Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu face parte sporul de dispozitiv pentru categoriile de funcţionari publici din care fac parte recurenţii. Este clar faptul că disp. Notei 1 la Anexa III/2 din Legea nr. 330/2009 referitoare la sporul de dispozitiv nu sunt aplicabile recurenţilor.
Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu face parte sporul de dispozitiv pentru categoriile de funcţionari publici din care fac parte recurenţii. Este clar faptul că disp. Notei 1 la Anexa III/2 din Legea nr. 330/2009 referitoare la sporul de dispozitiv nu sunt aplicabile recurenţilor.
Aşadar, sporul nu mai poate fi acordat ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 sporul nu poate fi acordat, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.
Aşadar, sporul nu mai poate fi acordat ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 sporul nu poate fi acordat, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.
Prin Decizia nr. XXXVII/2009 pronunţată de ÎCCJ în cadrul unui recurs în interesul legii, s-au stabilit categoriile de personal bugetar care au dreptul la plata sporului de dispozitiv chiar şi până la data de 31.12.2009, or recurenţii nu fac parte din ele.
Prin Decizia nr. XXXVII/2009 pronunţată de ÎCCJ în cadrul unui recurs în interesul legii, s-au stabilit categoriile de personal bugetar care au dreptul la plata sporului de dispozitiv chiar şi până la data de 31.12.2009, or recurenţii nu fac parte din ele.
Faptul că a existat un acord de mediere între recurenţi şi intimată (angajatorul recurenţilor), chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor.
Decizia nr. 8260 din 28.11.2014 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa nr. 980/05.06.2014, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarele conexate nr. 829/91/2014 şi nr. 830/91/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii C.V. şi B.N. (după menţiunile din dispozitiv), în contradictoriu cu pârâta UAT COM. P. jud. V., prin primar, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii C.V., B.N., D.M. şi M.G.L., criticând-o ca fiind nelegală.
În motivare, au arătat că instanţa de fond nu a indicat în partea introductivă a hotărârii numele reclamanţilor din cererea conexă şi nici nu a menţionat că reprezentantul pârâtei a fost prezent.
Reclamanţii au depus două acorduri de mediere încheiate cu pârâta prin care li s-a recunoscut dreptul la sporul de dispozitiv începând cu luna iulie 2010.
Conform art. 2 şi 73 Legea nr. 192/2006, în materia conflictelor de muncă operează medierea, astfel că acordurile sunt legal încheiate.
Mai mult, ele au fost învestite de instanţa de judecată competentă. Este incorect deci a fi respinsă cererea de acordare a sporului dispozitiv.
Legea nr. 284/2010 nu conţine nicio dispoziţie privind interzicerea acordurilor colective în derulare.
Sporul de dispozitiv se cuvine reclamanţilor conform pct. 9 şi 31.1 din Ordinul MAI nr. 496/2003.
În drept, au invocat disp. art. 483-502 C.pr.civ.
În susţinere, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Instanţa a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este neîntemeiat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:
În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că analiza criticilor invocate face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., referitor la încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material.
În ce priveşte neindicarea în partea introductivă a hotărârii primei instanţe a numelor unor reclamanţi şi a prezenţei reprezentantului pârâtei, instanţa reţine că aceste constituie erori materiale sau nepronunţări asupra unor cereri, care pot fi remediate numai în condiţiile art. 442-444 C.pr.civ., deoarece art. 445 C.pr.civ. interzice îndreptarea erorilor materiale sau completarea dispozitivului prin intermediul căilor de atac. Recurenţilor le lipseşte şi interesul de a invoca necomunicarea sentinţei, din moment ce au declarat recurs apreciat ca fiind în termen.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.
Faptul că a existat un acord de mediere între recurenţi şi intimată, chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
