Acţiune întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 79/2003. Competenţa materială a tribunalului
O.U.G. nr. 79/2003
Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1)
Dacă impunerea calculată potrivit O.U.G. nr. 79/2003 este în cuantum de până la 500.000 lei, revine tribunalului ca instanţă de contencios administrativ, competenţa de judecată a cererii conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
(Decizia civilă nr. 33 din 26 ianuarie 2010,
Secţia contencios administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin acţiune reclamantul consiliul local a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură – Direcţia Antifraudă şi Control Intern, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 5703/03.04.2009 emisă de pârâtă ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin sentinţa civilă nr. 33/26.01.2010 pronunţată în dosarul nr. 1121/59/2009 Curtea de Apel Timişoara şi-a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Caraş-Severin cu motivarea că litigiul are de obiect legalitatea actelor emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în vederea recuperării unor sume acordate reclamantului potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 125/2006, pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.
Curtea subliniază că Ordonanţa de Urgenţă nr. 125/2006 stabileşte cadrul general de acordare a plăţilor directe în agricultură, în sectoarele vegetal şi zootehnic, în conformitate cu mecanismele prevăzute de legislaţia europeană, şi anume:
– Regulamentul Consiliului (CE) nr.1.782/2003 (privind stabilirea normelor comune pentru regimurile de susţinere directă în cadrul politicii agricole comune şi stabilirea altor regimuri de susţinere în favoarea agricultorilor, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 270 din 21 octombrie 2003);
– Regulamentul Consiliului (CE) nr.1.290/2005 cu privire la finanţarea politicii agricole comune şi
– Regulamentul Consiliului (CE) nr.1.698/2005 privind sprijinul acordat pentru dezvoltare rurală, finanţat din Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală (FEADR), şi în conformitate cu Tratatul.
Temeiul legal al controlului efectuat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură este Ordonanţa de Guvern nr.79 din 28 august 2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, ordonanţă care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.622 din 30 august 2003, fiind ulterior modificată prin Legea nr.529/2003; Ordonanţa Guvernului nr.94/2004; Ordonanţa Guvernului nr. 53/2005; Ordonanţa Guvernului nr.12/2007; Legea nr.205/2007 şi prin Ordonanţa Guvernului nr.20/2008.
În privinţa textelor legale relevante, Curtea observă că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr.79/2003, „în sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.3 alin. (4) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003,
(4) „Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Curtea a reţinut, faţă de dispoziţiile art.3 alin. 4 din actul normativ citat, că titlul de creanţă este asimilat actului administrativ fiscal, de vreme ce cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Această interpretare este confirmată şi de dispoziţiile art.4 alin.2 din Ordonanţa Guvernului nr.79/2003, potrivit cărora „creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Totodată, deoarece – potrivit art. 3 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 – împotriva acestui titlu de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea reţine aplicabilitatea dispoziţiilor din Codul de Procedură Fiscală în cazul contestării actelor emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în baza Ordonanţei de Urgenţă nr. 79/2003.
Or, conform art. 218 alin. (2) Cod de procedură fiscală, „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
Aşadar, art. 218 alin. (2) Cod de procedură fiscală face trimitere – în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile – la dispoziţiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Or, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Având în vedere că solicitarea reclamantului are ca obiect anularea unor acte administrative care privesc o creanţă bugetară care nu depăşeşte 500.000 lei – creanţă bugetară asimilată unei creanţe fiscale, conform art. 4 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.79/2003 – instanţa apreciază că prezentul litigiu este de competenţa Secţiei de contencios administrativ a tribunalului, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În acest sens, instanţa apreciază că este lipsit de relevanţă faptul că reclamantul solicită în acest litigiu şi anularea unui act emis de o autoritate centrală (respectiv de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, care a soluţionat contestaţia administrativ fiscală formulată de reclamant, respingând-o). Instanţa subliniază că art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 face o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ:
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale), şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale), şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
În speţă, obiectul litigiul este reprezentat de acte emise de o autoritate administrativă centrală, respectiv de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, însă toate actele contestate de reclamant se referă la o creanţă bugetară (fiscală) care nu depăşeşte 500.000 lei, iar astfel de litigii sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale.
Aşadar, întrucât prezenta acţiune în justiţie priveşte un act administrativ fiscal, şi cum din interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite şi contribuţii, competenţa se stabileşte prin raportare exclusiv la criteriul valoric, iar nu la nivelul instituţiei emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr.554/2004, Curtea apreciază întemeiată excepţia necompetenţei materiale, litigiul nefiind de competenţa de primă instanţă a curţii de apel.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 158 alin. (1) Cod de procedură civilă, conform cărora „când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”, precum şi dispoziţiile art. 159 alin. (1) pct. 2 Cod de procedură civilă, potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică „când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad”, în raport cu cele arătate mai sus, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.
