Depunerea la dosar a raportului prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 după 7 luni de la primirea, de către lichidatorul judiciar, a actelor contabile ale debitoarei, pe baza cărora a întocmit raportul.
– Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. 1, art. 139
– C. pr. civ., art. 329
Data de la care începe să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 139 din Legea nr. 85/2006 – în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii generale a insolvenței -, adică data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă este cea a împlinirii termenului de 60 de zile, pentru depunerea raportului, calculat începând cu data la care lichidatorului judiciar i s-au predat actele contabile ale debitoarei, de către organele de poliție.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă că între acea dată și cea a depunerii la dosar (după 7 luni) a raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență, au fost solicitate, de către administratorul judiciar, alte acte sau informații. Așadar, concluzia potrivit căreia ar trebui angajată răspunderea materială personală a fostului administrator statutar, cuprinsă în raportul întocmit potrivit art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 s-a fundamentat pe studierea actelor contabile ale debitoarei, preluate de lichidatorul judiciar de la organele de poliție.
Prin urmare, nu a existat niciun motiv justificat (și dovedit, ca atare) care să fi determinat neîncadrarea lichidatorului judiciar în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Prin Sentinţa nr. 2687/3 octombrie 2014, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de G.M.C. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC E.-T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâții S.A. și V.I..
În considerentele Sentinţei, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• pârâtului i se impută săvârşirea faptelor prevăzute de art.138 alin. 1 lit. a, c din Legea nr. 85/2006; natura juridică a acestei răspunderi împrumută cele mai multe din caracteristicile generale ale răspunderii civile delictuale, dar, cu toate acestea, este vorba despre o răspundere specială; asumarea, de către o persoană, a responsabilităţii de a gestiona o activitate sistematică ce presupune cunoştinţe de natură profesională şi prin desfăşurarea căreia pot fi afectate mai multe persoane, din punct de vedere patrimonial, nu poate rămâne fără consecinţe în planul angajării răspunderii; instituția răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enumerate de lege s-a ajuns la starea de insolvență;
• din Raportul privind cauzele și împrejurările care au generat starea de insolvență rezultă că aceste cauze au fost folosirea bunurilor și creditelor societății în interes propriu, managementul neperformant – continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea plăților, lipsa imobilizărilor și a stocurilor de marfă, vânzarea activelor la preț mic; din Raport reiese și faptul că administratorul statutar nu a depus, la organele fiscale și la Registrul comerțului, bilanțurile sau balanțele de verificare anuală și trimestrială; în cazul răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006, prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, simpla constatare a acestei stări constituind o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii întrucât are ca rezultat direct neplata datoriilor scadente și, deci, prejudicierea creditorilor;
• neținerea contabilității în mod corect face imposibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență, legiuitorul prezumând, în această situație, existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, cât timp există starea de insolvență, iar această prezumție nu a fost înlăturată, prin probe, în cauză; din verificările lichidatorului judiciar rezultă că debitoarea nu mai are bunuri în patrimoniu, deși acestea erau evidențiate în înscrisurile contabile, starea de fapt putând fi încadrată în dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006;
• neevidențierea în contabilitate a înstrăinării activelor duce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 1, art. 11 din Legea nr. 82/1992, rep.; potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, rep., obligațiile și răspunderea administratorului statutar al unei societăți sunt reglementate prin dispozițiile referitoare la mandat, trebuind avut în vedere și prevederile Codului civil;
• prejudicierea creditorilor a început în perioada în care pârâtul V.I. avea funcția de administrator al debitoarei, prima instanță reținând că ambii pârâți sunt culpabili pentru acest prejudiciu.
Împotriva Sentinţei nr. 2687/3 octombrie 2014 a declarat recurs pârâtul V.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9, art. 312 alin. 5 C. pr. civ., solicitând, în principal, admiterea căii de atac şi casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca tardivă sau ca nefondată, a cererii de angajare a răspunderii materiale personale a pârâtului ori limitarea acestei răspunderi strict la prejudiciul real și dovedit. În esenţă, recurentul a susţinut următoarele motive: procedura generală a insolvenței debitoarei SC E.-T.C. SRL a fost deschisă prin Sentința nr. 2176/2 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita, aplicându-se, deci, prevederile Legii nr. 85/2006, potrivit principiului cuprins în art. 15 alin. 2 din Constituție; prin Sentința nr. 212/1 februarie 2010, Tribunalul Harghita a dispus intrarea debitoarei în faliment; termenul de prescripție de 3 ani, incident în cauză, este reglementat de art. 139 din Legea nr. 85/2006 și nu se împlinește mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii – legiuitorul instituind prezumția că persoana care a cauzat starea de insolvență trebuie să fie cunoscută cel mai târziu la data pronunțării acestei hotărâri; cererea de angajare a răspunderii personale patrimoniale a fost depusă la data de 24 iulie 2013, adică după împlinirea termenului de prescripție, fiind tardivă; prima instanță a aplicat, în mod greșit, art. 139 din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2010, publicată în M.O. nr. 505/21 iulie 2010; termenul pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență, prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a fost înscris eronat în hotărârea atacată ca fiind 13 decembrie 2010, în loc de 1 aprilie 2010, această prelungire ducând la denaturarea momentului de începere a termenului de prescripției de 3 ani; G.M.C. SPRL a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar la data de 1 februarie 2010, așa încât termenul de 40 de zile, lăsat la dispoziție pentru întocmirea raportului, s-a împlinit la data de 12 martie 2010, de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani; deci, cererea de angajare a răspunderii materiale personale depusă la 24 iulie 2010 este tardivă; prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, neanalizând și nepronunțându-se asupra cererii pârâtului privind stabilirea, în mod concret, a tuturor sumelor care intră în componența prejudiciului invocat de lichidatorul judiciar (1.721.303,80 lei), respectiv asupra cererii de excludere, din așa-zisul prejudiciu, a sumelor trecute fără bază reală; în cererea de angajare a răspunderii materiale personale s-au menționat diverse încălcări ale obligațiilor administratorului statutar, indicate cu titlu exemplificativ, fără legătură cu faptele personale ale recurentului sau cu răspunderea instituită de Legea nr. 85/2006; lichidatorul a invocat dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a, c din Legea nr. 85/2006, art. 1537 din Noul C. civ., prevederi neaplicabile, în cauză, întrucât la data pronunțării Sentinței nr. 2176/2 noiembrie 2009, Legea nr. 85/2006 nu era modificată prin Legea nr. 169/2010, iar Noul C. civ. nu era în vigoare; sumele indicate în cerere ca fiind componente ale așa-zisului prejudiciu au valoarea totală de 230.232,62 lei, iar cele indicate în răspunsul la întâmpinare au valoarea totală de 213.763,93 lei și o structură parțial diferită; prejudiciul nu a fost dovedit, semnăturile de pe actele contabile invocate de lichidatorul judiciar, cu privire la caracterul fictiv al cesiunii părților sociale și la continuarea conducerii societății debitoare, neaparținându-i recurentului; termenul de recuperare a creanțelor fiscale este de 5 ani, deci, cuprinderea în prejudiciu a sumei de 53.992,30 lei (TVA din anul 2008, nerecuperat de la bugetul statului) și a sumei de 929 lei (achitată în plus în anul 2008, cu titlu de contribuție la Fondul Unic de Asigurări Sociale de Sănătate) este absurdă; contrar susținerilor lichidatorului judiciar, din extrasele de cont comunicate de R. B. – Agenția Toplița rezultă că suma de 7.713,69 lei a fost depusă în mod legal în contul bancar al societății și utilizată pentru achitarea ratelor de leasing pentru autocamioanele achiziționate; hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la existența prejudiciului în valoare de 1.721.303,80 lei, la perioada în care a fost produs și la răspunderea fiecăruia din cei doi pârâți; simpla indicare, de către lichidatorul judiciar, a cauzelor care au determinat starea de insolvență nu este suficientă pentru admiterea cererii, cu atât mai mult cu cât recurentul a ținut evidențele contabile în acord cu legea, înregistrând, în mod corect, toate operațiunile economico-financiare ale societății debitoare până la data de 29 aprilie 2009, când și-a cesionat părțile sociale.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. -, a reţinut următoarele aspecte:
Referitor la excepția tardivității cererii de angajare a răspunderii materiale personale a pârâților V.I. (în calitate de fost administrator statutar al debitoarei Societatea E.-T.C. SRL) și S.A. (în calitate de administrator statutar), formulată de lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a, c din Legea nr. 85/2006 – excepție pe care Curtea o va soluționa cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C. pr. civ. (aplicabil, în speță, prin efectul normei de trimitere cuprinse în art. 149 din Legea nr. 85/2006), instanța constată că această excepție a fost invocată în prima etapă procesuală, de pârâtul V.I., prin întâmpinarea depusă la data de 22 octombrie 2013.
Curtea a constatat, de asemenea, că procedura generală a insolvenței debitoarei Societatea E.-T.C. SRL a fost deschisă prin Sentința nr. 2176/2 noiembrie 2009, judecătorul sindic dispunând, în temeiul art. 59 din Legea nr. 85/2006, întocmirea și depunerea, de către administratorul judiciar, a raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, stabilind, în acest sens, data de 14 decembrie 2009.
Prin Sentința nr. 212/1 februarie 2010, judecătorul sindic a aprobat raportul întocmit de administratorul judiciar G.M.C. SPRL și a admis cererea acestuia, dispunând intrarea debitoarei E.-T.C. SRL în faliment, în procedură simplificată.
Din Rapoartele de activitate nr. 158/20 ianuarie 2010, nr. 991/17 martie 2010, nr. 1876/14 mai 2010 rezultă că, deși administratorului statutar al debitoarei i s-a trimis notificare punându-i-se în vedere să predea actele contabile ale societății, obligația nu a fost îndeplinită, așa încât administratorul judiciar G.M.C. SPRL nu a putut întocmi raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitoarei, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Însă, astfel cum reiese din Raportul de activitate nr. 2989/2 septembrie 2010, la data de 5.05.2010, toată arhiva debitoarei a fost predată organelor de poliție, de către fostul administrator al debitoarei, d-nul V.I., ca urmare a plângerii penale formulate de lichidatorul judiciar, iar la data de 14.05.2010, lichidatorul judiciar s-a deplasat la sediul I.P.J. Harghita – Poliție mun. Toplița, în vederea ridicării documentelor contabile ale debitoarei, încheind un proces verbal, cu ocazia preluării actelor contabile.
În consecință, la data de 13 decembrie 2010, lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL a depus la dosarul cauzei Raportul nr. 4853/10 decembrie 2010 asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență. La pct. 9 din Raport s-a precizat, printre cauze, „conform art. 138 lit. a au folosit bunurile și disponibilitățile bănești în folosul propriu” și „conform art. 138 lit. c management neperformant, respectiv continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți”, propunând, la pct. 10, „în urma studiului acestor documente” – cu referire la actele contabile ale debitoarei E.-T.C. SRL – „stabilirea răspunderii în mod solidar a celor doi administratori, respectiv d-lui V.I. și d-nei S.A.” pentru valoarea întregului pasiv.
Curtea a constatat că lichidatorul judiciar a întocmit Raportul nr. 4853/10 decembrie 2010 asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență pe baza actelor contabile ale debitoarei pe care le-a preluat de la Poliția municipiului Toplița, la data de 14 mai 2010, neexistând nicio dovadă că între acea dată și cea a depunerii Raportului la dosar (13 decembrie 2010) au fost solicitate, de către administratorul judiciar, alte acte sau informații. Deci, concluzia potrivit căreia ar trebui angajată răspunderea materială personală a fostului administrator statutar V.I. și a administratorului statutar S.A., cuprinsă în Raport, la pct. 10 – Răspunderea organelor de conducere ale debitoarei, s-a fundamentat pe studierea actelor contabile ale debitoarei, preluate de lichidatorul judiciar la data de 14 mai 2010.
Prin urmare, nu a existat niciun motiv justificat (și dovedit, ca atare) care să fi determinat neîncadrarea lichidatorului judiciar în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 pentru depunerea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Așa fiind, data de la care începe să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 139 din Legea nr. 85/2006 – în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii generale a insolvenței -, adică data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă este cea a împlinirii termenului de 60 de zile, pentru depunerea raportului, calculat începând cu data de 14 mai 2010 – termenul de 60 de zile împlinindu-se la data de 14 iulie 2010. Din acel moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, lăsat la dispoziția lichidatorului judiciar pentru învestirea instanței cu cererea de angajare a răspunderii materiale personale întemeiate pe dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
În consecință, în cauză, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14 iulie 2013 – momentul de sfârșit al termenului respectând și dispoziţiile art. 139 teza finală din Legea nr. 85/2006 (…dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii), atât prin raportare la Sentința nr. 2176/2009, cât și la Sentinţa nr. 212/2010, pronunțate de Tribunalul Harghita.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a admis recursul pârâtului – art. 312 alin. 1 teza I, art. 304 pct. 9 C. pr. civ. – dispunând modificarea în tot a hotărârii atacate – art. 312 alin. 2 teza a II-a, alin. 3 teza a II-a C. pr. civ. -, cu observarea dispoziţiilor art. 48 alin. 2 C. pr. civ. (incident, în speță, prin efectul normei de trimitere cuprinse în art. 149 din Legea nr. 85/2006), față de natura raportului juridic, astfel cum a fost confirmată prin dispoziţiile art. 138 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, răspunderea fiind solidară, cât și prin cadrul procesual stabilit de lichidatorul judiciar care a solicitat „obligarea, în solidar” a pârâților, la plata pasivului debitoarei, în sumă de 1.721.303,80 lei, recursul formulat de unul dintre pârâți folosindu-i și celuilalt. Prin urmare, Curtea a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii, ca prescrise, a cererii de angajare a răspunderii materiale personale a pârâților, formulată de lichidatorul judiciar.
