stabilit dreptul de proprietate prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr.90/19.08.1992 pentru suprafaţa de 4,55 ha, la Anexa nr.19, poziţia 5. ( fila 14, VOL I)
Concret, se impune a fi precizat că încă de la începutul situaţiei litigioase, instanţa a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, dar fără obligativitatea ca aceasta să se realizeze pe vechiul amplasament, cert fiind că vechiul amplasament se afla sub administrarea ICPC B., acesta fiind şi motivul includerii reclamantelor pe lista persoanelor îndreptăţite la „ acţiuni la ICPC B.”, includere, de altfel, necontestată de reclamante pe cale judiciară.
Din anul 1992 şi până în anul 2005, ambele părţi implicate în procesul de reconstituire stau în pasivitate ( atât reclamantele, cât şi Comisiile), în lipsa oricăror alte probe contrarii de la dosarul cauzei, în privinţa „ punerii în posesie” a reclamantelor, cert este că pârâtul Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului a făcut demersuri pentru punerea în executare a drepturilor deţinute de reclamanţii cauzei în baza calităţii de „acţionari”, potrivit dovezilor de la fila 15-16, VOL I.
Doar la data 23.05.2005, Comisia Locală de Fond Funciar B. invită pe reclamante ca în data de 17.06.2005, ora 10:00, să se prezinte la Primăria Municipiului pentru deplasarea pe teren şi semnarea procesului-verbal definitiv de punere în posesie. ( fila 22, VOL I)
Din susţinerea reclamantelor şi din memoriile de la fila 17-20, VOL I , coroborat cu conduita acestora ca începând cu data de 15.09.2005 să formulează un număr de 4 memorii, de a solicita „ ca punerea în posesie să se realizeze pe acelaşi amplasament, având în vedere calitatea terenului agricol.” ( fila 6-9, VOL I), rezultă că acestea au refuzat oferta de punere în posesie a Comisiei Locală din cauza amplasamentului diferit.
La o atare solicitare a reclamantelor, de punere în posesie pe vechiul amplasament, de data aceasta cererea fiind formulată în temeiul Legii nr.247/2005, Comisia Locală a răspuns negativ, întrucât „ solicitarea nu face obiectul Legii nr. 247/2005”, răspunsul fiind comunicat solicitanţilor la data de 04.06.2006. ( fila 4, VOL I)
Urmare a acestui refuz, reclamantele au promovat prezentul demers judiciar, prin care au solicitat: „ obligarea pârâtelor la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafaţa de teren reconstituită conform Legii nr.18/1991 şi obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenului în suprafaţă de 4,55 ha pe vechile amplasamente.”, motivat, în esenţă de faptul că nu li s-a oferit o a doua ofertă de amplasament, în 30 de zile de la oferta iniţială, astfel cum impuneau dispoziţiile art. 10 din HG nr.890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor. ( fila 2, VOL I)
Concret, reclamantele au început de la capăt demersul judiciar, făcând abstracţie de faptul că petitul I al acţiunii era deja „dobândit” prin sentinţa civilă nr. 4205/07.04.1992 a Judecătoriei B..
În cursul judecăţii, s-a stabilit, pe cale de expertiză tehnică topografică, faptul că terenul revendicat de reclamante ca moştenitoare după autorul P. G. NU poate fi retrocedat în natură, pe acelaşi amplasament, datorită faptului că o parte din acesta este ocupat de străzi, cale ferată, construcţii ale societăţilor comerciale, iar o altă parte a fost atribuit în baza legilor fondului funciar ( fila 6-23 şi 71-78, VOL II), deşi o atare concluzie apare drept superfluă în condiţiile în care reclamantele au fost incluse în Anexe speciale cazului în care „ fosta proprietate este în perimetrul societăţilor comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol”, fără ca vreodată reclamantele să conteste includerea într-o atare categorie. ( fila 99-106,VOL I)
Iar urmare a unei atare concluzii topografice, reclamantele şi-au modificat acţiunea total, la data de 18.05.2011 (FILA 84-87, VOL II), solicitând să se constate că sunt titularii dreptului de creanţă asupra pârâţilor Statul Român şi Mun,B., cu privire la cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren agricol în suprafaţă de 4,55 ha, conform Hotărârii nr.90/1992 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr.18/1991 şi să se oblige în solidar cei 2 nou pârâţi introduşi în cauză la plata către reclamante a valorii de urmează a fie stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate, lucrarea de altfel realizată în cauză.( fila 247-295, VOL III şi fila 77-86, VOL IV)
Ca şi temei juridic, reclamantele şi-au fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. art. 132 şi 138 CPC, art.988-999 C.civ., art.3 alin.4 din Legea nr.1/2000. FILA 84-87 (fila 84-87, VOL II), completat apoi cu art.6 CEDO şi art.1 paragraful 1 din Protocol. ( fila 198-200, VOL II).
Pentru a se verifica temeinicia demersului judiciar al reclamantelor, în modalitatea în care au înţeles să-şi exercite dreptul, instanţa va face o analiză încă de la începutul sesizării sale, chiar dacă instanţa a fost dezînvestită prin cererea de modificare a acţiunii, faţă de împrejurarea că cea de-a doua parte a acţiunii se află într-o relaţie interdependentă de prima parte a procesului.
Astfel,
În drept, reclamantele au invocat iniţial dispoziţiile art. 10 din HG nr.890/2005, potrivit cărora „ în situaţia în acre restituirea pe vechiul amplasament nu mai este posibilă, fostului proprietar sau moştenitorilor acestora li se va oferi, un alt amplasament situat în aceeaşi localitate …… În cazul în care fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu acceptă amplasamentul oferit, comisia locală va trebui să formuleze o altă ofertă în 30 de zile, dacă persoanele îndreptăţite nu optează pentru primirea de despăgubiri.”.
Şi au arătat că au fost vătămate prin lipsa celei de-a doua oferte, solicitând direct în instanţă „ punerea in posesie pe vechiul amplasament”.
Or, în contextul articolului amintit, reclamantele aveau doar două variante legale: fie să opteze pentru ce-a de-a doua ofertă, fie asupra primirii de despăgubiri, ceea ce puteau solicita în instanţă fiind, în consecinţă, doar: fie obligarea Comisiei de a face ce-a de-a doua ofertă, fie obligarea Comisiei de a li se acorda despăgubiri.
Aceasta, în condiţiile în care procedura de reconstituire este una clară, cuprinzând 3 etape într-o ordine de urmare de sine stătătoare : prima fiind restituirea în natură, pe vechiul amplasament; a doua fiind restituirea în natură, pe alt amplasament ( dacă cel vechi este ocupat), iar a treia fiind restituirea prin echivalent, conform procedurii speciale, iar nu direct în instanţă prin cerere de despăgubiri, ci urmând procedura judiciară ( constând în stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului şi recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent) , apoi cea administrativă, în faţa Comisiei Centrale, care stabileşte în concret despăgubirile acordate ( răspunsul acesteia urmând a fi, eventual, supus controlului ulterior al instanţei).
Nu numai că nu au procedat astfel, dar au solicitat direct instanţei acordarea echivalentului bănesc al terenului în discuţie, în baza art. 988-999 C.civ. şi a art.6 CEDO şi art.1 paragraful 1 din Protocol, în contra interpretării obligatorii a legii, astfel cum a fost dată prin Decizia RIL nr. 33/2008 ( potrivit căreia „ concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. “) şi prin Decizia RIL nr. 27/2011 ( potrivit căreia „ acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art.13 din această Convenţie, sunt inadmisibile”).
Nici ultimul temei juridic invocat nu poate fi reţinut drept întemeiat pentru fundamentarea întemeiată a acţiunii reclamantelor, faţă de împrejurarea că potrivit art. 3 alin.4 din Legea nr. 1/2000 „ în situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat”, în condiţiile în care despăgubirile se acordă doar potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, o atare procedură nefiind urmată de părţile reclamante.
Iar la fel ca şi în ipoteza Legii nr.247/2005, care a scindat în două procedura restituirii: una judiciară şi una administrativă, şi noua reglementare ( Legea nr.165/2013) a păstrat această distincţie, în condiţiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor de despăgubire se desfăşoară în faţa Secretariatului Comisiei Naţionale, relevant fiind, în acest sens, conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 546/18.10.2005, potrivit căruia „ dacă reglementarea în discuţie se referă la o situaţie juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului neretroactivităţii.”
Aşadar, tot ceea ce legal putea face instanţa era de a constata că reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate, au calitatea de persoane îndreptăţite şi că există o imposibilitate de restituire a imobilului în natură, urmând a obliga pe Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să acorde măsurile reparatorii în echivalent pentru imobilul în discuţie, OR reclamanţii nu au învestit instanţa cu un atare petit, ci s-au rezumat a solicitat direct instanţei, „OMISSIO MEDIO” „ să constate că pârâţii nr. 1, 2 , 3 şi 4 nu sunt în măsură a pune în executare titlul executoriu, motiv pentru care să oblige pe pârâtul nr. 5 ( Statul Român) la plata către reclamanţi a sumei menţionate în raportul de expertiză, reprezentând contravaloarea terenului preluat de Statul Român şi care nu ni se restituie potrivit titlului executoriu emis în urma cu 22 de ani” ( fila 165-171, VOL IV), demers ce apare drept inadmisibil.
Aceasta cu atât mai mult, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură se realizează în condiţiile impuse de Legea nr.18/1991-Legea 1/2000-Legea 247/2005-Legea nr.165/2013, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiţie, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot CEDO – M.A. şi alţii contra României.
Iar cerinţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în privinţa măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte întocmai regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pentru toate aceste considerente, demersul judiciar promovat de reclamante urmează a fi respins ca neîntemeiat în modalitatea formulată, faţă de împrejurarea că reclamantele cauzei nu au epuizat toate căile legale valorificării dreptului pretins”.
Împotriva soluţiei au declarat recurs reclamanţii P.M. şi F. A., invocând următoarele motive:
Sub aspectul admiterii excepţiilor, recurenţii arată că toţi pârâţii trebuie să stea în judecată în baza a două temeiuri esenţiale:
-Pârâţii Comisia Locală de Aplicare a legilor fondului funciar , Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar , Institutul naţional de cercetare şi dezvoltare a Cartofului şi sfeclei de Zahăr – stau în judecată principiul răspunderii principale a instituţiilor statului în procedura de restituire în baza legilor speciale începând cu legea 18/1991 şi cele care i-au urmat;
– Pârâtul Municipiul B. prin primar stă în judecată pe principiul Răspunderii subsidiare faţă de neîndeplinirea obligaţiilor Comisiei Locale de fond funciar ce funcţioneză în subordinea sa,
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice stă în judecată pe principiul răspunderii subsidiare a statului pentru situaţia în care instituţiile subordonate sunt în imposibilitate a mai răspunde- art.224 din codul civil.
Legat de calitatea procesuală a Statului Român arată că principiul răspunderii statului este dezvoltat în întreaga practică CEDO, care nu poate fi contrazisă de practica internă.
Motivarea instanţei de fond , cum că art.224 NCC se aplică în raporturile dintre stat şi instituţiile sale, de unde se trage concluzia că nu se aplică acest text legal speţei de faţă, este străină legii , recurenţii arătând că nu înţeleg ce anume a vrut instanţa să spună.
Apreciază că decizia nr. 27/14.11.2011 pronunţată de ICCJ în recursul în interesul legii nu se aplică în speţă pentru următoarele considerente:
-ICCJ se pronunţă cu privire la răspunderea principală a Statului şi spune că e inadmisibilă pentru că staul nu are calitate procesuală pasivă.
-ICCJ nu se pronunţă cu privire la răspunderea subsidiară a Statului pe motiv că nu era investită, nu era în vigoare noul cod civil.
Recurenţii redau conţinutul art.224 din codul civil.
Concluzionează că toţi pârâţii au calitate procesuală, comisiile sunt direct implicate în procedura de reconstituire, Institutul Cartofului posedă imobilul, Municipiul B. este comitent faţă de Comisia Locală, Statul Român este comitent faţă de Municipiul B..
Pe fond, soluţia instanţei este nelegală. Se arată că , în mod firesc, Comisia Locală şi comisia Judeţeană de fond funciar nu au cum să achite contravaloarea terenului ce nu se poate restitui în natură, dar nu cu acest petit a investit instanţa .Obligaţia de plată revine Statului Român.
Intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul B. au depus la dosar întâmpinare( f.24-25; 38-47) solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei civile ca fiind legale şi temeinice.
Analizând hotărârea recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, tribunalul reţine că acesta nu este fondat.
În acest sens se reţine că instanţa de fond a dat o rezolvare corectă excepţiilor invocate în cauză cât şi soluţiei pe fondul litigiului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului şi Sfeclei de Zahăr B. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul B., prin primar au fost respinse de către instanţa de fond în baza unor considerente comune. Astfel, instanţa a reţinut, în mod corect , că în materia fondului funciar , legislaţia specială conferă calitate procesuală pasivă doar instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 53 şi art.64 din Legea nr.18/1991, respectiv comisia locală şi comisia judeţeană, că doar acestor instituţii le revin drepturi şi obligaţii privind aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ, inclusiv calitatea procesuală, în limitele legii, în ipoteza ivirii vreunor litigii. Prin urmare, pârâţii Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului şi Sfeclei de Zahăr B. şi Municipiul B. nu au calitate procesuală pasivă.
Faptul că pârâtul Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului şi Sfeclei de Zahăr B. are posesia imobilului, după cum invocă recurenţii, nu-i conferă acestei instituţii calitate procesuală pasivă , faţă de obiectul acţiunii de faţă şi anume- acordarea de despăgubiri şi nu revendicarea imobilului. Prin urmare, acest pârât ar justifica o calitate procesuală pasivă în cazul în care reclamanţii ar revendica imobilul , nu în cazul de faţă în care aceştia solicită sumele de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului- teren agricol în suprafaţă de 4,55 ha, conform Hotărârii 90/1992 a Comisiei de aplicare a legii 18/1991.
De asemenea, nici pârâtul Municipiul B. nu are calitate, faptul că în subordinea acestuia funcţionează Comisia Locală de Fond Funciar nu-i conferă calitate atâta vreme cât nu există o solidaritate între cele două instituţii în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia în materie.
Prin urmare, cele două excepţii în mod corect au fost respinse la fond, criticile expuse în recurs fiind neîntemeiate.
Cât priveşte calitatea procesuală a Statului Român, Tribunalul reţine, de asemenea, că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală.
Recurenţii invocă practica CEDO în materie, apreciind că acesta are prioritate şi că judecătorul fondului a încălcat principiul răspunderii Statului dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.
Aceştia interpretează în mod eronat hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele contra Românei, respectiv principiile care se degajă în toate aceste hotărâri şi care, într-adevăr, au forţă obligatorie în dreptul intern, conform art.6 din codul de procedură civilă. Astfel, principiul amintit de recurenţi este consacrat în toate deciziile CEDO pentru simplul fapt că parte în cauză este întodeauna un particular, în calitate de reclamant şi Statul Român, în calitate de pârât. Recurenţii ar fi trebuit să cunoască faptul că în domeniul de aplicare a CEDO nu intră litigiile dintre particulari, că întodeauna Curtea Europeană stabileşte dacă a fost încălcat vreunul din articolele menţionate în convenţie iar în caz afirmativ obligă Statul Român la despăgubiri, dând eficienţă principiului enunţat de recurenţi.
În dreptul intern, însă, cadrul procesual se stabileşte conform legislaţiei interne raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii. Statul Român este parte în proces în situaţia în care raportat la pretenţiile deduse judecăţii, există o dispoziţie legală prevăzută de dreptul intern care îi conferă obligaţii şi implicit calitate procesuală pasivă. Dacă s-ar accepta teza recurenţilor ar însemna că indiferent de dispoziţiile legislaţiei interne care prevăd obligaţii în sarcina unor instituţii, să fie ignorate şi să fie chemat în judecată Statul Român pe principiul răspunderii acestuia, or nu acesta este soluţia care se degajă din practica CEDO.
Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, tribunalul reţine că trebuie făcută o distincţie esenţială între un proces intern şi un proces desfăşurat în faţa Curţii Europene, că orice litigiu intern trebuie purtat într-un cadrul procesual stabilit conform dispoziţiilor legale interne, că în litigiul respectiv calitatea procesuală pasivă se stabileşte în funcţie de obligaţiile stabilite în legea internă şi nu trebuie stabilită automat răspunderea Statului pe principiul răspunderii subsidiare astfel cum se procedează în cadrul proceselor desfăşurate în faţa Curţii Europene.
Tot cu referire la această excepţie, recurenţii critică interpretarea instanţei de fond dată dispoziţiilor art.224 din codul de procedură civilă susţinând faptul că nu înţeleg această interpretare.
Interpretarea instanţei de fond este corectă.
Raţionamentul instanţei este logic, fiind expuse în mod clar , nefiind necesare explicaţii suplimentare. În esenţă, instanţa de fond a stabilit faptul că art.224 din codul de procedură civilă consacră o răspundere subsidiară a Statului pentru obligaţiile organelor aflate în subordine, răspundere care se antrenează doar în situaţia în care,, prin lege nu se prevede altfel”. Prin urmare, ipoteza prevăzută de dispoziţiile art.224 din codul de procedură civilă vizează situaţia în care un organ subordonat Statului produse un prejudiciu ca urmare a modului de soluţionare a unei cereri cu care a fost investit, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum se va argumenta mai jos.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea deciziei nr.27/14.11.2011 pronunţată de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii în speţa dedusă judecăţii , Tribunalul urmează a analiza această critică atunci când va analiza fondul litigiului, apreciind că soluţia pronunţată de Înalta Curte are relevanţă pe fondul speţei.
Tribunalul reţine că în speţă calitatea procesuală pasivă au doar pârâţii Comisia Locală de fond funciar şi Comisia Judeţeană de fond funciar, această calitate fiind conferită de dispoziţiile legii 18/1991, legea 247/2005 şi respectiv HG 890/2005, urmând să fie prezentate argumente în acest sens atunci când se va analiza fondul litigiului, acestea fiind comune.
În fine, în ceea ce priveşte fondul litigiului soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică.
Se reţine că , astfel cum a identificat judecătorul fondului, obiectul acţiunii, astfel cum a fost precizat la data de 18.05.2011 îl reprezintă – să se constate că sunt titularii dreptului de creanţă asupra pârâţilor Statul Român şi Mun.,B., cu privire la cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren agricol în suprafaţă de 4,55 ha, conform Hotărârii nr.90/1992 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr.18/1991 şi să-i oblige la plata către reclamante a valorii de urmează a fie stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate şi pe care, la momentul formulării cererii modificatoare, o estimează ca fiind de 400.000 lei.
În raport de obiectul dedus judecăţii, se reţine incidenţa dispoziţiilor din HG 890/2005 şi legea 247/2005 – titlu VII şi anume:
-art.10 din HG 890/2005- ,, în cazul în care fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu acceptă amplasamentul oferit, comisia locală va trebui să formuleze o altă ofertă în 30 de zile, dacă persoanele îndreptăţite nu optează pentru primirea de despăgubiri.”.
– art. 41 alin.2 din HG 890/2005- ,, persoanelor fizice cărora li s-a validat dreptul de proprietate conform prevederilor alin. (1), pentru care nu există suprafeţe de teren agricol, reconstituirea li se face în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare, iar în situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despăgubiri şi se vor înscrie în anexa nr. 23, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare”.
– art.54 din HG 890/2005-,, în anexa nr. 23 se înscriu persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu există suprafeţe de teren agricol pentru restituirea integrală a proprietăţii, solicitate prin cerere, cărora li se vor acorda despăgubiri”.
Legea 247/2005- titlu VII:
-art 1- alin (3) ,,Despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege”.
– art.19-,,Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului”.
Din analiza acestor prevederi legale se reţine faptul că recurenţii, în calitate de persoane îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri pentru imobile care nu mai pot fi restituite în natură, trebuie să parcurgă o procedură administrativă prealabilă ce implică formularea unei cererii în faţa Comisiilor de fond funciar prin care solicită plata de despăgubiri, înscrierea petenţilor în anexa 23,soluţionarea cererii printr-o decizie a Comisiei Centrale de funcţionează în baza legii 247/2005, decizie care poate fi atacată în situaţia în care aceştia sunt nemulţumiţi în condiţiile stabilite prin actul normativ menţionat.
Desigur, ca în acest caz, pârâţii chemaţi în judecată nu pot fi decât instituţiile implicate în procesul de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din cuprinsul legii 18/1991 şi 247/2005.
În acest sens, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a stabilit, prin decizia nr.27/2011, că acţiunile pentru acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005 ( deci şi pentru imobilele care fac obiectul legii 18/1991) îndreptate direct împotriva Statului Român , potrivit dreptului comun şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului şi ale art.13 din aceasta sunt inadmisibile. Contrar susţinerilor recurenţilor, această decizie este aplicabilă speţei întrucât tranşează problema calităţii procesuale a Statului Român , pusă în discuţie şi în litigiul de faţă.
Recurenţii din cauza de faţă nu au urmat procedura specială reglementată de lege, în mod corect judecătorul fondului reţinând că restituirea în natură sau prin echivalent se realizează în condiţiile impuse de Legea nr.18/1991-Legea 1/2000-Legea 247/2005-Legea nr.165/2013, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiţie, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot CEDO – M.A. şi alţii contra României.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat este nefundat, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 să fie respins, iar sentinţa de fond va fi păstrată ca fiind dată cu aplicarea şi respectarea legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenţii reclamanţi P.M. şi F. A. împotriva sentinţei civile nr. 5728/2014 pronunţată de Judecătoria B., pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 23.10.2014.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
N. F. D. O. P. C. F.
GREFIER
V. P.
Red.N.F./11.11.2014
Dact.V.P./17.11.2014
– 2 ex –
Jud.fond A.T.
