Asupra recursului de faţă:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 403/2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost admisă acţiunea civilă acţiunea civilă formulată de reclamantul P I în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A. şi, în consecinţă: a fost anulată Decizia nr. 1/3052 din data de 25.06.2012 şi Actul adiţional la contractul individual de muncă nr.1/3053/25.06.2012 emise de pârâtă. A fost obligată pârâta să-l reintegreze pe reclamant în funcţia de director la Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF” B. A fost obligată pârâta să calculeze şi să plătească reclamantului diferenţele de drepturi salariale între salariul anterior primit, corespunzător funcţiei de director, şi cel achitat în prezent, aferent funcţiei de şef de serviciu I, începând cu data de 26.06.2012 şi, în continuare, până la reintegrarea efectivă în funcţia de director, actualizate la zi cu indicele de inflaţie al INS, la care se va calcula şi dobânda legală, începând cu data de 23.07.2012 şi până la data plăţii lor efective. A fost obligată pârâta să rectifice toate înscrierile efectuate în baza actelor contestate în dosarul profesional al reclamantului, inclusiv în REVISAL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul P I a deţinut funcţia de director la Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF” B începând cu data de 21.05.2012 în baza Actului adiţional la contractul individual de muncă nr.1/2318/15.05.2012 şi a Deciziei nr.1/2317/17.05.2012 emisă directorului general al Companiei Naţionale de Căi Ferate „CFR” SA.
La data de 25.06.2012 directorul general al Companiei Naţionale de Căi Ferate „CFR” SA emite Decizia nr.1/3052 prin care dispune revocarea reclamantului din funcţie începând cu data de 26.06.2012 şi, cu aceeaşi dată, îl numeşte în funcţia de şef serviciu I la Divizia Tehnică – Serviciul Organizare, Tehnic, Dezvoltare din cadrul aceleiaşi sucursale.
Despre această măsură reclamantul a luat cunoştinţă la data de 26.06.2012, astfel cum rezultă din menţiunea făcută pe decizie, în sensul că nu este de acord cu aceasta şi îşi rezervă dreptul de a o contesta în instanţă.
La data de 25.06.2012 pârâta a întocmit şi Actul adiţional nr.1/3053 prin care se modifică, în baza deciziei anterior arătate, felul muncii reclamantului, drepturile salariale şi numărul de zile de concediu ale acestuia, actul adiţional nefiind semnat de către reclamant .
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin 1 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor , iar potrivit alin 3 pct. c, e şi f al aceluiaşi text de lege, modificarea felului muncii, a salariului şi a timpului de muncă şi timpului de odihnă constituie o modificare a contractului individual de muncă.
De asemenea, art. 41 alin. 2 din Codul muncii, stabileşte că modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă, cu titlu de excepţie, numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul muncii.
În speţă, prin decizia unilaterală emisă de angajator la data de 25.06.2012, ce face obiectul prezentei acţiuni, reclamantul P I a fost revocat din funcţia pe care a deţinut-o (aceea de director), începând cu data de 26.06.2012 şi, cu aceeaşi dată “se numeşte în funcţia de şef serviciu I la Divizia Tehnică – Serviciul Organizare, Tehnic, Dezvoltare din cadrul aceleiaşi sucursale”.
Această decizie i-a fost comunicată în ziua respectivă reclamantului, acesta a semnat de primire, făcând menţiunea că nu este de acord cu decizia şi îşi rezervă dreptul de a o contesta în instanţă.
La data de 25.06.2012 pârâta a întocmit şi Actul adiţional nr.1/3053 prin care se modifică, în baza deciziei anterior arătate, felul muncii reclamantului, drepturile salariale şi numărul de zile de concediu ale acestuia, actul adiţional nefiind semnat de către reclamant.
Chiar dacă reclamantul a îndeplinit din data de 26.06.2012 funcţia de şef serviciu I la Divizia Tehnică – Serviciul Organizare, Tehnic, Dezvoltare din cadrul SCREIR B nu înseamnă că şi-a dat acordul, în mod tacit şi a achiesat la măsura dispusă de pârâtă aşa cum aceasta susţine în întâmpinare. Era firesc să procedeze în acest fel pentru că, în caz contrar, ar fi putut fi sancţionat disciplinar pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Din probatoriul administrat în cauză, astfel cum a fost prezentat anterior, rezultă că reclamantul nu şi-a exprimat consimţământul nici în legătură cu modificarea felului muncii, nici cu modificarea salariului şi nici cu modificarea timpului de muncă şi a celui de odihnă.
Ori modificarea unilaterală a contractului individual de muncă de către angajator poate viza doar locul de muncă prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Instanţa a mai reţinut că prevederile cuprinse în art.41 alin.1 Codul muncii dau eficienţă principiului fundamental de drept în materia contractelor, ca izvor de obligaţii, potrivit căruia orice contract, ca şi convenţie, acord de voinţă al părţilor, fiind rezultatul acordului liber exprimat la încheierea lui, modificarea, suspendarea şi încetarea efectelor sale se poate realiza tot prin manifestarea de voinţă liber consimţită a părţilor contractante.
Transpusă în planul normelor de dreptul muncii, regula expusă îşi păstrează valabilitatea de principiu, cu deosebirea că în raporturile de muncă, normele specifice acestei ramuri îl situează pe angajator pe o poziţie superioară, determinată tocmai de pârghiile pe care acesta le are la îndemână, oferite de legislaţia cadru în materie, de a negocia cu angajatul în procesul de exprimare a acordului de voinţe. Aceasta nu înseamnă însă ignorarea principiilor juridice fundamentale care se impun în caracterizarea unui contract, chiar de muncă fiind.
Chiar dacă pârâta susţine că decizia contestată nu reprezintă decât “actul juridic simetric al deciziei prin care contestatorul a fost numit în funcţia de director, ambele decizii fiind emise în baza competenţelor acordate prin Hotărârea Guvernului nr.581/1998 (respectiv art.20(1) lit. c din anexa nr.1, “Statutul Companiei Naţionale de Căi Ferate “CFR” SA, la HG nr.581/1998”, atât timp cât reclamantului i-a fost încheiat ulterior Actul adiţional la contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată nr. 1/3053/25.06.2012, toate drepturile şi obligaţiile celor două părţi, angajat şi angajator, decurg din legislaţia muncii, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003, iar contractul individual de muncă este singurul înscris prin care s-au consfinţit în fapt toate drepturile şi obligaţiile părţilor.
Mai mult, instanţa a constatat că un statut al unei autorităţi nu poate sta la baza modificării unilaterale a unui contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată şi nici nu se poate constitui într-o prerogativă specială şi discreţionară a directorului general al Companiei Naţionale de Căi Ferate „CFR” S.A.
În cauză, pârâta, prin actul său unilateral, a modificat cele trei elemente esenţiale ale contractului individual de muncă al reclamantului, aşa cum sunt definite de art. 41 alin. 3 Codul muncii, precitat, respectiv, felul muncii, salariul şi timpul de muncă şi cel de odihnă încălcând dispoziţiile Codului muncii conform cărora executarea contractului de muncă trebuie să fie guvernată de principiul stabilităţii în muncă. Funcţia de conducere constituie, ca regulă, o entitate de sine stătătoare, postul respectiv fiind unic şi, în consecinţă, şi contractul individual de muncă aferent postului este tot unic.
De aceea, chiar dacă trecerea unilaterală a reclamantului s-a făcut dintr-o funcţie de conducere (director) tot într-o funcţie de conducere (şef serviciu I la Divizia Tehnică), aşa cum susţine pârâta, şi s-a făcut de către persoana competentă (directorul general), această măsură este nelegală, întrucât trecerea într-o altă muncă, modificarea salariului şi a duratei concediului de odihnă fără consimţământul salariatului poate fi făcută doar temporar şi doar în condiţiile dispoziţiilor art. 43, 45, 162 şi 145 din Codul muncii ori ca sancţiune disciplinară, situaţii care, în speţă, nu se regăsesc. Aşa încât, Decizia nr. 1/3052 din data de 25.06.2012 apare ca fiind un act unilateral, discreţionar al directorului general al Companiei Naţionale de Căi Ferate, sancţionat de prevederile legale menţionate.
Având în vedere considerentele ce preced instanţa va admite cererea reclamantului de anulare a deciziei de revocare din funcţie nr. 1/3052/25.06.2012 şi a Actului adiţional la contractul individual de muncă nr.1/3053/25.06.2012 emise de pârâtă, urmând să dispună în acest sens, cu aplicarea prevederilor art.80 Codul muncii, în sensul obligării pârâtei să-l reintegreze pe reclamant în funcţia de director la Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF” B, precum şi să calculeze şi să plătească reclamantului diferenţa de salariu între salariul anterior primit, corespunzător funcţiei de director, şi cel achitat în prezent aferent funcţiei de şef de serviciu I, începând cu data de 26.06.2012 şi, în continuare, până la reintegrarea efectivă în funcţia de director, actualizate la zi cu indicele de inflaţie al INS, la care se va calcula şi dobânda legală, începând cu data de 23.07.2012 şi până la data plăţii lor efective.
Ţinând seama de dispoziţiile art.34 Codul .muncii şi cele ale HG nr.500/2011, a fost obligată pârâta să rectifice toate înscrierile efectuate în baza actelor contestate în dosarul profesional al reclamantului, inclusiv în REVISAL.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtei, aceasta a fost obligată să plătească reclamantului cheltuielile de judecată efectuate în cauză constând în onorariul avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” – SA criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că decizia prin care a fost revocat din funcţie, contestatorul reprezintă un act juridic simetric al deciziei prin care contestatorul a fost numit în funcţia respectivă, ambele decizii fiind emise în baza aceloraşi competenţe acordate prin HG 581/1998 şi care nu poate fi considerată o prerogativă specială şi discreţionară a directorului general al CNCFR.
Se mai arată că în cadrul CNCFR SA ambele funcţii atât cea de director cât şi cea de şef de serviciu, se ocupă „prin numire” de către directorul general. Legiuitorul prin aceste prevederi legale dă dreptul angajatorului de a-şi stabili obiectivul activităţii sale, ritmul de producţie, mijloacele folosite, sarcinile de serviciu ale angajaţilor, de a numi în funcţii personalul potrivit nevoilor sale şi de a întocmi fişele de post. Se mai arată că în cauză nu a avut loc o concediere iar raporturile de muncă dintre părţi nu au încetat.
Funcţia de conducere este la îndemâna conducerii manageriale, iar acesta în exerciţiul funcţiei poate revoca din funcţiile de conducere persoanele care nu au performanţele cerute.
Prin revocarea din funcţia de conducere, aceea de director, dreptul la muncă al contestatorului nu a fost încălcat, el continuând în cadrul SCREIR CF B, tot într-o funcţie de conducere şi anume aceea de şef serviciu.
În concluzie se arată că decizia de revocare din funcţie, care a fost contestată în prezenta cauză este un act de gestiune al conducerii CFR SA.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 1 din HG 581/1998 privind Statutul Companiei Naţionale de Căi Ferate, „CFR”- SA, dispoziţie preluată de altfel în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Companiei Naţionale de Căi Ferate, directorul general are printre alte atribuţii şi pe aceea de a numi, suspenda sau revoca directorii general adjuncţi, directorul coordonator, proiecte europene şi directorii executivi ai CFR şi le fixează salariile.
Contestatorul a fost numit în funcţia de director al Sucursalei „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF B, pe perioadă determinată, prin decizia nr. 2317/17.05.2012 emisă de Directorul General al Companiei, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. 1 din HG 581/1998.
Potrivit principiului simetriei actelor juridice, dacă numirea în funcţie se face prin decizie emisă de directorul general şi revocarea din funcţie se va face în aceiaşi manieră, prin act administrativ emis de acelaşi for decizional.
În speţa de faţă contestatorul a fost numit în funcţia de director prin decizia susmenţionată, iar prin decizia 3052/25.06.2012 emisă de acelaşi director general, este revocat din funcţie.
Potrivit dispoziţiilor art.41 alin. 2 din codul muncii, cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de prezentul cod.
Prin decizia nr. 532/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a reţinut că sunt situaţii în care angajatorul poate dispune unilateral modificarea contractului individual de muncă sau chiar şi încetarea raporturilor de muncă, dar aceste situaţii şi motivele pentru care pot fi dispuse asemenea măsuri, motive legate sau nu de persoana salariatului, sunt riguros şi limitativ prevăzute de legislaţia muncii”.
Prin urmare, măsura revocării din funcţie a contestatorului îşi găseşte reglementarea juridică în temeiul de drept mai sus arătat, respectiv dispoziţiile art. 22 alin. 1 din HG 581/1998, potrivit căruia directorul general numeşte şi revocă directorii executivi al CFR. Sub acest aspect raţionamentul instanţei de fond este unul eronat, considerentele sentinţei atacate fiind substituite cu prezentele considerente.
În ceea ce priveşte decizia de revocare, acesta însă trebuie temeinic motivată, tocmai pentru a nu da posibilitatea ca măsura să fie una discreţionară şi abuzivă, care ar lăsa loc arbitrariului şi subiectivismului.
Dacă temeiul de drept care justifică o astfel de măsură a fost arătat mai înainte, pentru ca decizia să fie una temeinică, emitentul, trebuie să o motiveze, să individualizeze cauzele pentru s-a adoptat o astfel de soluţie aşa încât instanţa de judecată să poată analiza în mod judicios, dacă se impunea sau nu revocarea din funcţie.
În lipsa oricărei motivări, instanţa de judecată nu poate analiza respectarea cerinţelor de legalitate şi temeinicie.
Se face referire în cuprinsul motivelor de recurs, la faptul că nu au fost respectate performanţele cerute contestatorului, în exercitarea atribuţiilor de conducere. Ori, din cuprinsul deciziei de revocare din funcţie, nu rezultă că nu au fost respectate criteriile de performanţă şi nici nu au fost indicare atribuţiile de serviciu care nu au fost îndeplinite sau care au fost îndeplinite defectuos. Din înscrisurile depuse la dosarul de fond, rezultă că la ultima evaluare, contestatorul a obţinut calificativul „foarte bine”, astfel că şi acest lucru ar fi impus ca măsura revocării să fie justificată.
Atâta timp cât orice persoană are posibilitatea ca în temeiul dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 62/2011 să conteste măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, se impune ca măsura respectivă să fie motivată, pentru a se asigura posibilitatea părţilor şi a instanţei de judecată să analizeze legalitatea şi temeinicia măsurii, în caz contrar s-ar aduce o gravă atingere a dreptului de apărare.
În lipsa oricăror elemente care să justifice adoptarea măsurii de revocare din funcţie a contestatorului, instanţa apreciază că decizia este una abuzivă şi subiectivă.
Pentru aceste considerente, criticile din recurs sunt nefondate şi în consecinţă vor fi respinse iar sentinţa primei instanţe va fi menţinută ca legală şi temeinică.
În baza dispoziţiilor art. 274 din Cod procedură civilă, instanţa va obliga recurenta, la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
