INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Paşcani sub nr. 3372/866/2013 din data de 31.07.2013, reclamanta X a solicitat obligarea pârâtei Y la plata sumei de 4175,78 lei, din care 3535,83 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013 şi 639,95 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului neachitat.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta arată că în baza contractului nr. A încheiat cu pârâta i-a prestat acesteia servicii de alimentare cu apă şi canalizare pentru care a emis facturi care trebuiau achitate în termen de 15 de zile. De asemenea, reclamanta a mai precizat că prin contract pârâta s-a obligat la plata penalităţilor de întârziere, în cazul întârzierii la plată.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1025 şi următoarele N.C.proc.civ.
În susţinerea cererii s-au depus copii ale următoarelor înscrisuri: contract de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. A şi anexa nr. 1A la contract ( filele nr. 10 – 20), fişă cu facturi în sold la data de 26.07.2013 ( fila nr. 9 ), facturi fiscale emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013 ( filele nr. 28-46), fişe de calcul penalităţi ( filele nr. 47 -69 ).
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 200 lei.
Pârâta a formulat întâmpinare ( fila nr. 70 ) prin care a arătat că nu recunoaşte aceste facturi ca fiind reale întrucât valorile nu au fost înregistrate în baza citirii apometrului, iar de la data semnării contractului nu a primit nicio factură. De asemenea arată că, reclamanta conform prevederilor contractuale avea obligaţia de a echipa branşamentul cu contor, obligaţie care nu şi-a îndeplinit-o, astfel încât cantitatea de apă furnizată s-a facturat în baza unor estimări, contrar art. 11 alin.(1) din contract. Totodată, pârâta arată că în casă nu a locuit nimeni pe parcursul celor trei ani, fiind plecată împreună cu familia în Spania. Pârâta mai precizează că, potrivit art. 6 pct. 6.8 reclamanta avea posibilitatea să întrerupă furnizarea apei încă din anul 2010 astfel încât nu ar fi ajuns la un debit atât de mare.
Întâmpinării formulate s-a ataşat în copie certificat de atestare fiscală ( fila nr. 71 ).
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei, reclamanta învederează faptul că pârâta nu deţine un contor de branşament, iar facturarea a fost făcută în conformitate cu prevederile art. 13 din contract şi art. 121 alin. (1) din regulamentul Serviciului de Alimentare cu apă şi canalizare, aprobat prin HCL nr. ….. De asemenea, arată că, montarea apometrului se face de către operator însă achiziţionarea aparatului este obligaţia consumatorului. Totodată menţionează că, facturile au fost aduse la cunoştinţa debitorului de către casierul de teren, iar pârâta nu a refuzat niciodată facturile şi nici nu a comunicat în scris refuzul de a primi sau plăti factura. Cu privire la nedebranşarea pârâtei de la alimentarea cu apă, reclamanta consideră că această conduită reprezintă o înlesnire a debitorului de a exercita normal dreptul de proprietate.
Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma motivelor invocate, pe baza probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:
Cu privire la procedura aplicabilă, instanţa reţine că, potrivit art. 1025 N.C.proc civilă, procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în calcul dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei. În speţă, fiind îndeplinită această condiţie şi întrucât cererea formulată nu se încadrează potrivit art. 1025 alin. (2) şi alin. (3) între litigiile pentru care N.C.proc civilă a exclus aplicarea acestei proceduri, instanţa reţine că prezenta cauză se circumscrie acestei proceduri speciale derogatorii de la dreptul comun.
În fapt, prin contractul de prestări servicii nr. A, încheiat între Consiliul Local şi pârâtă, prima s-a obligat să furnizeze pârâtei servicii de alimentare cu apă potabilă şi canalizare, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea acestor servicii în termen de 15 de zile de la emiterea facturilor – art. 16 alin. 1 din contract.
Pentru neplata în termen de 30 de zile a facturilor, debitorul se obligă să plătească penalităţi de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat ( art.16 alin. 2).
Prin Hotărârea x a Consiliului Local s-a dispus reorganizarea Direcţiei Apă Canal în SC X SA.
Costul serviciilor prestate de către reclamantă a fost cuprins în facturile emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013, fiind de 3535,83 lei. Ca urmare neachitării în termen a acestor facturi au fost calculate, penalităţi de întârziere în cuantum de 639,95 lei, conform prevederilor contractuale.
În drept întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 31.07.2013, ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil, iar contractul s-a încheiat anterior intrării în vigoare a acestuia, pentru a stabili legea aplicabilă în cauză, instanţa va avea în vedere prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71 / 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 / 2009 privind Codul civil potrivit cărora „ contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.
Prin urmare, instanţa reţine că prezentul litigiu se ghidează după dispoziţiile de drept material ale Codului Civil din 1864, în vigoare la data încheierii contractului între părţi.
Faţă de cele arătate, instanţa apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 969 din Codul civil din 1864, conform cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Raportat şi la prevederile art. 249 N. Cod. Pr. Civ. care dispun că cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, pentru a putea interveni răspunderea contractuală a pârâtului, reclamanta care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să facă dovada existenţei obligaţiei şi a temeiului juridic al acesteia.
În speţă, raporturile juridice dintre părţi au la bază contractul nr. A de prestare/furnizare a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare, încheiat pe o perioadă nedeterminată. Totodată, în materia contractelor sinalagmatice, debitorul va putea fi obligat de către instanţă la executarea obligaţiilor contractuale asumate, ori de câte ori creditorul face dovada îndeplinirii obligaţiei sale, iar debitorul nu face proba executării obligaţiilor asumate prin contract.
În cauză, prin contract reclamanta s-a obligat să presteze pentru pârâtă serviciul de alimentare cu apă şi canalizare, în schimbul preţului trecut în facturile emise, în speţă acesta fiind în cuantum total de 3535,83 lei reprezentând contravaloare facturi servicii de alimentare cu apă şi canalizare emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013 .
De asemenea, este de reţinut, că pârâta nu a dovedit îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza convenţiilor încheiate.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei raportat la art. 7 pct. 7.13 din contract, instanţa reţine că reclamanta, în temeiul prevederilor contractuale are obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa montarea apometrului, însă utilizatorului îi revenea obligaţia de a achiziţiona aparatul pe care ulterior operatorul trebuia să-l monteze. Astfel şi în art. 121 alin. (1) din H.C.L. nr. B privind regulamentul Serviciului de Alimentare cu Apă şi Canalizare, se prevede că ” Orice utilizator are dreptul la un aparat de măsurare a consumului pe branşamentul său “, iar în alin. 2 se prevede că montarea apometrelor se va face la toţi utilizatorii ca o obligaţie a operatorului, în conformitate cu prevederile articolului 95 din prezentul regulament. Iar în art. 95 se stipulează că ” Cheltuielile pentru executarea branşamentului, inclusiv a caminului de apometru, sunt asigurate din bugetul Consiliului Local M.P.. Execuţia lucrărilor se realizează prin grija operatorului”.
Or, pârâta nu a făcut dovada unui eventual refuz din partea operatorului de montare a aparatului de măsură.
În aceste condiţii, în lipsa unui contor, cantităţile de apă furnizate au fost stabilite în sistem pauşal conform art. 11 lit.b din contract. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 121 alin. 7 din H.C.L. nr. B privind regulamentul Serviciului de Alimentare cu Apă şi Canalizare potrivit cu care pentru utilizatorii care nu posedă aparate de măsură, până la montarea acestora, stabilirea consumului se face în baza criteriilor tehnice privind stabilirea cantităţilor de apa în sistem pauşal.
Raportat la susţinerile pârâtei privind neprimirea facturilor, instanţa reţine că potrivit art. 16 din contract factura pentru furnizarea /prestarea serviciului de alimentare cu apă şi canalizare se emite cel mai târziu la data de 15 a lunii următoare celei în care prestaţia a fost efectuată. Utilizatorii sunt obligaţi să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciului de care au beneficiat, în termenul de scadenţă de 15 zile de la data emiterii facturilor. De asemenea, conform art. 15 din contract facturarea se face la un interval de 60 zile, în baza preţurilor şi tarifelor aprobate şi a cantităţilor efective determinate sau estimate potrivit prevederilor contractuale.
Prin urmare, pârâta cunoştea faptul că facturarea se face la un interval de 60 zile, având obligaţia de a achita factura în termen de 15 zile de la data emiterii. În aceste condiţii, cunoscând aceste prevederi contractuale, în cazul în care într-adevăr nu ar fi primit nicio factura avea posibilitatea să sesizeze operatorul în acest sens.
Astfel, simplele afirmaţii ale pârâtei privind neprimirea facturilor nu o exonerează de obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă.
Instanţa va respinge ca nefondate şi susţinerile pârâtei prin care precizează că reclamanta avea dreptul să întreruptă furnizarea apei încă din anul 2010, întrucât prevederile contractuale invocate în acest sens –art. 6 pct.6.8 din contract, reglementează dreptul reclamantei de a întrerupe furnizarea apei în cazurile stipulate expres în articolul menţionat, unul dintre aceste cazuri fiind neachitarea facturii în termen de 30 zile de a data scadenţei. Însă întreruperea furnizării apei în caz de neplată este un drept şi nu o obligaţie a reclamantei, aceasta apreciind în raport de împrejurări dacă este cazul să apeleze la această măsură în cazul neachitării facturilor în termenul stipulat.
De altfel, instanţa reţine că, potrivit art. 6 pct. 6.8 lit f şi pârâta avea posibilitatea să solicite întreruperea furnizării apei. Având în vedere acest aspect, instanţa va respinge ca nefondate şi motivele invocate de pârâtă prin care arată că a fost plecată din ţară împreună cu familia şi în consecinţă cantităţile de apă facturate nu se justifică întrucât pe de o parte, aşa cum s-a arătat în cuprinsul considerentelor, cantităţile de apă furnizate au fost stabilite în sistem pauşal, iar pe de altă parte pârâta avea posibilitatea să solicite întreruperea furnizării cu apă.
În consecinţă, faţă de cele arătate, instanţa apreciază că, în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi ţinând cont şi de prevederile art. 1073 din C.civ. din 1864 potrivit cărora „ creditorul are dreptul sa dobândească îndeplinirea exacta a obligaţiei în caz contrar având dreptul la despăgubiri”, instanţa va admite capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013 de către reclamantă şi va obliga pârâta la plata sumei de 3535,83 lei.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. 2 din contractul încheiat de părţi, neachitarea facturilor de către pârât în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat.
În speţă, faţă de scadenţa fiecărei facturi în parte, pârâta datorează penalităţi de întârziere în cuantum total de 639,95 lei calculat conform anexelor cacul penalizări ( filele nr. 47-69).
Astfel, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit la termenele stabilite în contract obligaţia de achitare a contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă, instanţa apreciază că, în mod corect reclamanta a calculat penalităţi de întârziere la suma datorată.
Pentru aceste considerente, instanţa, apreciind că reclamanta a efectuat un calcul corect al penalităţilor de întârziere pentru sumele datorate de pârâtă, va admite şi cererea de obligare a acesteia la plata penalităţilor de întârziere şi o va obliga la plata sumei de 639,95 lei pentru perioada 13.12.2010 – 10.07.2013.
Faţă de cele arătate mai sus, instanţa urmează să admită cererea reclamantei şi să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4175,78 lei, din care 3535,83 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 31.07.2010 – 30.06.2013 şi 639,95 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 10.07.2013.
Conform art. 1031 alin. (1) raportat la 451 alin.1 N.C.proc.civ., instanţa va obliga pârâta ca parte căzută în pretenţii, la plata către reclamantă a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
