Potrivit prevederilor art.696 şi art.697 C.civil din 1864 (aplicabil în cauza de faţă în raport de data deschiderii succesiunilor), renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, care desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia succesorală a succesibilului, acesta devenind străin de succesiune, cu consecinţa de a nu beneficia de nici un drept succesoral.
Potrivit prevederilor art.696 şi art.697 C.civil din 1864 (aplicabil în cauza de faţă în raport de data deschiderii succesiunilor), renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, care desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia succesorală a succesibilului, acesta devenind străin de succesiune, cu consecinţa de a nu beneficia de nici un drept succesoral.
Întrucât renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil, succesibilul nu poate renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul moştenirii.
Întrucât renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil, succesibilul nu poate renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul moştenirii.
Aşadar, numita […], renunţând expres la succesiunea autorilor săi, a pierdut retroactiv calitatea de moştenitor, calitate cerută expres de Legea nr.9/1998 şi explicitată prin H.G. nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice.
Aşadar, numita […], renunţând expres la succesiunea autorilor săi, a pierdut retroactiv calitatea de moştenitor, calitate cerută expres de Legea nr.9/1998 şi explicitată prin H.G. nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – în cadrul Deciziei nr.XI din 5 februarie 2007, dată în recursul în interesul legii, a stabilit că beneficiază de dreptul de moştenire, în temeiul art.13 alin.(2) din Legea nr.18/1991, în sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune.
Chiar dacă decizia menţionată are în vedere o altă situaţie juridică, dar care vizează tot o lege reparatorie, având în vedere principiul potrivit căruia „unde se aplica acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie” (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet ), pentru identitate de raţiune, rezultă că renunţarea la succesiune înlătură posibilitatea succesibilului, care nu a mai devenit succesor, să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998.
Legea nr.9/1998
H.G. nr.753/1998
Art.696 şi art.697 C.civil din 1864
Art.13 alin.(2) din Legea nr.18/1991
Decizia ICCJ nr.XI din 5 februarie 2007
1. Prin sentinţa civilă nr.2320/14.10.2014, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea promovată de reclamantul […] în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondată.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a fost învestită cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant la data de 02 iulie 2014, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr.1398/26.05.2014 emisă de A.N.R.P., de validare a Hotărârii nr.6366/2010 emis[ de Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr.9/1998.
2. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs reclamantul […], care a susţinut motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 pct.8 NCPC, astfel:
Instanţa de judecată nu a luat act de faptul că numita […] nu a acceptat succesiunea în termenul de repunere a succesiunii de 18 luni instituit de Legea nr.9/1998, în sensul în care nu a formulat personal, nemijlocit, cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile autoarei […].
Potrivit recurentului, instanţa nu a avut în vedere Decizia ÎCCJ nr. XI/2007, care a statuat asupra repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la succesiune, în vederea aplicării art.13 din Legea nr.18/1991, cauza de faţă fiind una similară, având în vedere că şi Legea nr.18/1991 are caracter reparatoriu.
Sunt redate considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia menţionată, privind efectele renunţării la succesiune asupra cererilor formulate în baza legii de reparaţie de către un moştenitor renunţător.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
3. La data de 22.01.2015, recurentul reclamant […] a formulat cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul de a stabili dacă moştenitorii care au renunţat la moştenire mai beneficiază de termenul special de 18 luni de repunere în termenul de acceptare a succesiunii instituit de Legea nr.9/1998, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ prevederile art.519 NCPC.
În urma verificării cererii recurentului în raport cu dispoziţiile art.519 NCPC, instanţa de recurs constată următoarele:
Potrivit art.519 NCPC, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Conform prevederilor art.520 alin.(1), „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac”.
Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, dispoziţiile art. 519 NCPC instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, astfel:
– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Apreciem că în cauză nu este îndeplinită cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, din perspectiva modalităţii în care recurentul a înţeles să se raporteze la prevederile art.4 alin.(1) din Legea nr.9/1998, considerate a repune în termenul de acceptare a succesiunii pe moştenitorii care formulează cererea în termenul de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Astfel, potrivit art. 4 alin.(1) din Legea nr.18/1991, „În termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite la compensaţii, foştii proprietari sau moştenitorii acestora, vor depune în acest sens cereri însoţite de acte doveditoare la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii”.
În H.G. nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, art. 3 prevede următoarele: „ (1) Moştenitorii legali sunt cei definiţi astfel de legea civilă.
(2) Moştenitorii care nu posedă certificat de moştenitor pot face dovada vocaţiei de moştenitor cu acte de stare civilă: certificatul de deces al proprietarului, certificatul de naştere şi certificatul de căsătorie ale moştenitorului”.
Acestea sunt dispoziţiile legale care reglementează dreptul moştenitorilor foştilor proprietari, cetăţeni români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, la acordarea de compensaţii în baza Legii nr.9/1998.
Prevederile acestei legi reparatorii nu cuprind dispoziţii referitoare la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, astfel cum s-a procedat în cazul Legii nr.18/1991, care în art.13 alin.(2) prevede că „moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei” sau în cazul Legii nr.10/2001, care în art.4 arată următoarele: „(2) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.
Termenul de 18 luni reglementat de art. 4 alin.(1) din Legea nr.9/1998 este un termen în care persoanele îndreptăţite la compensaţii pot formula cereri însoţite de acte doveditoare la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii, textul de lege fiind clar în acest sens.
A interpreta prevederile art. 4 alin.(1) din Legea nr.9/1998, în sensul că formularea cererii de acordare a compensaţiilor în termenul de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii are efect de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu este permis.
În consecinţă, a stabili dacă moştenitorii care au renunţat la moştenire mai beneficiază de termenul special de 18 luni de repunere în termenul de acceptare a succesiunii instituit de Legea nr.9/1998 nu reprezintă o chestiune de drept de care să depindă soluţionarea în fond a cauzei, astfel că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va fi respinsă pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art.519 NCPC.
4. Din analiza hotărârii recurate în raport de criticile formulate, Curtea de Apel constată că recursul este fondat, pentru următoarele argumente:
Prin Decizia nr.1398/26.05.2014, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a validat Hotărârea nr.6366 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru aplicarea Legii nr.9/1998 la data de 08.09.2010, prin care s-a aprobat cererea nr.67/16.02.1998 şi s-a propus acordarea compensaţiilor băneşti numiţilor […] (autorul reclamantului […] ) şi […], moştenitori ai defunctei […].
Potrivit actelor de stare civilă aflate la dosar, […] şi soţia sa, […] ( fostă […] ), faţă de care s-au aplicat prevederile Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au avut doi copii: […], tatăl reclamantului […], şi […] ( căsătorită […] ).
Conform certificatului de moştenitor nr.1082/19.10.1976 eliberat de Notariatul de Stat, moştenirea defunctului […], decedat la data de 15.03.1954 a fost culeasă de […]– soţie supravieţuitoare şi […] – fiu, iar moştenirea defunctei […] (fostă […]), decedată la data de 12.01.1976, a fost culeasă integral de […] – fiu, fiind străină de succesiune, prin renunţare expresă, […] – fiică, conform declaraţiei autentificate nr.1074/1976.
Aspectele juridice arătate au fost avute în vedere şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – în cadrul Deciziei nr.XI din 5 februarie 2007, dată în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că beneficiază de dreptul de moştenire, în temeiul art.13 alin.(2) din Legea nr.18/1991, în sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune.
Chiar dacă decizia menţionată are în vedere o altă situaţie juridică, dar care vizează tot o lege reparatorie, având în vedere principiul potrivit căruia „unde se aplica acelaşi raţionament, se aplica aceeaşi soluţie” (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet ), apreciem, pentru identitate de raţiune, că renunţarea la succesiune înlătură posibilitatea succesibilului, care nu a mai devenit succesor, să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998.
Interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art.4 din Legea nr.9/1998 este greşită, pentru argumentele arătate anterior, astfel că numita […] nu are calitate de moştenitor, potrivit legii civile, aspect care atrage nelegalitatea Deciziei nr. 1398/26.05.2014 emisă de A.N.R.P.
Apreciind că motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 pct.8 NCPC este întemeiat, în baza art.496 alin.(2) şi art.498 alin.(1) NCPC, Curtea de Apel va admite recursul, va casa în tot sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va anula Decizia nr.1398/26.05.2014.
