DREPT PROCESUAL CIVIL
SUSPENDARE PROVIZORIE PE CALE DE ORDONANŢĂ PREŞEDINŢIALĂ – HOTĂRÂRE PRONUNŢATĂ ÎN MATERIA CONFLICTELOR DE MUNCĂ – CONDIŢII DE ADMISIBILITATE ART. 966 alin. 1 Cod procedură civilă
Decizia civilă nr. 262/21 mai 2014-A
(dosar nr. 184/35/2014)
Prin sentinţa civilă nr. 157/LM/2014 pronunţată de Tribunalul B., s-a admis în parte contestaţia formulata de contestatorul T.V., în contradictoriu cu intimata S.C. P.R. S.R.L. şi în consecinţă:
S-a dispus modificarea deciziei de concediere nr. 87/08.08.2013 emisă pe seama contestatorului.
A fost înlocuită sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea prevăzută de art. 248 alin.1 litera”c” din Codul muncii respectiv aceea a reducerii salariului de bază pe o durată de trei luni cu un procent de 10 %.
A fost dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere.
A fost obligată intimata în favoarea contestatorului la plata drepturilor salariale aferente funcţiei deţinute pentru perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de muncă şi data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri, cu luarea in considerare a sancţiunii reducerii salariului de bază pe o durată de trei luni în procent de 10%.
Au fost respinse restul pretenţiilor .
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Contestatorul a fost transferat in anul 2010 la unitatea intimată urmare a încheierii la data de 11.08.2010 a contractului de prestări servicii dintre OMV P. S.A, şi S.C P.R.S.R.L.
Prin decizia nr. 87/08.08.2013 emisă de către intimată s-a dispus în baza prevederilor art. 61 lit. a din Legea nr.53/2003 desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului.
Contestatorul a invocat excepţia de nulitate absolută a deciziei de concediere ca urmare a faptului că aceasta ar fi fost emisă în timpul concediului medical.
Instanţa analizând conţinutul concediului medical seria CCMAG nr. 0405333 emis de dr. T. A., a reţinut că acesta a fost eliberat la data de 09.08.2013 ora 13.45, astfel încât nu sunt incidente in speţă interdicţiile impuse de dispoziţiile art. 60 alin.1 litera „a” din Codul muncii, decizia de concediere fiind emisă la data de 08.08.2013, deci cu o zi înainte de emiterea concediului medical pe seama petentului.
Cu privire la excepţia nulităţii deciziei de concediere referitoare la împrejurarea că aceasta a fost semnată de numita J. C. in calitate de angajator instanţa de fond a reţinut că, potrivit Actului Constitutiv al intimatei depus la dosar art. 11.3 din Capitolul IV aceasta are calitatea de administrator cu „drept de a reprezenta individual şi cu puteri depline societatea”, astfel încât excepţia invocate este neîntemeiată şi nu poate fi reţinută.
Cu privire la fondul cauzei instanţa a reţinut că prin decizia de concediere contestată abaterile disciplinare reţinute în sarcina contestatorului sunt următoarele: nerespectarea locului de parcare pentru autovehicul şi neanunţarea şefului direct în data de 23 iulie 2013 a faptului că i s-a defectat maşina, ceea ce a dus în data de 24 iulie 2013 la întârzierea livrărilor de ţiţei către C. fapt ce afectează relaţia unităţii cu C.
În baza referatului nr. 1163/26.07.2013 s-a dispus începerea cercetării disciplinare a petentului, acesta fiind convocat prin Convocarea nr. 154/26.07.2013 să se prezinte la unitate în vederea desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară.
Tribunalul a reţinut că la acea dată i-au fost aduse la cunoştinţă contestatorului faptele reţinute în sarcina sa , fapte asupra cărora urma să se pronunţe in cursul cercetării disciplinare, prin nota explicativă care a şi fost întocmită în acest sens.
In cadrul procesului verbal înregistrat la unitatea intimată sub nr.158 /01.08.2013 sunt descrise pe larg faptele săvârşite de către salariat, probele aduse, apărările formulate de către contestator si poziţia membrilor comisiei cu privire la aceste apărări.
S-a reţinut că s-a încălcat pct. IV alin.2 din fişa postului, punctul 3 din Regulamentul intern al intimatei angajatoare şi art.138 din Contractul colectiv de muncă.
Cu privire la faptele imputate contestatorului respectiv nerespectarea locului de parcare pentru autovehicul şi neanunţarea şefului direct în data de 23 iulie 2013 a faptului că i s-a defectat maşina, ceea ce a dus în data de 24 iulie 2013 la întârzierea livrărilor de ţiţei către C. fapt ce afectează relaţia unităţii cu C., instanţa a reţinut că petentul l-a anunţat pe numitul T. T. de apariţia defecţiunii, că maşina a fost parcată intr-un garaj, că petentul a încercat sa o repare, că ulterior a reuşit reparaţia si a efectuat apoi chiar doua cursă, însă defecţiunea a apărut din nou.
Din întreg probatoriul administrat în cauză s-a reţinut că, petentul nu a comunicat reapariţia defecţiunii, întrucât avea reprezentarea că poate repara conducta, aşa cum a făcut prima oara şi a fost de bună credinţă în încercarea sa de a rezolva singur problema ivită.
Comparativ cu gardul de pericol al faptei instanţa a reţinut că este evident că fapta imputată in sarcina contestatorului exista, însă gradul de pericol nu este de natură a atrage o răspundere disciplinara de o asemenea gravitate ca desfacerea disciplinară, prin atitudinea sa petentul dorind să conlucreze eficient la o bună desfăşurare a activităţii de livrare promptă a ţiţeiului.
Potrivit art. 250 din Legea nr. 53/2003 angajatorul are obligaţia ca stabilirea sancţiunii disciplinare să o facă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Odată investită tribunalul în baza rolului său activ trebuie să soluţioneze cauza sub toate aspectele sale fără a fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicţie în prerogativele disciplinare, care prin natura lor aparţin angajatorului. Instanţa a reţinut însă că prerogativa acestuia din urmă de a dispune sancţionarea încetează odată cu aplicarea acesteia ,din acest moment intervenind prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdicţional al actului de sancţionare,control care în lipsa oricărei limitări legale exprese, este devolutiv şi include dreptul acestuia de a pronunţa o soluţie proprie. Concluzionând, instanţa a apreciat că o greşită individualizare a abaterilor disciplinare de către angajator determină intervenţia instanţei in sensul înlocuiri sancţiunii disciplinare din cauza faptului că împrejurările culpa şi consecinţele faptei nu erau de natură a atrage sancţiunea contestată .
În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 460 din 25 iulie 2013 a fost publicată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11 din 10 iunie 2013 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 5 din Codul muncii şi la posibilitatea instanţei de judecată, sesizate cu o contestaţie împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de către angajator.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 5 raportat la art. 250 din Codul muncii a stabilit că: „Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.”
Instanţa nu poate reţine că salariatul a săvârşit o abatere disciplinară repetată întrucât, potrivit art. 145 alin. 1 litera a din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii intimate, după 3 luni de la data săvârşirii unei abateri disciplinare pentru care se aplică sancţiunea avertismentului I, intervine în termen de 3 luni reabilitarea disciplinară în cazul în care nu a mai fost săvârşită în acest interval de timp o altă abatere disciplinară .
Ori petentul a fost sancţionat cu Avertisment I de către unitatea intimată prin decizia nr.9 la data de 5 februarie 2013, astfel încât, întrucât până la data de 05.05.2013 nu a mai săvârşit o altă abatere disciplinară a intervenit reabilitarea disciplinară, noua abatere reţinută pe seama acestuia fiind din data de 23-24 iulie 2013.
Faţă de cele ce preced, instanţa în raport de întregul material probator administrat la dosar, a apreciat că sancţiunea disciplinară aplicată contestatorului, a fost una excesivă, chiar dacă acesta a mai fost sancţionat disciplinar anterior, în speţă intervenind reabilitarea, întrucât nu s-au avut în vedere împrejurările concrete în care s-au comis, respectiv faptul că angajatul a parcat într-adevăr autovehiculul în alt loc de garare, dar totuşi in condiţii de securitate, respectiv în garaj şi că a fost de bună credinţă încercând să remedieze defecţiunea, defecţiune care mai fusese reparată de acesta şi cu alte ocazii, astfel încât instanţa apreciază că măsura disciplinară aplicată contestatorului prin decizia contestată nu a fost corect individualizată, motiv pentru care sancţiunea reducerii salariului de bază pe o durată de trei luni cu un procent de 10%, prevăzută de art. 248 lit.”c” din Legea nr.53/2003 corespunde gradului de pericol social al faptelor reţinute în sarcina contestatorului.
În contextul considerentelor mai sus expuse, a dispoziţiilor legale amintite instanţa a dispus modificarea deciziei de concediere nr. 87/08.08.2013 emisă pe seama contestatorului,va înlocui sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea prevăzută de art. 248 alin.1 litera”c” din Codul muncii respectiv aceea a reducerii salariului de bază pe o durată de trei luni cu un procent de 10 % şi va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere.
În temeiul art.80 din Codul muncii instanţa a obligat intimata în favoarea contestatorului la plata drepturilor salariale aferente funcţiei deţinute pentru perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de muncă şi data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri, cu luarea in considerare a sancţiunii reducerii salariului de bază pe o durată de trei luni în procent de 10%.
Instanţa nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de contestator, întrucât acesta nu a făcut dovada existenţei şi întinderii lor în condiţiile legii, prin documente de plată care să fie depuse la dosarul cauzei.
Asistenţii judiciari – participând la constituirea completului de judecată în condiţiile art. 55 alin 1 din Legea nr. 304 /2004 cu vot consultativ – au exprimat aceeaşi opinie.
Prin cererea înregistrată la instanţă la data de 7 mai 2014, petenta P.R. SRL a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea executării sentinţei civile nr. 157/LM/ 2014 a Tribunalului B., până la soluţionarea cererii de suspendare a executării ce face obiectul dosarului nr. 181/35/2014.
În motivarea cererii arată petenta că, în cazul în care ar fi obligată la punerea deîndată a executării sentinţei, ar însemna pentru reclamantă, pe lângă costurile financiare pe care le implică, şi depunerea la instituţiile statului a declaraţiilor rectificative pentru toată perioada scursă de la emiterea deciziei la zi.
Acest aspect ar însemna un efor uman extrem de mare, iar în cazul admiterii apelului, recuperarea sumelor de bani avansate ar fi foarte greoaie şi anevoioasă, ţinând seama că actualmente e pensionar.
Subliniază totodată că, dreptul consfinţit prin sentinţa apelată nu este pe deplin temeinic şi nu există primejdie vădită în întârziere prin nepunerea în executare a sentinţei.
Mai mult, nu există nici un motiv din care să rezulte că intimatul nu ar avea mijloace de existenţă, întrucât actualmente e pensionar.
De asemenea, arată că, intimatul a fost pensionat pentru limită de vârstă începând cu data de 10.10.2013, iar prin sentinţa a cărei suspendare se solicită au fost obligaţi la încadrarea pe post şi la plata drepturilor salariale de la data încetării raporturilor de muncă şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, situaţie în care s-ar încălca dispoziţiile art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, care prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă.
Consideră astfel a fi îndeplinite cerinţele art. 996 Cod procedură civilă privind admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale, întrucât sunt îndeplinite cumulativ cele trei cerinţe: urgenţa, caracterul vremelnic şi neprejudicierea fondului.
În ceea ce priveşte condiţia urgenţei, arată că solicită luarea măsurii provizorii pentru păstrarea unui drept patrimonial care s-ar păgubi prin punerea prin întârziere a sentinţei civile şi respectiv prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, fiind vorba de drepturi salariale pe o perioadă de 10 luni, la care se adaugă şi taxele şi impozitele aferente bugetului de stat pentru aceste sume.
Totodată, în cazul în care nu s-ar pune de îndată în executare sentinţa, ar fi pasibili de aplicarea prevederilor dispoziţiilor art. 261, 262 din Codul Muncii, respectiv în prezenţa unei infracţiuni de neexecutare a hotărârii judecătoreşti privind reintegrarea în muncă.
Astfel, există în favoarea acesteia şi aparenţa de drept, care conduce la ordonarea unor măsuri provizorii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 148, 192, 194, 996-999 Cod procedură civilă.
La dosarul cauzei a depus întâmpinare intimatul T.V., solicitând respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială.
Examinând cererea formulată instanţa constată următoarele:
Potrivit art. 996 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Urgenţa reprezintă aşadar o condiţie esenţială a ordonanţei preşedinţiale, care nu este definită de lege, fiind reglementate doar situaţiile ce pot face necesară şi posibilă intervenţia instanţei şi anume: păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul executării.
Petenta justifică condiţia urgenţei, în primul rând, prin aceea că, prin achitarea tuturor drepturilor salariale în favoarea intimatului, aceasta ar fi grav prejudiciată prin întocmirea declaraţiilor rectificative şi avansarea unor sume de bani, care ar fi greu de recuperat în situaţia admiterii apelului, dată fiind calitatea actuală de pensionar a intimatului.
Elementele invocate în sprijinul urgenţei nu pot fi însă primite, în condiţiile în care întocmirea declaraţiilor rectificative nu e de natură a impune concluzia reţinerii iminenţei unui prejudiciu, iar existenţa calităţii de pensionar nu e suficientă pentru a trage concluzia că sumele de bani executate, ar fi greu de recuperat în situaţia admiterii apelului în lipsa altor probe care să dovedească starea de insolvabilitate a acestuia.
Legat de susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin.1 lit. c din Codul Muncii de către Tribunalul B., este de precizat că acestea constituie aspecte de fond, asupra căruia instanţa nu se poate pronunţa, dat fiind specificul ordonanţei preşedinţiale în cadrul căreia se realizează doar o examinare sumară a cauzei.
Aşadar, neputând fi reţinute incidenţa dispoziţiilor art. 996 şi următoarele Cod procedură civilă, s-a respins cererea de ordonanţă preşedinţială.
