Natura juridică a raportului stabilit între medicul rezident şi unitatea sanitară la care îşi desfăşoară activitatea pe durata rezidenţiatului. Obligaţia rezidentului de a restitui „cheltuielile de personal” în cazul nefinalizării rezidenţiatului sau al părăsirii acestei unităţi sanitare înainte de expirarea unei perioade de timp egală cu durata acestuia, din culpa sa
-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 193 alin. (2 )
-Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, art. 6 alin. (5) şi alin. (7)
-Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, art.1, art. 2, art. 18 alin. (6) – alin. (8)
Rezidentul are îndatorirea de a absolvi rezidenţiatul, pentru că doar astfel va putea să îndeplinescă obligaţiile contractuale asumate prin încheierea contractului individual de muncă şi a actului adiţional la acesta.
Datorită specificităţii activităţii în domeniul sanitar, impusă de necesitatea asigurării unei pregătiri teoretice şi practice a medicului, legiuitorul a înţeles să reglementeze raporturile juridice într-un mod diferit faţă de cele de drept comun, astfel că deşi acestea prezintă elemente similare cu cele dintre un angajator şi salariat, respectiv încheierea unui contract individual de muncă şi obţinerea unor drepturi băneşti, nu se poate face abstracţie de faptul că rezidenţiatul reprezintă o formă specifică de învăţământ postuniversitar, pentru care au fost instituite norme derogatorii cu privire la suportarea cheltuielilor, în situaţia în care medicul rezident nu rămâne, din culpa sa, în cadrul unităţii sanitare pe toată perioada rezidenţiatului şi, după finalizarea rezidenţiatului, pe o perioadă de timp egală cu durata acestuia, printre care se regăsesc cheltuielile de personal.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 714 din 10 aprilie 2013, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 3290/11.12.2012, pronunţată în dosarul nr. 6951/30/2011, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de către reclamantul Spitalul Orăşenesc Oraviţa împotriva pârâtului G.R.B. şi a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în baza contractului individual de muncă nr. 396/08.12.2008, pârâtul a fost angajat în cadrul compartimentului ATI din cadrul Spitalului Orăşenesc Oraviţa, în funcţia de medic rezident an I. Prin actul adiţional nr. 2768/08.12.2008, pârâtul s-a obligat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 5 şi alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008, să desfăşoare activitate, ca medic specialist la Spitalul Orăşenesc Oraviţa, cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii sale profesionale.
Prin Dispoziţia nr. 57/27.09.2011, contractul individual de muncă al pârâtului a încetat, ca urmare a demisiei, în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. c) raportate la cele ale art. 81 din Legea nr. 53/2003, republicată.
Reclamantul a susţinut că, din cauza acestei demisii, pârâtul a creat prejudicii spitalului, atât din punct de vedere financiar, cât şi în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor medicale la nivel de unitate, motiv pentru care a formulat, în termen legal, conform dispoziţiilor art. 256 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, acţiunea dedusă judecăţii.
Verificând susţinerile reclamantului în raport cu dispoziţiile legale invocate de acesta, tribunalul a constatat că nu au fost încălcate condiţiile legale şi cele contractuale pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, aşa cum au fost inserate în cuprinsul art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 şi în actul adiţional la contractul individual de muncă, deoarece pârâtul nu a absolvit rezidenţiatul şi nici nu a dobândit, în urma rezidenţiatului, calitatea de „medic specialist ATI”.
Demisia pârâtului, din postul de medic rezident ATI, a survenit înainte de a dobândi calificarea de „medic specialist ATI”, care era singura de natură a atrage obligaţia sa de a profesa în continuare. Din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul nu a beneficiat de nici un avantaj profesional legat de specializarea sa, care să presupună suportarea unor cheltuieli din partea reclamantului. Câtă vreme pârâtul nu a absolvit rezidenţiatul, nedevenind „medic specialist ATI”, rămânând la condiţia profesională avută anterior angajării ca medic rezident, acesta nu poate fi obligat la a suporta cheltuielile ocazionate cu pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 şi actului adiţional la contractul individual de muncă, pe care pârâtul l-a asumat, suportarea cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal, este condiţionată doar de dobândirea calificării profesionale, prevăzută în contract şi în actul adiţional, acea de „medic specialist ATI”, astfel că dobândirea acestei calităţi este condiţia „sine qua non” a atragerii răspunderii sale patrimoniale.
Analizând modul de calcul al creanţei, depus la dosar de reclamant, Tribunalul a reţinut că suma de 89.604 lei reprezintă salariul încasat pentru activitatea desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar aceste venituri nu pot fi returnate, deoarece constituie contraprestaţia pentru munca depusă de salariatul pârât, în baza contractului său de muncă, aşa cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 159 din Codul muncii, republicat. Referitor la sintagmele folosite în textul art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, respectiv de „cheltuieli de personal” sau „cheltuieli cu pregătirea profesională pe perioada rezidenţiatului”, prima instanţă a apreciat că dispoziţiile invocate de reclamant sunt lacunare, întrucât nu disting ce anume se înţelege prin cheltuieli de personal. Or, unde legea nu distinge, nici instanţa nu o face. Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada că suma, considerată creanţă datorată de pârât, ar cuprinde şi plata unor ore destinate pregătirii profesionale de care ar fi beneficiat pârâtul în perioada rezidenţiatului.
În temeiul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că, urmare a demisionării din funcţia de medic rezident, pârâtul a încălcat dispoziţiile contractului individual de muncă, deşi, conform art. 39 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, republicat, avea obligaţia imperativă de respectare a clauzelor din contractul individual de muncă, creând prejudicii unităţii recurente, atât din punct de vedere financiar, cât şi privitor la asigurarea serviciilor medicale la nivel de unitate.
Prin hotărârea recurată, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut greşit că intimatul nu a beneficiat de nici un avantaj profesional legat de specializarea în care era angrenat. Dobândirea calităţii de medic specialist într-o anumită specialitate se poate realiza numai după finalizarea rezidenţiatului. În speţă, partea culpabilă pentru nefinalizarea pregătirii profesionale este intimatul, care, prin actul unilateral de voinţă, a renunţat la continuarea pregătirii profesionale.
Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale imperative ce statuau obligativitatea desfăşurării activităţii şi după finalizarea formării profesionale, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (5) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului pe post. Aceasta trebuia să reţină răspunderea patrimonială a intimatului, întrucât el, la data demisionării, se afla în etapa de pregătire profesională, ce a impus cheltuirea anumitor sume.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 299-310 din Codul de procedură civilă.
Intimatul nu a depus întâmpinare, deşi a fost citat cu această menţiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, ca stare de fapt, între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 396/08.12.2008, pentru funcţia de medic rezident an I în cadrul compartimentului ATI din Spitalul Orăşenesc Oraviţa. Prin actul adiţional nr. 2768/08.12.2008, pârâtul s-a obligat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6, alin. 5 şi alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008, să desfăşoare activitate ca medic specialist la Spitalul Orăşenesc Oraviţa, cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii sale în rezidenţiat, în caz contrar urmând să suporte toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal pe perioada pregătirii sale în rezidenţiat.
Prin Dispoziţia nr. 57/27.09.2011, contractul individual de muncă al pârâtului a încetat, prin demisie, în temeiul art. 55 lit. c) raportat la art. 81 din Codul muncii.
Rezidenţiatul reprezintă o forma specifică de învăţământ postuniversitar pentru absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor de medicină, medicină dentară şi farmacie, care asigură pregătirea necesară obţinerii uneia dintre specialităţile cuprinse în Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, fiind, totodată, un proces continuu de pregătire teoretică şi practică, potrivit prevederilor art. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009.
Încheierea contractului individual de muncă de către rezidentul care a ocupat postul prin concurs, este impusă de art. 18 alin. (6) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009. Totodată, obligaţia de a lucra la unitatea sanitară publică, cu care a încheiat contractul individual de muncă, un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat este prevăzută de dispoziţiile art. 18 alin. (7) şi (8) din aceleaşi act normativ.
Potrivit art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, „obligaţia prevăzută la alin. (7) se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă, în temeiul prevederilor art. 193 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă”.
Din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009, rezultă că rezidentul are îndatorirea de a absolvi rezidenţiatul, pentru că doar astfel va putea să îndeplinească obligaţiile contractuale asumate prin încheierea contractului individual de muncă şi a actului adiţional la acesta, în temeiul art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009. Calitatea de rezident pe post a pârâtului a încetat, în baza art. 6 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 coroborat cu art. 81 din Codul muncii, înainte de finalizarea rezidenţiatului, ca urmare a demisiei sale. Pe cale de consecinţă, rezidenţiatul nu a fost absolvit datorită atitudinii pârâtului, care a decis, în mod unilateral, să renunţe la calitatea sa de rezident şi, implicit, la dobândirea calificării de medic specialist ATI.
În acest context, faptul că pârâtul nu a avut vreun avantaj profesional legat de specializarea ATI, rămânând la condiţia profesională deţinută înaintea angajării sale ca medic rezident, este urmarea atitudinii sale.
Totodată, nefinalizarea rezidenţiatului din cauza acestei atitudini a pârâtului nu poate înlătura obligaţia sa, asumată prin actul adiţional la contractul individual de muncă şi reglementată de dispoziţiile art. 18 alin. (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, de a restitui reclamantului toate cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, ca urmare a faptului că nu a lucrat la unitatea sanitară publică, cu care a încheiat contractul individual de muncă, un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat.
Datorită specificităţii activităţii în domeniul sanitar, impusă de necesitatea asigurării unei pregătiri teoretice şi practice a medicului, legiuitorul a înţeles să reglementeze raporturile juridice într-un mod diferit faţă de cele de drept comun, astfel că deşi acestea prezintă elemente similare cu cele dintre un angajator şi salariat (încheierea unui contract individual de muncă şi obţinerea unor drepturi băneşti), nu se poate face abstracţie de la faptul că rezidenţiatul reprezintă o formă specifică de învăţământ postuniversitar, pentru care au fost instituite norme derogatorii cu privire la suportarea cheltuielilor, în situaţia în care medicul rezident nu rămâne în cadrul unităţii sanitare pe toată perioada rezidenţiatului şi, după finalizarea rezidenţiatului, pe o perioadă de timp egală cu durata acestuia, printre care se regăsesc cheltuielile de personal.
În concluzie, pretenţiile reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de personal se dovedesc a fi întemeiate parţial, respectiv doar pentru contravaloarea veniturilor nete şi a tichetelor de masă, încasate de către pârât în perioada 01.01.2009 – 01.05.2011, întrucât contravaloarea viramentelor menţionate în tabelul depus la dosar de către reclamant nu a intrat în patrimoniul pârâtului.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, reţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) Cod procedură civilă, a admis recursul formulat de către reclamantul-recurent şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Spitalul Orăşenesc Oraviţa împotriva pârâtului G.R.B. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului Spitalul Orăşenesc Oraviţa contravaloarea veniturilor nete şi a tichetelor de masă, încasate în perioada 01.01.2009 – 01.05.2011, fără a acorda cheltuieli de judecată în fond, dat fiind că pârâtul este în culpă procesuală, iar reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată, urmând a menţine în rest sentinţa civilă recurată, respectiv în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumelor reprezentând „viramente”, conform tabelului depus la dosar, şi cuantificarea sumei la ca va fi obligat pârâtul, în condiţiile în care aceasta nu poate fi stabilită pe baza probelor administrate în cauză, urmând a fi calculată, în mod concret, cu prilejul executării prezentei hotărâri judecătoreşti.
