Pretenţia reclamanţilor porneşte de la o premisă greşită în sensul în care se consideră că între salariul minim brut pe ţară garantat în plată şi salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare negociat cu angajatorul există identitate.
Cele două noţiuni sunt distincte neexistând nici o legătură de dependenţă între acestea, întrucât noţiunea de salariu de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare nu este identică nici terminologic nici valoric cu noţiunea de salariu minim garantat în plată reglementat de dispoziţiile legale invocate de reclamanţi.
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 23 ianuarie 2014 reclamanţii F. A. – M., F. G., M. C., T. H. şi V. I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de M. „CFR M.” S.A., obligarea pârâtei la plata diferenţelor de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, stabilit prin art.41 al.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi sumele efectiv primite de membrii de sindicat, pe perioada 01.01.2011 – 08.07.2011, obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumei cu rata inflaţiei şi dobânda legală, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat să se constate încălcarea de către pârâtă a prevederilor art.1 din HG nr.1193/24.11.2010 şi obligarea pârâtei să recalculeze valoarea salariului individual şi să plătească fiecărui reclamant pentru perioada 01.01.2011 – 08.07.2011 diferenţele lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinşi în Anexa 1 la actul adițional nr.1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 şi din anexa 1 CCM pe anii 2011-2012 încheiate la nivelul pârâtei în raport de valoarea salariului minim de bază brut pe ţară de 670 lei şi drepturile efectiv plătite în perioada respectivă.
Prin Sentinţa civilă nr. 656 din 29 aprilie 2014 Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi pe fond a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii F. A. – M., F. G., M. C.,T. H. şi V. I., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de M. „CFR M.” S.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele :
Cu referire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată întrucât motivele invocate în susţinerea ei vor fi analizate pe fondul acţiunii, ţinând de temeinicia acesteia.
Pe fondul acţiunii :
Instanţa a apreciat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 (publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3 din 11 februarie 2008) s-a prevăzut că “Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.” Conform art. 41 al.2 din acelaşi contract coeficienţii minimi de ierarhizare de la al.1 al art.41 se aplică la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 4 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 perioada de valabilitate a contractului a fost limitată la intervalul 1 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2010 inclusiv.
La alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că „Dacă niciuna din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.”
Confederaţia Naţională a Patronatului Român, parte semnatară a Contractului colectiv de muncă amintit, a notificat denunţarea acestui contract prin adresa nr. 284/16.11.2010 înaintată Convenţiei Sindicale Naţionale a Transportatorilor din România (înregistrată la aceasta sub nr. 445/17.11.2010) şi prin adresa nr. 283/16.11.2010 înaintată Alianţei Sindicatelor Transportatorilor din România (adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale ).
Clauza prevăzută de art. 4 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 (prelungirea valabilităţii contractului colectiv de muncă) este afectată de condiţia nedenunţării acestuia cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Ori evenimentul stipulat de art. 4 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a împlinit – Confederaţia Naţională a Patronatului Român, parte semnatară a contractului colectiv de muncă amintit, a denunţat acest contract cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Instanţa a înlăturat susţinerile reclamanţilor potrivit cărora pârâta nu ar fi respectat prevederile art. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate pe anul 2011 care prevede că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi formula de calcul din anexa nr.1.
În realitate art.7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate pe anul 2011 prevede că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform anexei nr.1, anexă în care se prevede cuantumul salariului de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare.
Din actele adiţionale reiese că în anul 2011 reclamanţii F. A. – M., F. G., M. C., T. H. şi V. I. au avut salariile stabilite conform anexei nr.1 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate pe anul 2011, susţinerile reclamanţilor fiind neadevărate.
De asemenea sunt neadevărate susţinerile reclamanţilor privind încălcarea de către pârâtă a prevederilor art.1 din HG nr.1193/24.11.2010.
Din aceleaşi acte adiţionale depuse la f.71, 73, 79, 80, 84 rezultă că în anul 2011 reclamanţii au avut salarii de bază brute lunare cuprinse între 1109 lei şi 1241 lei, superioare nivelului salariului minim brut pe ţară garantat în plată prevăzut de HG nr.1193/2010, de 670 de lei.
Ori HG nr.1193/24.11.2010 garantează nivelul salariului minim brut pe ţară de 670 de lei şi nu folosirea acestuia la calculul salariului reclamanţilor, cum susţin aceştia. Aşa cum s-a arătat, în anul 2011 salariile reclamanţilor erau stabilite în anexa nr.1 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate pe anul 2011 şi nu prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la salariul minim brut pe ţară.
Faţă de cele reţinute anterior tribunalul s-a pronunţat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel reclamanţii, invocând următoarele critici:
Cu privire la prelungirea valabilităţii prevederilor Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 , pana la data de 31.12.2011:
– prima instanţă n-a luat in considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei si prevederile art.4 alîn.l si 2, art. 5, art. 6, art.7, din Anexa nr. 2 la CCM la Nivel de Ramura Transporturi , art.33 alin.l si 4 din Legea nr.130/1996 (in vigoare la acea data) pronunţând o hotărâre netemeinica si nelegala.
– motivarea primei instanţe se bazează pe Adresa nr.l41/DDS/02.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale.
– adresa nr. l41/DDS/l0.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale nu poate fi luata in considerare deoarece reprezintă simple afirmaţii ale unui terţ, despre conţinutul unui înscris si nu reprezintă valoare probatorie, deoarece acest minister nu are calitatea de a interpreta contractul colectiv de munca ci doar sa ia la cunoştinţă de documentele puse la dispoziţie.
– Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale este un tert, deoarece nu este semnatar al acestui contract si are atribuţii clare stabilite de legiuitor cu privire la înregistrarea contractelor colective de munca conform prevederilor art.25 alin.2 si 3 , art.26 alin. l si 2, art.27 alin. l si 2, art.29 si cu privire la încetarea contractelor colective de munca conform prevederilor art.33 alin. l si 4 din Legeanr.130/1996 (in vigoare la acea data).
– Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 a fost semnat pe de o parte de:
– Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman,
– Uniunea Naţionala a Transportatorilor Rutieri din România.
– prima instanţă n-a înţeles ca aceasta este una dintre părţile semnatare ale contractului – partea patronatelor – deci a fost denunţat numai de către Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman prin Preşedinte Profesor Dr. M. M..
– Uniunea Naţionala a Transportatorilor Rutieri din România nu a fost înştiinţată de aşa-zisa denunţare.
Pe de altă parte semnatari ai CCM au fost:
-Convenţia Sindicala Naţionala aTransportatorilor din România,
-Federaţia Mecanicilor de Locomotiva din România,
-Alianţa Sindicatelor Transportatorilor din România,
-Federaţia Naţionala Feroviara Mişcare Comercial.
Prima instanţă n-a înţeles ca aceasta este cealaltă parte semnatara a contractului – reprezentanţii salariaţilor.
Au fost notificate de denunţare Alianţa Sindicatelor Transportatorilor din România si Convenţia Sindicala Naţionala a Transportatorilor din România.
Clauza prevăzuta de art.4 alin.2 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 (prelungirea valabilităţii contractului colectiv de munca) este afectata de doua modalităţi: de o condiţie rezolutorie, potestativa pura, negativa si de un termen extinctiv, cert, voluntar.
Din Adresa nr.l41/DSS/02.03.2011 nu rezulta ca a fost NOTIFICAT Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale ci, rezulta fără echivoc ca acesta a fost denunţat numai de către Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman si notificaţi de denunţare in data de 17.10.2010, Alianţa Sindicatelor Transportatorilor din România respectiv convenţia sindicala naţionala a transportatorilor din România.
Potrivit art.152 din Legea nr.62/2011 a Dialogului social : contractul colectiv de munca nu poate fi denunţat unilateral.
Potrivit art.236 alin.4 vechea reglementare si art. 229 alin.4 noua reglementare , din Codul muncii : ” contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea pârtilor”.
Fata de cele prezentate, s-a solicitat să se constate ca, Contractul colectiv de munca unic Ia nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 n-a fost denunţat de nici una din parţi.
Prin urmare acesta este aplicabil pana la 31 decembrie 2011, aşa cum prevăd si dispoziţiile tranzitorii din art.2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii si produce efectele prevăzute de art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate.
Prevederile acestui contract colectiv de munca sunt aplicabile in cauza, in baza dispoziţiilor art.40 alin.2 lit.c, art.236, art.238(l), art.241 (1) lit.c, art.243 din Codul muncii, art.ll litc, si art.8 alin.l si 2, art. 21 din Legea nr.130/1996 (in vigoare la data încheierii si înregistrării contractelor colective de munca).
La poziţia 2 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unităţile la care se aplica acest contract colectiv de munca, se afla societatea parata S. C. M. SA Bucureşti.
Prima instanţa n-a sesizat ca parata a încălcat prevederile contractelor colective de munca la nivel de unitate pe anii 2011-2012
Prin Sentinţa civila nr. 1035/16.04.2013 pronunţata de Tribunalul Mureş in dosarul nr. 9117/102/2012, parata a fost obligata la plata in favoarea fiecărui reclamant din prezenta cauza a drepturilor salariate
In baza acestor hotărâri parata a fost obligata sa recalculeze salariile individuale si sa modifice contractele individuale de munca ale fiecărui reclamant prin luarea in considerare a salariului minim brut de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare înmulţit cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare pe care au avut-o reclamanţii in perioada 2009-2010, prin aplicarea formulei de calcul, din anexa 1 Ia CCM.
Salariul nu reprezintă doar o sumă de bani primită periodic, ci este, înainte de orice, o valoare economică ce trebuie acordata salariaţilor aşa cum a fost stabilita prin hotărâri judecătoreşti intrate in puterea lucrului judecat.
Autoritatea de lucru judecat ca si prezumţie, demonstrează modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre părti, fara posibilitatea de a statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fara posibilitatea de a mai fi contrazis.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte doua manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuala(conform art. 1201 C.civ. si art. 432 C.proc. civ) si aceea de prezumţie, mijloc de proba de natura să demonstreze ceva in legătura cu raporturile juridice dintre parţi (conform art. 1200 pct.4, art. 1202
alin.(2) C.civ.).
Autoritatea de lucru judecat, prevăzuta de art.1201 C.civ. are la baza regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecata decât o singura data si ca o constatare făcuta printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotărâre, aceasta in scopul de a realiza o administrare uniforma a justiţiei
Deci principiul autorităţii de lucru judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauza si fiind purtat intre aceleaşi parţi, si contrazicerile dintre doua hotărâri judecătoreşti, in sensul ca drepturile recunoscute unei parţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitiva sa nu fie contrazisa printr-o hotărâre ulterioara data in alt proces.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesitaţii de stabilitate juridica si ordine sociala, fiind interzisa readucerea in fata instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Prima instanţa nu a inteles practic obiectul prezentei acţiuni si motivează sentinţa pe considerente care nu au nicio legătură cu cauza.
Reclamanţii critica cuantumul salariului cuvenit potrivit clasei de salarizare stabilita prin contractul colectiv de munca cu neluarea in considerare a pragului minim de 700 lei stabilit prin Decizia civila nr.2015/M/25.10.2012 a Curţii de Apel Braşov si prin Sentinţa civila nr. 1035/16.04.2013 pronunţata de Tribunalul Mureş in dosarul nr. 9117/102/2012 , prin anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 si nu faptul ca ar avea un salariu sub acest prag.
Prin acţiune s-a solicitat acordarea drepturilor pornind de la noua grilă de salarizare si care la nivelul clasei 1 se reflectă în dreptul stabilit prin Decizia civila nr.2015/M/25.10.2012 a Curţii de Apel Braşov si prin Sentinţa civila nr. 1035/16.04.2013 pronunţata de Tribunalul Mureş in dosarul nr. 9117/102/2012 , prin anexa 1 la CCM, iar următoarele clase de salarizare în mod evident au o alta valoare prin aplicarea coeficientului de ierarhizare. Ca atare, prima instanţa trebuia să aplice cu prioritate legea, să stabilească faptul că în realitate clasele de salarizare pornesc de la un alt nivel, de 600 lei si nu 700 lei cum este prevăzut IN MOD FORMAL nivelul clasei 1 din CCM încheiate la nivelul societăţii.
In perioada 01.01.2011-31.12.2011, drepturile salariale ale reclamanţilor au fost stabilite prin Anexa 1 la Actul adiţional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010, prin Anexa 1 la Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011.
Pentru perioada 01.01.2011-16.02.2011 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin Anexa 1 Actul adiţional nr. 1713/21.04.2010 Ia CCM pe anii 2009-2010.
Pentru perioada 16.02.2011-16.02.2012 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011, in mod formal la 700 lei, insa fara aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi in grila de salarizare la salariul minim de 700 lei, ci la o valoare de 600 lei.
Din analiza comparativa a salariilor corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei nr. l din Actul adiţional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul paratei, cu salariile corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei 1 la CCM pe anii 2011-2012, rezulta ca parata a pus in mod formal nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 la 700 lei , la clasa 2 de salarizare 701 lei, iar de la clasa 3 la clasa 46 salariile corespunzătoare claselor de salarizare sunt identice cu cele din 2010.
În realitate salariile angajaţilor paratei au fost calculate prin luarea in considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare si nu 700 lei.
Salariul de baza brut al reclamanţilor a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul S = Sclasa 1 x k indicata in Anexa 1 la contractul colectiv de munca la nivel de societate.
Parata nu a respectat aceste prevederi si a stabilit reclamanţilor un salariu de baza mai mic, aşa cum rezulta din copia contractelor individuale de munca ale acestora.
Prin contractele individuale de munca parata a stabilit cuantumul salariului, dar si corespondenta acestuia cu o clasa de salarizare.
Acest aspect rezulta din Actele adiţionale la contractele individuale de munca încheiate in anul 2011, in care se precizează salariul de baza lunar brut si clasa de salarizare corespunzătoare.
Parata recunoaşte ca n-a aplicat formula de calcul si coeficientul de ierarhizare existent in CCM 2009-2010, la salariul minim de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare prevăzut in Anexa 1 din CCM pe anii 2011-2012 încheiat Ia nivelul paratei, aşa cum rezulta din Capitolul XI – Dispoziţii finale din CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011, conform cărora : “Partite stabilesc ca la următoarele discuţii privind un nou CCM sa se negocieze salariile de baza brute corespunzătoare flecarei clase de salarizare conform formulei si a coeficienţilor de ierarhizare existenţi in CCM 2009-2010”, in funcţie de situaţia financiara a societăţii.
O asemenea condiţie este prohibita de art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii,potrivit căruia “angajatorul are obligaţia sa acorde salariaţilor toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractul individual de munca de art. 132 alin. (4) din Legea nr.62/2011 a dialogului social , care prevede ca, „contractele individuale de munca nu pot conţine clauze care sa stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de munca aplicabile”, fiind astfel caduca si inopozabila salariaţilor.
Având in vedere caracterul sinalagmatic (art.1171 NCC), oneros ( art.1172 alin.l NCC) si comutativ ( art.1173 alin.l NCC) al contractului colectiv de munca si dispoziţiile exprese ale legii (art.l, lit.i din Legea nr.62/2011) potrivit cărora acest contract reglementează “drepturi” si “obligaţii,” rezulta faptul ca prevederile Contractelor colective de munca nu pot stabili drepturi , a căror existenta si întindere sa depindă de un element aleatoriu , viitor si incert (in funcţie de situaţia financiara a societăţii).
Aceasta condiţie este ilicita (art.1237 NCC), deoarece este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unor norme legale imperative (art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, art. 132 alin.4 din Legea nr.62/2011).
Referitor la capătul de cerere subsidiar prin care am invocat aplicarea prevederilor art.l din HG.nr.1193/2010, care stabileşte salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata la 670 Iei si care trebuia avut in vedere Ia calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor in perioada respectiva, motivarea primei instanţe este netemeinica si nelegala, bazându-se pe interpretarea si aplicarea greşita a legii.
In perioada 01.01.2011-31.12.2013, drepturile reclamanţilor au fost stabilite prin Anexa 1 la Actul adiţional nr. 1713/22.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010, prin Anexa 1 la Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2012.
Salariul de baza brut al reclamanţilor a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul S = Sclasa lxk indicata in Anexa 1 la contractul colectiv de munca la nivel de societate.
Prin CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011, parata nu a modificat si art.7 din CCM, astfel ca salariul reclamanţilor se calculează tot dupa formula S = Sclasa 1 xk.
Din Anexa nr.l care face parte integranta din Contractele colective de munca pe anii 2011-2012 si 2012-2014, rezulta ca salariul brut minim stabilit pentru clasa 1 de salarizare este de 600 lei, sub nivelul de 670 lei.
Odată cu ieşirea din vigoare a Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 Ia data de 31.12.2011 , a dispărut temeiul convenţional mai favorabil» iar prevederile CCM la nivel de unitate, in lipsa unui CCM Ia nivel superior, nu au respectat dispoziţiile hotărârilor de guvern, dispoziţii care, nu au făcut decât sa ridice pragul minim al salarizării , pentru toţi salariaţii din tara.
Astfel prin HG 1051/2008, acesta a fost stabilit la 600 lei lunar începând cu data de 1 ianuarie 2009, prin HG 1193/2010 acesta a fost stabilit la 670 lei, prin HG 1225/2011 s-a stabilit la 700 lei, prin art.l(l) din HG.23/2013 a fost stabilit Ia 750 lei, iar prin art.l alin.2 din HG.23/2013 valoarea salariului minim brut pe tara a fost stabilita la 800 lei.
Prin aceste acte normative statul garantează in plata fiecărui salariat un salar minim brut de 670 lei in anul 2011, de 700 lei in anul 2012, de 750 Iei si respectiv 800 lei in anul 2013, angajatorii având obligaţia sa asigure salariaţilor acest salariu minim brut impus de lege, fara a avea posibilitatea stabilirii de salarii de baza mai mici de 670 lei, de 700 lei, de 750 Iei, respectiv de 800 lei.
Prin dispoziţii distincte in fiecare dintre aceste acte normative (HG 1193/24.11.2010, HG 1225/14.12.2011, HG 23/2013 ), legiuitorul a prevăzut ca stabilirea salariilor pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de munca, de salarii de baza sub nivelul celui prevăzut la art. 1 si 2 (670 lei, respectiv 700 Iei) constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 1.000 lei la 2.000 lei.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, ci păstrarea aceleiaşi valori economice a banilor primiţi ca salariu..
Parata nu au respectat dispoziţiile hotărârilor de guvern, dispoziţii care, nu au făcut decât sa ridice pragul minim al salarizării, pentru toţi salariaţii din tara.
Parata condiţionează aplicarea prevederilor art.l din HG.l193/2010 prin care valoarea salariului minim brut pe tara a fost stabilita la 670 lei , de situaţia financiara a societăţii
O asemenea condiţie este prohibita de art.132 alin. (2) din Legea nr.62/2011 a Dialogului social, potrivit cărora :” La încheierea contractelor colective de munca, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal, fiind astfel caduca si inopozabila salariaţilor.
Aceasta condiţie este ilicita (art.1237 NCC), deoarece este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unor norme legale imperative (art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, art.132 alin.2 din Legea nr.62/2011, art.l din HG.l193/2010 prin care valoarea salariului minim brut pe tara a fost stabilita la 670 lei).
In aceasta situaţie sunt aplicabile prevederile art.1253NCC.
In esenţa, litigiul dedus judecaţii este grevat pe o chestiune de drept, si anume: Raportul dintre prevederile art.1 din HG.1193/2010prin care valoarea salariului minim brut pe tara a fost stabilita la 670 lei , in corelare cu :
– prevederile art 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii ,potrivit cărora “angajatorul are obligaţia sa acorde salariaţilor toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractul individual de munca”,
-in corelare cu prevederile, art. 164 alin.l si 2 din Codul muncii, care statuează:
„(1) salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzător programului normal de munca se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor…
(2) angajatorul nu poate stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul minim brut orar pe tara. „
– in corelare cu prevederile art.132 alin. (2) din Legea nr.62/2011 a Dialogului social, potrivit cărora ; (2) La ‘încheierea contractelor colective de munca, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal, si cele convenite prin;
– art.2 alin. 4 teza a II- a din Contractele colective de munca al CFR M. SA pe anii 2011-2012 ,potrivit cărora:
“In situaţiile in care, in privinţa drepturilor ce decurg din contractul colectiv de munca, intervin reglementari legale mai favorabile, ele vor face parte de drept din contract in condiţiile prevăzute de acestea “.
– art. 2 alin.6, din aceleaşi contracte care prevede :
“daca o prevedere a prezentului contract colectiv de munca va fi in contradicţie cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, acesta se va aplica tn conformitate cu legislaţia.”
– art.8(l) din CCM 2011-2012 al CFR M. , care statuează : “Indexarea salariilor se face conform prevederilor legale”.
In conformitate cu dispoziţiile art. 159 Codul muncii „(1) Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca”, dar libertatea pârtilor in stabilirea convenţionala a drepturilor salariate este, totuşi, limitata de legiuitor care prin art. 164 din Codul muncii a statuat:
– „(1) salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzător programului normal de munca se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor…
-(2) angajatorul nu poate stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul minim brut orar pe tara. „
Prin urmare, prevederea cuprinsa in alin.(2) nu poate fi folosita de către angajator pentru a justifica calcularea si acordarea diferenţiata a salariilor prin raportare la un salariu minim brut, altul decât cel stabilit prin hotărâre de guvern.
Prevederile art.132 alin. (2) din Legea nr.62/2011 a Dialogului social au valoare de principiu in dreptul muncii, raportat la perioada in care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludate prin inserarea unor prevederi contractuale in contractele colective de munca încheiate la nivel de unitate, care tindeau a se interpune in aplicarea directa a acestui principiu care reflecta ordinea publica in domeniul pe care ii reglementează.
Semnatarii CCM pe anii 2011-2012 au stabilit asupra drepturilor salariate cu respectarea pragurilor minime impuse de actele normative superioare prin art.2 alin. 4 teza a II- a , prin art.2 alin 6 si prin art.8(l) din aceleaşi contracte colective de munca.
Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 1267 NCC- Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezulta din ansamblul contractului.
In aceasta materie, prioritatea legii este evidenta deoarece potrivit art.236 alin.4 vechea reglementare si art. 229 alin.4 noua reglementare din Codul muncii, NUMAI ” Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea pârtilor”.
Aşadar, raportat la dispoziţiile legale si contractuale menţionate, se impune ca salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, sa fie actualizat ori de cate ori guvernul emite o hotărâre in acest sens, aşa cum este necesar ca salariul aflat sub sintagma “clasa 1 de salarizare, coeficientul de ierarhizare 1,000” din art.7 si anexa 1 la CCM la nivel de unitate sa aibă aceeaşi întindere cu cel impus de Guvern prin hotărâre si Codul muncii prin capitolul II al Titlului IV prin sintagma “salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata”.
Motivarea primei instanţe in sensul ca nici un reclamant nu este salarizat la clasa 1 de salarizare si ca este suficient ca doar salariul de baza al reclamanţilor sa fie mai mare de 670 lei, este netemeinica si nelegala, deoarece valoarea acestuia este rezultatul folosirii unor valori corecte a coeficienţilor de ierarhizare si a salariului de baza minim pentru clasa 1 de salarizare.
Este normal ca salariul reclamanţilor sa fie mai mare decât salariul minim de 670 lei, deoarece a fost calculat conform formulei din Anexa 1 prevăzuta in CCM fiind obţinut ca produs, prin înmulţirea coeficientului de ierarhizare convenit pentru fiecare clasa de salarizare cu valoarea de referinţa ( reprezentând salariului de baza minim pentru clasa 1 de salarizare).
Împrejurarea ca salariul reclamanţilor este superior nu poate fi folosita de societatea parata in a limita drepturile acestora rezultate din aplicarea hotărârilor de guvern in condiţiile in care, este de notorietate ca majoritatea salariaţilor paratei nu se constituie din cei cu salarii sub limita impusa de actul normativ (muncitori necalificaţi).
Aşadar parata avea obligaţia sa calculeze salariile reclamanţilor prin luarea in considerare a salariului minim brut pe tara si sa înmulţească valoarea acestuia cu coeficientul de ierarhizare corespunzător flecarei clase de salarizare, in caz contrar , norma, prin raportare la majoritatea salariaţilor, ar deveni inaplicabila, lipsita de finalitate si, in consecinţa căzuta in desuetudine.
Nivelul salarial cu care reclamanţii au fost retribuiţi in aceasta perioada nu reprezintă un rezultat al negocierii, acesta fiind impus prin clauzele contractelor colective de munca, salariul fiind fix si prevăzut in anexa nr. l a fiecăruia dintre contractele colective de munca intervenite in aceasta perioada.
Daca in contractul individual de munca dreptul salarial stipulat contravine unor dispoziţii imperative ale legii sau ale unui act cu forţa juridica superioara, clauza este inaplicabila, fara a fi necesara constatarea nulităţii sale pe cale jurisdicţionala , având in vedere următoarele prevederi legale:
Art.57 alin. 4 din Codul muncii : In situaţia in care o clauza este afectata de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, aceasta este înlocuita de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri
Prevederile oricărui contract colectiv, indiferent de nivelul la care este adoptat nu poate să conţină drepturi mai mici decât cele prevăzute de lege. Indiferent că există sau nu un contract colectiv de muncă, salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute de lege si nici patronatul nu poate să acorde drepturi inferioare celor recunoscute de lege. Drept urmare, legea constituie în primul rând fundamentul acordării drepturilor, iar dacă contractul colectiv de muncă prevede drepturi inferioare trebuie adaptat Ia prevederile legale.
Din cele prezentate mai sus , rezulta in mod clar ca prevederile Contractelor colective de munca pe anii 2011-2012 , încalcă flagrant dispoziţiile imperative privind salariul minim brut pe tara garantat in plata stabilit prin art.l din HG nr.1193/2010. pentru anul 2011.
Drepturile salariale nu pot fi condiţionate sub aspectul protejării lor prin instanţa de iniţierea unor litigii separate , ci, ineficienta unor prevederi contractuale nelegale poate fi invocata inclusiv pe cale incidentala sau indirect
De altfel si in jurisprudenta Curţii Constituţionale (Decizia nr.44/2007, Decizia nr.45/2007, Decizia nr.222/2008, Decizia nr.504/2009) s-a statuat ca : “Este posibil ca efectele juridice ale unor clauze contractuale sa continue ori sa se producă după încetarea existentei contractelor. In asemenea situaţii pot fi contestate in justiţie efectele juridice respective, daca acestea sunt contrare drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale persoanei.”
Pârâta Societatea Naţionala de Transport Feroviar de M. „CFR M.” SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Intimata pârâtă a arătat că:
Apelanţii susţin, in mod eronat, ca prima instanţa, in mod netemeinic si nelegal, le-a respins cererea de chemare in judecata
1. In ceea ce priveşte prelungirea valabilităţii CCM încheiat la Nivelul Ramurii Transporturi pana la 31.12.2011.
Dispoziţiile CCM încheiat la Nivelul Ramurii Transporturi nu mai au aplicabilitate după data de 31.12.2010 – fiind denunţat de părţile semnatare
Contractul Colectiv Unic la Nivel de Ramura Transporturi a fost înregistrat la Ministerul Muncii sub nr.722 din 24.01.2008 fiind publicat in Monitorul Oficial nr. 3/11.02.2008 partea a V a, având valabilitate de 2 ani potrivit art.4, de la 01.01.2008 pana la 31.12.2010.
La data de 16.11.2010, Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman (parte semnatara a contractului) prin adresa nr.283 a notificat in termenul convenţional de la art.4 alin.2 – Alianţa Sindicatelor Transportatorilor din România (parte semnatara a contractului) despre faptul ca înţelege sa denunţe aplicarea acestuia după data de 31 decembrie 2010.
La aceeaşi data de 16.11.2010, Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman (parte semnatara a contractului) prin adresa nr.284 a notificat in termenul convenţional de la art.4 alin.2 – si Convenţia Sindicala Naţionala a Transportatorilor din România (parte semnatara a contractului) despre faptul ca înţelege sa denunţe aplicarea acestuia după data de 31 decembrie 2010 .
Totodată, Confederaţia Naţionala a Patronatului Roman a informat prin adresa nr.77/02.03.2011 si Direcţia de Dialog Social din Ministerul Muncii despre faptul ca a denunţat CCM Unic încheiat la Nivelul Ramurii Transporturi valabil pe anii 2008-2010, începând cu 31.12.2010.
Ministerul Muncii cu adresa nr.l41/DDS/10.03.2011 a comunicat părţilor inclusiv pârâtei aspectele legate de denunţarea CCM la nivel de ramură.
2. In ceea ce priveşte acordarea diferenţelor salariale pentru perioada 01.01.2011- 08.07.2011 întemeiate pe prevederile CCM la nivel de unitate.
Apelanţii au invocat, nefondat, ca izvor al pretenţiilor, dispoziţiile CCM încheiat la nivelul SNTFM „CFR M. „ SA pe anul 2011 – 2012 si 2012-2014.
Aceste contracte care nu prevăd salarizarea personalului prin aplicarea coeficienţilor de ierarhizare ci prevăd in mod clar modul de salarizare a personalului raportând prevederile art. 7 la Anexa 1.
In perioada 16.02.2011-16.02.2012 la nivelul unităţii pârâte a fost in vigoare CCM CFR M. înregistrat la ITM Bucureşti sub nr.8776/16.02.2011, care la art. 7 menţionează ca salariile de baza corespunzătoare flecarei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1 iar in perioada 20.04.2012-31.12.2012 la nivelul unităţii a fost in vigoare CCM CFR M. înregistrat la ITM Bucureşti sub nr. 108/20.04.2012, care asemenea celui anterior, menţionează la art. 7 ca salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1
Anexa 1 din ambele contracte colective menţionează clasele de salarizare si salariile aferente acestora, si unde pentru clasa 1 de salarizare valoarea in lei a salariului este de 700 lei nicidecum 600 lei cum in mod eronat afirma reclamantul.
În CCM la nivel de unitate pentru anii 2012-2014 (art.98) prevede ca ” Părţile stabilesc ca la următoarele discuţii privind încheierea unui nou CCM sa se negocieze acordarea următoarele drepturi care, pe durata valabilităţii prezentului CCM, nu se acorda:” la punctul (6) Coeficienţii de ierarhizare ai claselor de salarizare ”
Mai mult decât atât, in NOTA de la finalul Capitolului XI „Dispoziţii finale” este clar menţionat ca „Orice referire cuprinsa oriunde in textul prezentului contract, cu privire la sau in legătura cu drepturile menţionate in prezentul capitol, – nu este aplicabila pe durata de valabilitate a acestui contract, scopul menţionării acestor drepturi fiind exclusiv acela de a stabili in sarcina pârtilor obligaţia negocierii acestora cu ocazia încheierii viitorului contract colectiv de munca”.
În ambele contracte colective reprezentanţii salariaţilor au negociat in numele acestora, având in vedere contextul economic, acelaşi nivel al grilei de salarizare, cu posibilitatea creşterii salariului in urma unor noi negocieri, daca sunt întrunite condiţiile economice care ar permite acest fapt, fiind clar menţionat ca nu se acorda ci constituie doar o baza de plecare pentru o viitoare negociere.
3. Cu privire la susţinerile reclamanţilor referitoare la încălcarea prevederilor HG nr.1193/2010, si obligarea la recalcularea salariului si plata diferenţelor rezultate, pentru perioada ianuarie 2011 -08.07.2011, in raport cu valoarea salariului minim garantat in plata de 670 lei conform art.l din HG nr.1193/2010
Nivelul de salarizare stabilit prin Anexa 1 la CCM, pleacă, respectând legea, de la salariul minim brut de 700 lei, peste nivelul minim prevăzut de HG 1193/2010, respectiv 670 de lei pentru anul 2011
Susţinerile apelanţilor sunt in contradicţie cu prevederile contractelor colective de munca invocate, având in vedere ca:
– pentru întreaga perioada pentru care se solicita diferenţe salariale, nu exista temeiul juridic, nu exista coeficienţi de ierarhizare ai claselor de salarizare ci doar posibilitatea unei negocieri viitoare a acestora;
-exista prevederi exprese ca nu se aplica coeficienţi de ierarhizare ai claselor de salarizare;
-pentru perioada respectiva (2011-2012) nu exista contract colectiv de munca la nivel superior, care sa conţină clauze contrare sau mai favorabile decât clauzele menţionate in CCM la nivel de unitate;
-in ambele contracte este stabilit clar sistemul de salarizare, astfel, din Anexa 1 rezulta ca fiecărei clase de salarizare ii revine o valoare fixa, fara sa existe coeficienţi de ierarhizare ai claselor de salarizare sau sa fie aplicabile diferite formule de calcul
Astfel cum s-a arătat si in întâmpinarea la cererea introductiva, apelanţii au fost retribuiţi corect, acordându-li-se de către S. C. M. SA- SALARIUL – in mod legal si in conformitate cu CCM CFR M. aplicabile pentru perioada solicitata, raportând dispoziţiile art.7 la Anexa 1 care prevede salariul corespunzător fiecărei clase de salarizare, fapt care este in conformitate si cu contractul individual de munca si actele adiţionale pe care le-au semnat fara obiecţiuni sau observaţii.
Aceşti coeficienţi de ierarhizare despre care fac vorbire s-au aplicat pana la expirarea CCM pentru anii 2009 – 2010, acel sistem de salarizare nemaifiind preluat in contractele colective de munca incheiate ulterior pentru anul 2011 respectiv 2012-2014.
Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare reiterând în esenţă apărările de fond cuprinse în acţiune şi memoriul de apel.
Examinând hotărârea atacată Curtea a reţinut următoarele:
Cu referire la criticile vizând denunţarea CCM la nivel de ramură, argumentele reclamanţilor sunt neîntemeiate. Dispoziţiile din CCM invocate de aceştia nu prevăd regulile procedurale exprese şi nu reglementează nici o sancţiune sau obligativitatea vreunei proceduri prealabile. Din textul art. 4 şi 7 din CCM rezultă că partenerii sociali au stabilit de comun acord o durată de valabilitate a CCM care poate fi prelungită doar dacă nici una din părţi nu procedează la denunţarea contractului. Denunţarea unilaterală produce efecte pentru toate părţile iar contractul îşi încetează aplicabilitatea la termenul stabilit de comun acord.
Susţinerile apelanţilor reclamanţi cu privire la lipsa de reprezentativitate a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român nu pot fi primite întrucât din preambulul CCM rezultă că această entitate are calitatea de „parte” a CCM deci pe cale de consecinţă are şi dreptul de a denunţa conform dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din CCM. În opinia curţii „părţi” în sensul CCM nu sunt „patronatele” privite ca un organism indivizibil ci cele două entităţi „Confederaţia Patronatului Român”şi „Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri din România”. Fiecare din aceste două entităţi are calitatea distinctă de parte putând acţiona în sensul definit de art. 4 din CCM .
Cu referire la autoritatea de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat Curtea a reţinut că aceste critici sunt neîntemeiate în sensul în care pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză pornesc de la o altă premisă şi anume: reclamanţii au solicitat instanţei să constate valabilitatea CCM şi mai apoi să dispună asupra drepturilor salariale iar în subsidiar au solicitat ca instanţa să aibă în vedere, la calculul drepturilor salariale, în absenţa CCM, salariile minime brute garantate în plată în perioada de referinţă, astfel cum au fost stabilite prin HG. În aceste condiţii nu există, pe de o parte tripla identitatea necesară pentru a produce efecte excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pe de altă parte dacă scopul reclamanţilor este acela de a invoca puterea de lucru judecat sau efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti anterioare nici aceste susţineri nu sunt întemeiate întrucât drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească anterioară au avut ca temei CCM valabil pentru altă perioada de referinţă şi în egală măsură au avut în vedere drepturi recunoscute reclamanţilor expres înscrise în acest CCM.
Susţinerile reclamanţilor privind calculul eronat al drepturilor salariale nu pot fi primite întrucât aceştia îşi argumentează poziţia pe dispoziţii cuprinse în anexa CCM e denunţat coroborate cu anexele CCM- urilor în vigoare în perioada în litigiu. în acest sens Curtea a reţinut ca întemeiate apărâţrile pârâtei potrivit cărora fiecărei treaptă de salarizare îi corespunde o valoare fixă nefiind aşadar rezultatul unui produs cum era în anexa I a CCM anterior
În aceeaşi ordine de idei Curtea a apreciat ca neîntemeiate criticile vizând prelungirea efectelor CCM şi în egală măsură criticile vizând raportare drepturilor salariale ale reclamanţilor la salariul minim garantat în plată, pentru argumentele ce urmează:
Reclamanţii sunt angajaţii societăţii pârâte.
Drepturile salariale, obiect al prezentului litigiu, au fost stabilite prin CIM şi acte adiţionale, prin negociere directă potrivit art. 37 Codul muncii.
La calculul drepturilor salariale angajatorul a avut în vedere şi prevederile CCM la nivel de unitate.
Pretenţia reclamanţilor formulată prin petitul principal al cererii de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţii cuprinse în CCM la nivel de ramură de transporturi în vigoare în perioada 2008- 2010.
Cu referire la valabilitatea acestui CCM instanţa de apel, în practica sa constantă, a apreciat că CCM 722 pe anii 2008-2010 şi-a încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010. Din textul art. 4 şi 7 din CCM rezultă că partenerii sociali au stabilit de comun acord o durată de valabilitate a CCM care poate fi prelungită doar dacă nici una din părţi nu procedează la denunţarea contractului. Denunţarea unilaterală produce efecte pentru toate părţile, iar contractul îşi încetează aplicabilitatea la termenul iniţial stabilit de comun acord. Aşa cum s-a arătat anterior în ceea ce priveşte CCM nr. 722 acesta a fost denunţat de Confederaţia Naţională a Patronatului Român care, având calitatea de „parte”, conform dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din acest CCM, are şi dreptul de a denunţa contractul, contrar celor susţinute de apelanţi. În aceeaşi manieră a procedat şi Alianţa Transportatorilor Români.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat ca fiind vădit neîntemeiate argumentele aduse de reclamanţi în susţinerea primului petit din acţiune.
În ceea ce priveşte solicitarea de a fi aplicate dispoziţiile HG1193/2010, HG 1225/2011 şi HG 23/2013, Curtea a reţinut că pretenţia reclamanţilor porneşte de la o premisă greşită în sensul în care se consideră că între salariul minim brut pe ţară garantat în plată şi salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare negociat cu angajatorul există identitate.
Instanţa a apreciat că cele două noţiuni sunt distincte neexistând nici o legătură de dependenţă între acestea, potrivit argumentelor ce urmează:
Noţiunea de salariu de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare nu este identică nici terminologic nici valoric cu noţiunea de salariu minim garantat în plată reglementat de dispoziţiile legale invocate de reclamanţi.
Prin CCM partenerii sociali au stabilit că salariul cuprinde – salariul de bază sporuri, adaosuri şi premii.
Menţiunea cuprinsă la finalul anexei 1 a CCM subliniază distincţia dintre salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare şi noţiunea de salariu de bază. Cu alte cuvinte, din cuprinsul CCM nu rezultă voinţa partenerilor sociali de a stabili o corespondenţă valorică între salariul corespunzător clasei 1 de salarizare şi salariul minim garantat în plată prevăzut de HG 1193/2010, HG 1225/2011 şi HG 23/2013.
Potrivit actelor adiţionale la contractele de muncă, toţi reclamanţii sunt încadraţi în clase de salarizare superioare nivelului 1, astfel că salariul brut plătit de angajator este superior salariului minim brut garantat în plată aşa cum el este stabilit prin HG invocate.
Nu în ultimul rând, Curtea a subliniat că prin HG 1193/2010, HG 1125/2011 şi HG 23/2013 se face în mod evident distincţia între două noţiuni relevante în prezenta cauză şi anume salariul de bază individual şi salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.
Prin actele normative invocate legiuitorul a prevăzut garanţii pentru angajaţi, în sensul în care salariul de bază brut individual nu poate fi mai mic decât salariul minim garantat.
Analizând sistemul de salarizare convenit prin CCM prin negociere între partenerii sociali, precum şi natura acestui litigiu – conflict individual de muncă – Curtea a înlăturat ca neîntemeiate criticile aduse de apelanţi. O soluţie contrară ar substitui în mod nepermis efectele CCM ca rezultat al negocierilor dintre organizaţiile patronale şi cele sindicale şi ar stabili, în cadrul unui conflict individual de muncă, drepturi salariale în afara cadrului legal şi convenţional, cadru asupra căruia doar părţile prezentului conflict pot dispune.
Criticile aduse de apelanţi reprezintă adevărate puncte de pornire pentru negocierea clauzelor CCM şi a anexei 1 la acesta, însă nu reprezintă argumente valide în soluţionarea unui conflict individual de muncă, conflict guvernat de dispoziţiile legale şi în egală măsură de dispoziţiile convenite prin CCM şi CIM.
Având în vedere cele de mai sus Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
