Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la a-i elibera o adeverinţă, din care să rezulte că activitatea sa în care a lucrat (1994 – 2001) se încadra în grupa a II-a de muncă. Societatea nu poate elibera o adeverinţă decât cu datele şi situaţia care rezultă din actele aflate în arhiva ei. Nici instanţa de judecată nu poate obliga o societate să emită o adeverinţă din care să rezulte o situaţie falsă, nereală, care nu se regăseşte în actele sale. La acest moment, instanţa de judecată nu poate constata dacă reclamanta ar fi trebuit să beneficieze sau nu de grupa a II-a de muncă, procedura de acordare a grupei fiind reglementată de Ordinul 50/1990.
Decizia civilă nr.2043/25.10.2013 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea formulată reclamantul BI a chemat în judecată pe pârâta SC AB SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa pârâta să fie obligată să-i elibereze o adeverinţă prin care să se ateste că munca prestată în perioada 15.08.1994 – 01.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă.
In motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei in perioada 15.08.1994 – 01.04.2001, având funcţia de conducător auto, conducând autovehicule cu o capacitate de transport de peste 5 tone, iar activitatea prestată s-a desfăşurat in condiţii de grupa a II-a de muncă, însă pârâta a refuzat să-i emită o adeverinţă prin care să se ateste această situaţie.
În dovedirea acţiunii reclamantul a solicitat administrarea probei cu acte.
În cauză a formulat întâmpinare SC AB SA, arătând că în urma reorganizărilor ce au avut loc cu privire la fostul angajator al reclamantului, arhiva privitoare la acesta se află la o altă societate, şi anume CD.
La primul termen de judecată, 22.02.2013, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, declarând că înţelege să se judece şi cu pârâta CD.
Pârâta CD nu a formulat întâmpinare, dar a comunicat instanţei anumite înscrisuri privind activitatea de şofer prestată de reclamant în perioada 15.08.1994 – 01.04.2001.
De asemenea, instanţa a dispus emiterea unei adrese către această pârâtă prin care i s-au solicitat informaţii şi lămuriri cu privire la activitatea prestată de reclamant şi anumite menţiuni din cuprinsul înscrisurilor depuse.
Prin sentinţa civilă nr. ….. Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să emită reclamantului o adeverinţă în care să ateste că munca prestată de acesta în perioada 01.07.1995 – 01.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele aspecte de fapt şi de drept:
Ca o chestiune prealabilă, Tribunalul a constatat că CD, introdusă în cauză prin cererea completatoare, este cea care deţine arhiva fostei unităţi în care a prestat activitate reclamantul, prezumându-se astfel că este succesoarea fostei unităţi în ceea ce priveşte domeniul de activitate al reclamantului.
În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că examinarea temeiniciei acţiunii se va realiza în contradictoriu doar cu această pârâtă, pârâta chemată iniţial în judecată neavând obligaţii specifice în acest sens.
Pentru soluţionarea prezentei cereri, Tribunalul a analizat astfel dacă între părţi au existat raporturi de muncă, ce muncă a prestat reclamantul şi dacă munca prestată se încadrează în grupa a II-a.
I. Raporturile de muncă dintre părţi. Munca prestată de reclamant în cadrul pârâtei.
În perioada 15.08.1994 – 01.04.2001 intre reclamant si autoarea pârâtei au existat raporturi contractuale de muncă, astfel cum rezultă din menţiunile cuprinse în copia carnetului de muncă coroborat cu contractele de muncă şi actul adiţional depus la dosar. După cum rezultă din contractele de muncă depuse la dosar şi din copia cărţii de muncă, reclamantul a îndeplinit funcţia de “şofer macaragiu” – pe perioada 15.08.1994 – 01.07.1995 şi “şofer” – pe perioada 01.07.1995 – 01.04.2001.
II. Categoria de grupă în care se încadrează munca prestată de reclamant în cadrul pârâtei. Temeinicia acţiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 2, 3, 6, 7, 8 şi 13 din Ordinul nr. 50/1990, pentru a se putea reţine că munca prestată de reclamant se încadra în condiţiile grupei a doua de muncă era necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: locul de muncă să se înscrie în una din ipotezele prevăzute în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 125/1990; reclamantul să fi lucrat cel puţin 70% din programul de lucru într-un astfel de loc de muncă; să se fi plătit cotă de contribuţie de asigurări sociale în cuantumul specific grupei a II a de muncă.
Potrivit pct. 208 al Ordinului nr. 50/1990 adoptat de ministrul muncii şi ocrotirilor sociale, ministrul sănătăţii şi preşedintele Comisiei naţionale pentru protecţia muncii, se încadrează în categoria a II-a de muncă activitatea şoferilor care deservesc autocamioane (inclusiv asimilate acestora) cu o capacitatea de transport de cel puţin 10 tone.
Prin Scrisoarea MMPS nr. 96/DA/12.04.1996, MMPS a precizat că şoferii care deservesc autocamioane cu capacitatea de transport de cel puţin 4 tone şi lucrează în condiţii similare cu cei prevăzuţi la poziţia 208 din anexa nr. 2 la Ordinul 50/1990, completat cu avizele ulterioare, beneficiază de grupa a II-a de muncă pentru perioada lucrată după 18.03.1969.
S-a apreciat că din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul îndeplineşte toate condiţiile cumulative pentru a beneficia de grupa a II-a de muncă pe perioada 15.08.1994 – 01.07.1995. În acest sens, în contractul de muncă încheiat între părţi la momentul angajării din anul 1994 se specifică în mod expres că grupa de muncă în care se încadrează activitatea reclamantului este grupa a III-a. Or, în lipsa oricăror probe din care să rezulte o altă situaţie juridică decât cea menţionată în contract (simpla declaraţie a reclamantului nefiind suficientă, aceasta neconstituind “probă”), Tribunalul nu a putut decât să ia în considerare informaţiile menţionate în contract în această privinţă.
Mai mult decât atât, simpla activitate de a conduce un autovehicul cu o capacitate mai mare de 4 tone sau de 10 tone nu este suficientă pentru a conferi dreptul la grupa a II a de muncă, fiind necesar ca activitatea să se realizeze cel puţin 70% din programul de lucru.
În ceea ce priveşte perioada 01.07.1995 – 01.04.2001 Tribunalul a reţinut următoarele:
Printre actele depuse de pârâtă la dosar se află şi un act adiţional la contractul de muncă (filele 38 şi 39 dosar fond), act în care se menţionează funcţia de şofer a reclamantului ce urma a fi exercitată pe un autovehicul cu capacitate de transport de 10 tone, totodată specificându-se că activitatea se încadrează în grupa a II a de muncă.
Acest act adiţional, deşi nu poartă număr de înregistrare şi data încheierii, este semnat de părţi, fiind deci producător de efecte juridice, singura neclaritate fiind cea referitoare la momentul de la care produce efecte.
Coroborând informaţia menţionată olograf cu privire la salariul ce urma să-l aibă reclamantul (320.600 lei vechi), informaţia privind data de la care îşi produce efecte salarizarea (01.07.1994) şi informaţia privind funcţia reclamantului, toate acestea specificate în acest act adiţional, cu informaţiile menţionate în cartea de muncă a reclamantului şi în celelalte contracte de muncă, Tribunalul a apreciat că rezultă cu vădită evidenţă faptul că acest act adiţional s-a încheiat şi a produs efecte juridice cu privire la perioada ulterioară datei de 01.07.1995, indicarea anului “1994” fiind o vădită eroare materială. În acest sens este şi decizia nr. 70/15.07.1995 care face referire la numirea reclamantului în funcţia de şofer pe un autovehicul “10 t”.
În considerarea celor arătate mai sus, reţinând că prin chiar actul adiţional la contractul de muncă încheiat între părţi s-a prevăzut încadrarea reclamantului în grup a II-a, Tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererea cu privire la această perioadă.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta CD, care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul netemeiniciei ei, astfel:
– din documentele pe care recurenta le deţine şi pe care le-a depus la dosar rezultă că reclamantul nu a lucrat în perioada 1.07.1995-1.04.2001 în condiţii de grupa a II-a de muncă şi nici nu s-au achitat cota de contribuţii de asigurări sociale în cuantumul specific grupei a II-a de muncă, astfel că acţiunea ar fi trebuit respinsă ca nefondată;
– din actele depuse la dosar rezultă că reclamantul a fost angajat la data de 15.08.1994 într-un sector încadrabil în grupa a III-a de muncă, iar supoziţia primei instanţe că menţiunea privind data de 1.07.1994 din actul adiţional la contractul de muncă (act în care se face trimitere la grupa a II-a de muncă) ar fi o simplă eroare materială nu este susţinută de nici un mijloc de probă;
– din probele administrate în primă instanţă nu rezultă că reclamantul ar fi desfăşurat activităţi specifice grupei a II-a de muncă minim 70% din programul de lucru, astfel că nu i se poate elibera o adeverinţă în sensul celor solicitate.
În dovedirea recursului recurenta nu a solicitat administrarea de noi probatorii.
În drept a invocat disp. art. 488 pct. 6 şi 8 N.C.proc.civ.
Deşi legal citat, intimatul nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a formulat întâmpinare, astfel că nu s-a putut afla poziţia lui cu privire la recursul promovat.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Din actele depuse la dosar (contractul individual de muncă din data de 15.08.1994 şi carnetul de muncă) rezultă că reclamantul-intimat a iniţiat raporturi de muncă, având calitatea de şofer şi stabilindu-se tot prin contract că pentru pensionare beneficiază de grupa a II-a de muncă.
Aşa cum şi prima instanţă a apreciat, ulterior se încheie un act adiţional la contractul de muncă, intimatul urmând să aibă calitatea de şofer pe vehiculul de 10 tone înmatriculat sub nr. … şi Curtea consideră că data menţionată pe acest act adiţional (1.07.1994) este doar o greşeală materială, având în vedere că orice act adiţional este ulterior actului primar – contractul individual de muncă şi salariul menţionat în actul adiţional (320.600 lei vechi) este superior salariului menţionat în contractul individual de muncă (de 252.305 lei vechi).
Chiar dacă apreciem că nu sunt probleme de interpretare a probelor sub aceste aspecte menţionate anterior, totuşi nu s-a făcut dovada că reclamantul-intimat a desfăşurat activităţi specifice grupei a II-a de muncă cel puţin 70% din timpul de muncă şi, mai ales, că s-au plătit de către angajator cotele de contribuţii de asigurări sociale în cuantum specific grupei a II-a de muncă.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la a-i elibera o adeverinţă din care să rezulte că activitatea sa în care a lucrat se încadra în grupa a II-a de muncă.
Societatea nu poate elibera o adeverinţă decât cu datele, situaţia care rezultă din actele aflate în arhiva ei. Nici instanţa de judecată nu poate obliga o societate să emită o adeverinţă din care să rezulte o situaţie falsă, nereală, care nu se regăseşte în actele sale. Societatea poartă întreaga responsabilitate pentru realitatea faptelor ce rezultă din adeverinţele emise.
Din verificările efectuate în arhiva recurentei s-a constatat că pentru perioada 1.07.1995-1.04.2001 nu a fost emis act administrativ referitor la încadrarea în grupa a II-a de muncă, pe locuri de muncă desfăşurate conform Ordinului 50/1990. Reclamantul nu a fost găsit pe nici un act administrativ nominalizat, respectiv decizie, proces-verbal, tabel etc.
Cum din acte pârâta-recurentă a ajuns la concluzia că reclamantul-intimat nu a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, instanţa nu o poate obliga la a elibera o adeverinţă care să ateste o altă situaţie decât cea care rezulte din actele societăţii.
De asemenea, la acest moment instanţa de judecată nu poate constata dacă reclamantul ar fi trebuit să beneficieze sau nu de grupa a II-a de muncă, procedura de acordare a grupei de muncă fiind reglementată de Ordinul 50/1990.
Conform Legii nr. 19/2000, art. 19: (1) In sensul prezentei legi, locurile de muncă in condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, in mod permanent sau in anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc; (2) Criteriile si metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale si a Ministerului Sănătăţii şi Familiei; (3) Hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (2) se va adopta in termen de 3 luni de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I; (4) Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor si metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2).; (5) Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de munca in condiţii deosebite.
Faţă de toate aceste aspecte Curtea apreciază că recursul este fondat şi se impune a fi admis conform art.312 alin. 1 C. proc. civ. şi modificării în tot a sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind nefondată.
