Aspecte legate de posibilitatea de învestire a instanţei de judecată în condiţiile impuse de actuala reglementare a organizării şi funcţionării Curţii de Conturi. Aplicarea prevederilor Legii nr. 217/2008 în raport de prevederile O.U.G. nr. 117/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 433/10.06.2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dos. nr.3134/102/2008, s-a dispus respingerea sesizării Curţii de Conturi a României în contradictoriu cu persoanele considerate responsabile, V. L. şi C. T., precum şi cu partea prejudiciată C. L. al com. Papiu Ilarian, jud. Mureş.
Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 05.12.2008, se arată în considerentele hotărârii atacate, Curtea de Conturi a dispus sesizarea instanţei cu Încheierea de sesizare nr. 28/05.1.2008 şi prin care a solicitat obligarea Primăriei com. Papiu Ilarian, jud. Mureş, la plata impozitului pe venit aferent drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă, cuvenit bugetului de stat, în sumă de 22.012 lei şi a accesoriilor calculate, în sumă totală de 8.584 lei, Curtea de Conturi precizând, în dispoziţia de sesizare, şi faptul că răspunderea, în limita accesoriilor calculate pentru neplata la timp a impozitului pe venit datorat bugetului de stat, a fost reţinută în sarcina celor doi pârâţi; obligarea Primăriei com. Papiu Ilarian la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, aferentă drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă, cuvenită bugetului Fondului naţional unic pentru asigurări sociale de sănătate, în sumă de 9.382 lei şi a accesoriilor calculate, în sumă totală de 4.158 lei, şi aici fiind găsite răspunzători pârâţii.
Prin întâmpinarea formulată, cei doi pârâţi, au solicitat respingerea sesizării Curţii de Conturi arătând că aceste drepturi au fost cuprinse în bugetul local, ca urmare a hotărârilor consiliului local, şi au fost cuprinse în bugetul de cheltuieli materiale, şi nu ca şi cheltuieli de personal.
În raport cu aceste apărări, instanţa a reţinut că, deşi ar fi astfel de cheltuieli încadrabile la art. 55 alin. 1 şi 2 lit. k şi art. 58 alin. 3 lit. b din Codul fiscal, însăşi Curtea de Conturi a României a reţinut în Decizia nr. 21/23.07.2008 că cele două drepturi nu se consideră o remunerare a muncii prestate, ci îndeplinirea unei obligaţii contractuale, sens în care s-au pronunţat, în timp, şi instanţele judecătoreşti.
Faţă de această hotărâre au declarat, în termen, recurs Curtea de Conturi a României solicitând ca, prin admiterea recursului, să se dispună modificarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea pe fond a acţiunii introductive de instanţă formulate de recurentă. În motivele recursului se reiau motivele de fapt şi de drept indicate şi în încheierea de sesizare a instanţei.
Analizând actele de la dosar, instanţa de recurs reţine următoarele:
La data de 27.10.2008 a intrat în vigoare Legea nr. 217/2008, acest act normativ modificând, practic, integral Legea nr. 94/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
Competenţele Curţii de Conturi sunt clar şi exhaustiv definite la art. 29 alin. 1 în urma acestor modificări, ele constând în: a) exactitatea şi realitatea situaţiilor financiare, aşa cum sunt stabilite în reglementările contabile în vigoare; b) evaluarea sistemelor de management şi control la autorităţile cu sarcini privind urmărirea obligaţiilor financiare către bugete sau către alte fonduri publice stabilite prin lege, ale persoanelor juridice sau fizice; c) utilizarea fondurilor alocate de la buget sau din alte fonduri speciale, conform destinaţiei stabilite; d) calitatea gestiunii economico-financiare; e) economicitatea, eficacitatea şi eficienţa utilizării fondurilor publice.
Din simpla lectură a acestor atribuţii rezultă, fără putinţă de tăgadă, că niciuna din atribuţiile limitativ şi imperativ prevăzute de noul art. 29 alin. 1 nu prevede şi cel legat de investirea instanţelor judecătoreşti.
Este adevărat că art. 4 din O.U.G. nr. 117/2003 se referă la investirea instanţelor de judecătoreşti, inclusiv prin încheierea, completelor de judecată, cum a şi făcut recurenta în cauza de faţă, însă, la data de 05.12.2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2008, Curtea de Conturi nu mai avea o asemenea atribuţie, de investire a instanţelor judecătoreşti.
Indicarea, ca temei legal a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, rep., respectiv a art. 63, care prevede că abrogarea unui text de lege trebuie să conţină şi să indice expres dispoziţiile pe care le abrogă, nu pot avea incidenţă în cazul de faţă, întrucât instanţa de fond în mod corect s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 94/1992, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 217/2008.
Aşadar, nu este vorba, în cazul de faţă, de abrogarea sau neabrogarea O.U.G. 117/2003, ci de constatarea, de către instanţa de fond, a atribuţiilor pe care le are Curtea de Conturi în raport cu Legea nr. 94/1992, modificată şi completată de Legea nr. 217/2008, conform acestei legi nefiind prevăzută posibilitatea investirii direct a instanţei de judecată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar în actul de sesizare întocmit de Camera de Conturi Mureş se face trimitere la Legea nr. 94/1992, republicată şi nu la O.U.G. 117/2003.
Mai mult, fiind norme de procedură respectiv modul în care sunt valorificate rapoartele de audit rezultate din activitatea Curţii de Conturi, acestea sunt de imediată aplicare, nepunându-se problema ultraactivităţii legii civile, în prezenta cauză având deplină incidenţă dispoziţiile art. 725 alin. 1 Cod procedură civilă ce prevăd că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare, adică în cazul de faţă începând cu data de 27.10.2008.
De altfel, modul de valorificare ale rapoartelor de audit este pe larg descris la art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată, în mod specific prevăzându-se că în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, şi care au determinat producerea unor prejudicii, recurenta trebuia să comunice conducerii entităţii verificate întinderea prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestui de către această conducere.
Or, recurenta a procedat contrar dispoziţiilor legale şi atribuţiilor prevăzute de lege, sesizând direct instanţa şi stabilind şi responsabilitatea unor persoane faţă de care a considerat că sunt elemente să le fie atrasă răspunderea materială.
Faptul că recurenta a adoptat o Hotărâre cu nr. 22/2008, care ar fi prevăzut pentru trimestrul IV modul de valorificare a rapoartelor de audit, nu poate fi primită de instanţă, acest act normativ, şi care a ieşit din vigoare prin intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1/04.02.2009 emis de aceeaşi recurentă, nu are incidenţă în raport cu dispoziţiile legale mai sus amintite, cele prevăzute de Legea nr. 217/2008, pentru simplul motiv că sunt ierarhic inferioară, ca forţă juridică de aplicare, dispoziţiilor unei legi, aşa încât recurenta nu poate excede ea însăşi cadrului legal, dispoziţiile Hotărârii nr. 22/2008 neputând fi date decât în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 94/1992, rep., cum a fost modificată de Legea nr. 217/2008.
Ca atare, instanţa de recurs constată că soluţia dată de prima instanţă este corectă, însă temeiurile pentru care trebuia respinsă încheierea de sesizare constau tocmai în inadmisibilitatea unei astfel de încheieri, conform argumentelor mai sus arătate.
Pentru toate aceste motive, instanţa va respinge recursul formulat.
