Încasarea unor sume de bani cu titlu de premii în perioada efectuării concediului pentru creşterea copilului.
În perioada în care reclamanta a beneficiat de indemnizaţia pentru creşterea copilului nu a desfăşurat nicio activitate pentru care să fie remunerată, astfel cum rezultă din adeverinţa nr. 3718/12.11.2013 precum şi din fişele de pontaj depuse la dosar.
Încasarea s-a realizat în baza statutului, dispoziţia reglementară (asimilată prin natura ei unui contract de muncă, colectiv sau individual) fiind preexistentă naşterii raportului juridic în temeiul căruia reclamanta recurentă a încasat indemnizaţia a cărei recuperare s-a dispus prin actul administrativ atacat.
Încasarea s-a realizat în baza statutului, dispoziţia reglementară (asimilată prin natura ei unui contract de muncă, colectiv sau individual) fiind preexistentă naşterii raportului juridic în temeiul căruia reclamanta recurentă a încasat indemnizaţia a cărei recuperare s-a dispus prin actul administrativ atacat.
Raportat la această situaţie, încasarea de către reclamantă a unor sume de bani cu titlu de premiu, fără ca aceasta să desfăşoare în perioada de referinţă vreo activitate, se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută la art. 12 alin. 2^1 din O.U.G. nr.148/2005, astfel că aceasta putea să beneficieze legal în continuare de indemnizaţia pentru creşterea copilului, astfel cum s-a şi întâmplat.
Raportat la această situaţie, încasarea de către reclamantă a unor sume de bani cu titlu de premiu, fără ca aceasta să desfăşoare în perioada de referinţă vreo activitate, se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută la art. 12 alin. 2^1 din O.U.G. nr.148/2005, astfel că aceasta putea să beneficieze legal în continuare de indemnizaţia pentru creşterea copilului, astfel cum s-a şi întâmplat.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 841/25 februarie 2015
1.Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr.1376/CA/2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara–Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.1976/97/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta P.A.M., domiciliată în com. T., sat T., nr…, jud. H., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială H., cu sediul în D., str. P.U., nr…, jud. H., având ca obiect anularea şi suspendarea Deciziei nr. …/30.12.2013.
2.Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr.1376/CA/2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara–Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.1976/97/2014, a declarat recurs reclamanta P.A.M., solicitând să se dispună casarea Sentinţei nr.1376/CA/2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara–Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.1976/97/2014 şi în rejudecare să se admită acţiunea principală aşa cum a fost formulată, respectiv să se dispună anularea în tot a Deciziei nr… din 30.12.2013 privind recuperarea unor sume plătite necuvenit cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului de 0-2 (3) ani, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă P.A.M. a arătat că:
Cererea de suspendare a executării Deciziei nr…. din 30.12.2013 a fost respinsă de Tribunalul Hunedoara, reţinându-se în mod greşit că nu se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 şi că reclamanta nu relevă vreun motiv de aparentă nelegalitate a actului. Este de observat faptul că în aceeaşi frază – partea finală, contrar a ceea ce s-a susţinut în prima parte a frazei se arată că reclamanta „a invitat instanţa ca pe această cale într-o procedură specială, ce presupune o cercetare a aparenţei dreptului, să facă o veritabilă cercetare a fondului litigiului”.
Recurenta-reclamantă, a solicitat Tribunalului, la punctul 1 din cererea de chemare în judecată, în mod expres, în câteva rânduri, ca în urm a administrării probei cu înscrisuri „ să constate, fără a prejudeca fondul, că aparenţa dreptului este în favoarea subsemnatei….”, aducând o serie de argumente ce nu reprezintă altceva decât motive de aparentă nelegalitate a actului administrativ dedus judecăţii, însă instanţa de fond s-a mărginit să aprecieze, în câteva fraze cu caracter general, aplicabile oricărei speţe de acest fel că nu se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004, fără a se raporta în vreun fel şi a înlătura printr-o motivare în drept şi în fapt, concretă, apărările concrete ale reclamantei.
Recurenta-reclamantă a reiterat faptul că noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art.2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004, ca fiind acea împrejurare legată de starea de fapt şi de drept care e de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa trebuie să verifice acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
În al doilea rând, instanţa de fond a respins, în mod greşit, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi fără a înlătura apărările reclamantei, solicitarea de constatare a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă cu privire la dreptul pârâtei de a constitui debitul şi a dispune recuperarea sumei.
În primul rând, în cererea de chemare în judecată a fost invocat ca şi temei în drept al prescripţiei dreptului pârâtei de a constitui debitul, art.21 alin.1 din O.U.G. nr.148/2005 coroborat cu dispoziţiile art.2517 din Legea nr.287/2009 republicată, privind Noul Cod civil, cu modificările şi completările ulterioare, iar instanţa a respins solicitarea reclamantei motivând pe art.3 coroborat cu art.8 din Decretul nr.167/1958, fără a motiva în vreun fel inaplicabilitatea dispoziţiilor Noului Cod civil referitoare la prescripţie.
Potrivit art.21 alin.1 din O.U.G. nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare, „sumele încasate necuvenit se recuperează de la beneficiarii acestora, pe baza deciziei emise de directorul executiv al direcţiei teritoriale, cu respectarea termenului general de prescripţie”.
Atât în lumina Noului Cod civil, cât şi a Decretului – Lege nr.167/1958, termenul general de prescripţie este/a fost de 3 ani.
Potrivit art.2523 din Legea nr.287/2009 republicată privind Noul Cod civil, termenul de prescripţie curge „de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui”, normă ce se regăseşte şi la art.8 din Decretul – Lege nr.167/1958.
Se impune a se observa că Decizia nr… din 30.12.2013 a fost emisă de directorul executiv AJPIS H. cu încălcarea termenului general de prescripţie prevăzut de lege, întrucât deşi actul a fost întocmit la data de 30 decembrie 2013 şi comunicat reclamantei la data de 13 ianuarie 2014, acesta se raportează la sume plătite necuvenit, în accepţiunea pârâtei, pentru perioada 23.04.2010 – 01.03.2012, sume plătite reclamantei cu mai bine de trei ani, înainte de constituirea debitului, ceea ce atrage constatarea prescrierii recuperării, cel puţin a sumelor plătite înainte de cei trei ani.
Instanţa de fond nu a motivat în vreun fel înlăturarea apărării reclamantei cum că AJPIS H. ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului său de a constitui debitul, încă din prima lună în care reclamanta a beneficiat de presupusul drept la care face referire, şi să insereze în conţinutul actului administrativ această dată, însă se impune a se observa că actul contestat nu conţine nici o referire în acest sens. Astfel, decizia criticată nu conţine nici un element care să poată permite reclamantei şi instanţei de judecată să determine momentul în care a început să curgă acest termen general de prescripţie extinctivă, ceea ce atrage nulitatea actului.
Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa criticată interpretează şi aplică greşit normele în materie de tehnică legislativă a adoptării/emiterii actelor normative, motivând într-o singură frază că „decizia prin elementele formale care o compun, răspunde exigenţelor unui act administrativ motivat, atât în drept cât şi în fapt…..”, fără a se raporta la un temei în drept care să justifice în vreun fel motivarea în fapt şi fără a se înlătura apărările reclamantei.
Atâta timp cât instanţa de fond nu a înlăturat apărările reclamantei printr-o motivare în fapt şi în drept, reclamanta consideră în continuare că decizia criticată nu este motivată în fapt şi în drept, în condiţiile legii, astfel că nu îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă impuse de norme, pentru ca actul administrativ să producă efectele juridice rezultate din scopul edictării normei juridice, ce are aplicabilitate în speţă.
Prin Decizia nr.1389256043647 din 30.12.2013 şi implicit prin hotărârea judecătorească a Tribunalului Hunedoara pronunţată în speţă, reclamantei i-au fost încălcate mai multe drepturi, cum ar fi dreptul de proprietate rezultat din încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum şi drepturile accesorii acestui drept subiectiv civil, prevăzute de O.U.G. nr.148/2005 şi normele de aplicare ale acestuia, aprobate prin H.G. nr.1025/2006.
Se impune a se observa că reclamanta nu a realizat venituri de acest fel. Potrivit pct.18 şi următoarele din H.G. nr.44/2004 „ se supun impozitului pe veniturile din activităţi independente, persoanele fizice care realizează aceste venituri în mod individual sau asociate pe baza unui contract de asociere încheiat în vederea desfăşurării de activităţi în scopul obţinerii de venit, asociere care se realizează potrivit dispoziţiilor legale şi care nu dă naştere unei persoane juridice”.
Potrivit aceluiaşi act normativ, „exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit, pe cont propriu şi urmărind un scop lucrativ”, ori în speţa de faţă, în perioada cât reclamanta a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului, aceasta nu a exercitat o activitate independentă, în mod obişnuit, urmărind un scop lucrativ. Printre criteriile care definesc preponderent existenţa unei activităţi independente sunt: libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului de lucru şi a locului de desfăşurare a activităţii: riscul pe care şi-l asumă întreprinzătorul; activitatea se desfăşoară pentru mai mulţi clienţi; activitatea se poate desfăşura nu numai direct, ci şi cu personalul angajat de întreprinzător în condiţiile legii.
Reclamanta nu a beneficiat în perioada în care i s-a plătit indemnizaţia pentru îngrijirea şi creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, de venituri din salarii, din activităţi independente şi din activităţi agricole, iar prin decizia criticată nu se face dovada că reclamanta ar fi beneficiat de astfel de sume în perioada concediului pentru îngrijirea copilului.
3.Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:
În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, curtea reţine că acesta nu este întemeiat.
Sentinţa atacată cuprinde, chiar dacă expuse într-o manieră succintă, considerentele reţinute de judecătorul fondului ce converg spre soluţia adoptată.
Este incorectă observaţia recurentei că, în cuprinsul sentinţei, nu ar fi fost analizată critica sa referitoare la nelegalitatea deciziei atacate cu privire la dispoziţiile art. 21 alin. 1 din O.U.G. nr.148/2005, în sensul că aceasta a fost emisă cu depăşirea termenului de prescripţie.
Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, judecătorul a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă conform art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Această dată a fost apreciată ca fiind momentul primirii adresei nr. 14358/09.10.2013 emisă de A.N.P.I.S. prin care s-au comunicat pârâtei fişierele cu suspiciuni de fraudă pentru dosarele de indemnizaţie pentru creşterea copilului aflate sau intrate în plată în anul 2010.
În ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă 2010, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, curtea constată că, din perspectiva termenului de recuperare, dispoziţiile O.U.G. nr.148/2005 au fost corect interpretate de prima instanţă.
Potrivit art. 21 alin. 1 din O.U.G. nr.148/2005 sumele încasate necuvenit se recuperează de la beneficiarii acestora, pe baza deciziei emise de directorul executiv al direcţiei teritoriale, cu respectarea termenului general de prescripţie.
Referitor la aspectul legat de emiterea deciziei nr. nr…/30.12.2013 prin care s-a decis constituirea debitului pe numele reclamantei înlăuntrul termenului de prescripţie curtea reţine că noţiunea de termen general de prescripţie la care se face referire în finalul normei precizate vizează termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr.167/1958.
Acest termen începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Or în speţă, împrejurarea care a determinat emiterea actului administrativ de recuperare a debitului l-a reprezentat omisiunea reclamantei de a încunoştinţa recurentul despre încasarea indemnizaţiei în perioada 23.04.2010 – 01.03.2012.
În aceste condiţii se poate conchide că intimata a luat cunoştinţă de pagubă şi autorul ei doar ca urmare a comunicării adresei nr. 14358/09.10.2013 emisă de A.N.P.I.S. prin care s-a comunicat pârâtei fişierele cu suspiciuni de fraudă pentru dosarele de indemnizaţie pentru creşterea copilului aflate sau intrate în plată în anul 2010, moment în raport de care termenul de prescripţie nu era împlinit.
Susţinerea recurentei potrivit căreia termenul de prescripţie ar trebui să curgă distinct pentru fiecare tranşă lunară de bani, nu poate fi primită întrucât în speţă nu este vorba despre obligaţia de plată a unei sume determinate ca efect al ajungerii la scadenţă ci despre o inacţiune imputabilă reclamantei.
Cum termenul de prescripţie a început să curgă la data de 09.10.2013 în mod evident el nu s-a împlinit până la momentul emiterii deciziei de recuperare a debitului, astfel că excepţia prescripţiei, ca şi cauză de nulitate a actului administrativ, este neîntemeiată.
În ce priveşte fondul cauzei se contată că potrivit art. 12 din O.U.G. nr.148/2005:
„(2) Plata indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1), respectiv la art. 2, se suspendă începând cu ziua următoare celei în care beneficiarul realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
(2^1) Plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului nu se suspendă în situaţia în care beneficiarii acestei indemnizaţii primesc diverse sume în baza legii, contractului colectiv de muncă sau a contractului individual de muncă, acordate în perioada concediului pentru creşterea copilului, altele decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei activităţi profesionale.”
În ceea ce priveşte noţiunea de venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003, se constată următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr.148/2005 prin venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se înţelege: venituri din salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, aşa cum sunt definite de această lege.
Potrivit art. 55 alin. 2 din Codul fiscal regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:
b) indemnizaţii din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop patrimonial;
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii.
În consecinţă, sumele încasate se reclamantă cu titlu de premiu, reprezintă un venit asimilat venitului din salariu, impozabil potrivit art. 55 alin. 2 din Codul fiscal şi considerat venit profesional supus impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003, în accepţiunea art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr.148/2005.
Din această perspectivă comparaţia venit impozabil – venit din activitate profesională nu este utilă cauzei întrucât indemnizaţia respectivă se înscrie în noţiunea de venit profesional astfel cum acesta este definit de norma specială.
Este însă întemeiată susţinerea recurentei referitoare la incidenţa prevederilor art. 12 alin. 2^1 din O.U.G. nr.148/2005, întrucât suma încasată de recurentă, în cuantum de 3.190 de lei, nu a fost rezultatul desfăşurării efective a unei activităţi profesionale.
În perioada în care reclamanta a beneficiat de indemnizaţia pentru creşterea copilului nu a desfăşurat nicio activitate pentru care să fie remunerată, astfel cum rezultă din adeverinţa nr. 3718/12.11.2013 precum şi din fişele de pontaj depuse la dosar .
În acest context, criticile referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva elementelor formale pe care trebuie să le cuprindă, nu se mai impun a fi examinate.
De asemenea, raportat la împrejurarea că fondul cauzei s-a judecat la acelaşi termen la care instanţa era învestită să se pronunţe şi asupra cererii de suspendare, criticile formulate de reclamantă sub acest aspect au rămas fără obiect, în condiţiile în care, conform art.14 din Legea nr.554/2004, suspendarea poate produce efecte numai până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Faţă de cele reţinute, s-a dispus admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi anularea deciziei contestate.
În baza art.453 Cod procedură civilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 850 lei cheltuieli de judecată, la fond şi recurs.
