Nulitate testament. Lipsă discernământ. Dol. Nerespectarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici. Simpla nerespectare a acestei prevederi nu atrage în mod automat nulitatea actului juridic, sancţiunea fiind aplicabilă doar în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că menţiunile din certificat nu corespund adevărului, or instanţa observă că acestea concordă cu concluziile raportului de expertiză psihiatrică întocmit în cauză
Sentinţa civilă nr. 2604 din 18 martie 2014
În fapt, Judecătoria Galaţi a reţinut că la data de 27.10.2010, defuncta T.N. s-a deplasat la biroul notarului şi a întocmit un testament autentificat sub nr. 3276/A.3 la BNP …. în favoarea pârâtei I.G.
La data de 01.01.2011 a survenit decesul lui T.M., iar la data de 06.08.2013 a intervenit decesul lui T.N..
Din raportul de expertiză psihiatrică întocmit în ceea ce o priveşte pe T.N. , a rezultat că la data de 27.10.2010, aceasta nu avea discernământ, datorită dependenţei vasculare instalate după accidentul cerebral din martie 2009.
Concluzia raportului de expertiză psihiatrică întocmit în ceea ce-l priveşte pe T.M. pe baza înscrisurilor medicale depuse la dosar şi care datează dintr-o perioadă destul de îndelungată, inclusiv din perioada redactării testamentului, este că acesta avea, cel mai probabil competenţa psihică pentru semnarea de acte civile la data de 26.10.2010.
Este neîndoielnic că tulburările psihiatrice ale defunctei se manifestau episodic şi e posibil ca ele să nu fi fost evidente la data întocmirii testamentului, însă nu rezultă dincolo de orice îndoială că T.N. a înţeles consecinţele juridice ale actului încheiat la data de 27.10.2010, motiv pentru care instanţa va anula testamentul întocmit de aceasta pentru lipsă discernământ.
În ceea ce-l priveşte pe defunctul T.M., instanţa va reţine că reclamantele nu au făcut dovada cu ansamblul probelor administrate că la momentul întocmirii testamentului din 26.10.2010 era lipsit de discernământ.
Astfel, instanţa va reţine ca dovedit faptul că T.M. suferea de mai multe boli de natură fizică, boli ce au determinat deteriorarea posibilităţii lui de a se deplasa, la data de 26.10.2010 nefiind deplasabil. S-a mai făcut dovada faptului că aceste boli i-au afectat abilităţile motorii, nefiind capabil să mai scrie cu uşurinţă, în acest sens părţile recunoscând că pârâta a fost cea care a continuat să scrie acele consemnări cu evidenţele cu privire la salariul acesteia depuse la dosar în toamna anului 2010. Însă reclamantele nu au administrat dovezi în sensul că vârsta defunctului a determinat şi deteriorarea psihicului său într-o asemenea măsură încât să nu mai realizeze ce face.
Instanţa va reţine şi împrejurarea că, datorită deselor internări ale defunctului în spital, dacă acesta ar fi avut şi probleme de natură psihiatrică, acestea ar fi fost depistate şi consemnate în înscrisurile medicale întocmite ca urmare a investigaţiilor ample pe care le-a suferit, inclusiv în luna octombrie 2010. Or, în lipsa unor astfel de menţiuni, instanţa constată că nu s-a făcut dovada că niciun mijloc de probă că la data de 26.10.2010 defunctul T.M. nu avea capacitatea de a înţelege consecinţele juridice ale testamentului întocmit.
Cu privire la motivul invocat de reclamante în sensul că ar fi existat din partea pârâtei o serie de manevre dolosive pentru a-l determina pe defunct să încheie testamentul, instanţa va reţine că, potrivit art. 1169 Cod civil 1864, cel ce face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească, or reclamantele.
Dolul (numit şi viclenie) este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Potrivit art. 960 Cod Civil 1864, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune şi trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii: să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte.
Totodată, potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil 1864, buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă. Or, în prezenta speţă, reclamantele nu au făcut dovada unei rele credinţe din partea pârâtei, respectiv a unor manevre de natură a influenţa manifestarea de voinţă a defunctului T.M. la întocmirea testamentului din 26.10.2010.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate privind neîncălcarea prevederilor art. 59 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici, în ceea ce priveşte testamentul întocmit de d-l T.M. la 26.10.2010, instanţa observă că nici acest motiv nu este întemeiat.
Potrivit art. 59 din Legea nr. 36/1995, când notarul public are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale vreuneia dintre părţi, procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că partea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii actului. Din toate înscrisurile din dosarul notarului public, nu rezultă că în speţă ar fi fost incidente prevederile acestui articol, respectiv nu rezultă că notarul public a avut îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale testatorului.
Instanţa va reţine că notarul public a solicitat şi obţinut opinia medicului în evidenţele căruia era înscris testatorul, conform certificatului medical existent la fila 92, ca atare şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de art. 59 din lege. Pe de altă parte, simpla nerespectare a acestei prevederi nu atrage în mod automat nulitatea actului juridic, sancţiunea fiind aplicabilă doar în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că menţiunile din certificat nu corespund adevărului, or instanţa observă că acestea concordă cu concluziile raportului de expertiză psihiatrică întocmit în cauză.
Ca atare, instanţa a constatat că testamentul întocmit de T.M. este valabil, motiv pentru care nu se impune constatarea nulităţii sale.
