-Codul civil din 1864– art. 1662 şi urm.
-Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – art. 6
-Legea nr. 71/2011 – art. 4
-Legea nr. 85/2006 – art. 71 alin. (2)
Constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii.
Cu toate că nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) din noul Cod civil şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 224 din 13 ianuarie 2013
Prin sentinţa comercială nr. 2009 din 4 octombrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 1838/30/2012/a1 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins contestaţiile formulate de creditorii F I.F.N. Bucureşti şi S.C. G S.R.L. Timişoara împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. M. S.R.L. Timişoara, întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs doar creditoarea F I.F.N. Bucureşti, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestaţiei sale, susţinând că în mod greşit administratorul judiciar a înscris-o pe tabelul preliminar al creanţelor debitoarei cu suma de 85.000 lei, în loc de 110.254,92 lei, cât a solicitat prin declaraţia de creanţă.
Prin decizia civilă nr. 224 din 13 februarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de creditoarea F I.F.N. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 2009 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1838/30/2012/a1 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată de creditoare împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. M S.R.L. Timişoara, întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara, dispunând înscrierea creditoarei contestatoare şi cu suma de 120,3 lei, reprezentând taxe judiciare, respingând-o în rest.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin declaraţia de creanţă nr. 1905/26.04.2012 recurenta a solicitat înscrierea sa pe tabelul preliminar al creanţelor privind pe debitoarea S.C. M S.R.L. Timişoara cu suma de 110.254,92 lei, care se compune din 85.000 lei creanţă principală, 25.134,62 lei dobândă bancară şi 120,30 lei taxe de timbru, susţinând, în esenţă, că între societatea declarantă şi Banca C S.A. a intervenit Convenţia cadru – Plafon de garantare nr. 91/13.10.2008 (RU 424/10.11.2008), având ca obiect garantarea de către recurentă a finanţărilor individuale acordate de bancă beneficiarilor (întreprinderi mici şi mijlocii), în limita unui plafon de garantare confirmat de F I.F.N. Bucureşti.
În baza acestei convenţii, creditoarea a acordat în favoarea băncii finanţatoare, în condiţiile Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 11847/24.07.2009 şi a confirmării de garantare nr. R 11395/25.08.2009, o garanţie financiară în limita sumei maxime de 85.000 lei, reprezentând 50% din soldul creditului de care a beneficiat societatea debitoare în baza contractului de credit nr. 30/31.07.2006, modificat prin acte adiţionale, din partea băncii C S.A.
Ca urmare a neîndeplinirii de către debitoarea împrumutată a obligaţiilor contractuale asumate în baza contractului de credit bancar, finanţatorul a formulat cererea de plată a garanţiei constituită de F I.F.N. Bucureşti, cu ordinul de plată nr. 2332/09.09.2010 recurenta plătind către bancă suma de 85.000 lei.
Este fără îndoială că garanţia acordată de societatea recurentă este de fideiusiune, în condiţiile art. 1662 şi urm. din vechiul Cod civil, contrar susţinerilor recurentei, care consideră că în speţă ar fi incidente şi dispoziţiile Codului civil din 2009 [art. 2280-2292, art. 2305 şi art. 2306 alin. (1) Cod civil, raportate la art. 1593, art. 1596 pct. c) şi art. 1597], în care se regăsesc prevederi similare referitoare la subrogare şi fideiusiune.
Aceasta, motivat de împrejurarea că, raportat la legea aplicabilă garanţiilor, regula este următoarea: constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii. Regula menţionată este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanţie [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul stabilind că şi efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanţie], pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din lege, textul dispunând că şi conţinutul, precum şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât şi mobiliare (art. 168 şi art. 170 din lege), pentru gaj [art. 187 alin. (1) din lege] şi pentru dreptul de retenţie [art. 189 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Cu toate că nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) din noul Cod civil şi art. 4 din Legea nr. 71/2011.
Aceste texte statuează că actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie. De aceea, orice trimitere a recurentei la prevederile Codului civil din 2011 este neavenită şi va fi omisă de Curte.
Fideiusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană, numită fideiusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa. Dacă fideiusorul a plătit datoria, el se poate întoarce împotriva debitorului principal [art. 1669 alin. (1) din vechiul Cod civil], temeiul regresului constituindu-l, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit (art. 1108 pct. 3 şi art. 1670 din acelaşi cod).
Într-adevăr, art. 1669 prevede următoarele: cauţionatorul ce a plătit are regres contra debitorului principal, atât când a garantat cu ştiinţa debitorului, cât şi pe neştiinţa lui. Regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a spezelor; cu toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia pornită asupră-i. Fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine. Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata.
Însă, ca o primă observaţie, recurenta nu a cerut acordarea dobânzii legale calculată la suma plătită băncii finanţatoare, pentru ca în speţă să fie aplicabil alin. 3 al art. 1669, ci dobânda convenţională, stabilită prin contractul de credit bancar; pe de altă parte, pentru ca aceasta să aibă dreptul să fie înscrisă la masa credală şi cu suma de 25.134,62 lei, reprezentând dobânda bancară la creanţa principală de 85.000 lei, care a fost plătită creditorului de fideiusor, ar fi fost imperios necesar ca partea să dovedească faptul că, potrivit contractului de garanţie, avea dreptul să se subroge în locul băncii finanţatoare şi pentru această sumă. Art. 1670 prevede: cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra datornicului.
Cum recurenta nu a făcut dovada faptului că ar fi plătit băncii creditoare şi dobânda bancară cu care nu a fost înscrisă la masa credală a falitei şi nici nu a depus la dosar, deşi instanţa a citat-o cu menţine expresă în acest sens (a se vedea fila 55 din dosarul de recurs), contractul de garanţie care să justifice pretenţiile sale financiare, Curtea constată că în mod corect şi legal practicianul nu i-a acceptat suma de 25.134,62 lei.
Cu toate acestea, recursul său este fondat, întrucât în mod greşit judecătorul-sindic i-a respins contestaţia la tabelul preliminar în privinţa taxei judiciare de timbru de 120 lei şi a timbrului judiciar de 0,3 lei, aferente cererii de creanţă, pentru că, de vreme ce legea impune ca orice declaraţie de creanţă să fie timbrată, creditorii ale căror cereri sunt admise nu mai au nicio posibilitate legală să îşi recupereze sumele achitate cu titlu de taxe de timbru, ceea ce nu este echitabil, asemenea sume fiind imputabile, în cele din urmă, tot debitorului aflat în procedura insolvenţei.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei de a fi înscrisă pe tabel cu două taxe de timbru de 120,30 lei, pentru că în contestaţia formulată la judecătorul-sindic partea nu a solicitat ambele taxe judiciare (atât cele datorate pentru declaraţia de creanţă, cât şi cele achitate pentru contestaţia formulată în baza art. 73 din Legea nr. 85/2006, modificată). Or, este cunoscut faptul că art. 294 din Codul de procedură civilă stabileşte fără dubiu că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile şi la judecarea recursului, potrivit art. 316 din acelaşi cod. Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia. Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel sau în recurs, pretenţie care nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia, prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel sau în recurs înţelegându-se toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceptului de „cerere nouă” este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”. Prin urmare, modificarea pretenţiilor în recurs, în sensul înscrierii sale la masa credală şi cu o a doua taxă de timbru de 120,30 lei, cerere care nu a fost formulată în primă instanţă, judecătorul-sindic nefiind învestit cu un asemenea capăt de cerere, astfel cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o astfel de modificare a obiectului cererii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în recurs.
În fine, solicitarea recurentei ca practicianul să fie obligat să menţioneze corect în tabelul preliminar al creanţelor datele sale de identificare, lăsând la o parte faptul că nu pe calea contestaţiei formulată în temeiul art. 73 din legea-cadru se impune a fi făcută, impunându-se depunerea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, în prezent nu mai are obiect, după cum a menţionat în cuprinsul întâmpinării depuse şi lichidatorul judiciar, datele de identificare ale F I.F.N. Bucureşti fiind înscrise în mod corect, dovadă în acest sens fiind noul tabel de creanţe ataşat întâmpinării la recurs.
