Constată că prin sentinţa civilă nr. 922/M/25 iunie 2012 Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B M A în contradictoriu cu pârâta S.C. H D S.R.L. astfel după cum a fost precizată şi completată.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 390 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând comision aferent vânzărilor de băuturi spirtoase şi vinuri din lunile septembrie şi octombrie 2011.
A respins restul pretenţiilor.
A redus onorariul de avocat plătit de către pârâtă la suma de 5.000 lei.
A compensat în parte cheltuielile de judecată avansate de părţi în prezenta cauză, reprezentând onorariile de avocaţi, iar pe cale de consecinţă obligă reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Contestatorul B M D a fost angajatul intimatei S.C. H D S.R.L. în funcţia de manager de zonă în zona Braşov, iniţial în baza unui contract individual de muncă pe perioadă determinată, ulterior, respectiv de la data de 19.04.2008, părţile încheind un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
Prin Decizia internă nr. 1573 din 11.11.2011 emisă de administratorul societăţii intimate s-a decis desfiinţarea postului de manager de zonă în zona Braşov, post ocupat de contestator.
Pentru a decide astfel, s-a avut în vedere faptul că, în zona Braşov, activitatea societăţii a cunoscut o scădere semnificativă, în raport cu celelalte zone în care societatea desfăşoară activitate, iar pentru rentabilizarea activităţii societăţii este necesară reducerea cheltuielilor, inclusiv a cheltuielilor de personal în zona Braşov, astfel încât nu mai este necesară menţinerea postului de manager de zonă în zona Braşov.
În baza acestei decizii a fost emisă Decizia nr. 1574 din 11.11.2011, prin care intimata i-a acordat contestatorului preaviz de 20 de zile lucrătoare, în perioada 14.11.2011 – 12.12.2011, iar ulterior a emis Decizia nr. 1743 din 12.12.2011 prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă care nu ţin de persoana salariatului, începând cu data expirării termenului de preaviz, respectiv 12.12.2011.
Astfel la data de 12.12.20111, raporturile de muncă dintre contestator şi intimată au încetat. Din analiza dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii, rezultă că spre deosebire de situaţia deciziei de concediere emisă pentru motive prevăzute de art. 61 lit. a – e, care trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, mai multe elemente obligatorii, în cazul deciziei de concediere pentru motive neimputabile, lipsa menţiunilor obligatorii din respectiva decizie nu atrage sancţiunea nulităţii absolute, astfel după cum a pretins contestatorul, legea neprevăzând expres o astfel de sancţiune.
Prin urmare, lipsa unei dintre menţiunile obligatorii ale deciziei de concediere contestate poate determina cel mult o nulitate relativă, condiţionată bineînţeles de dovedirea unei vătămări.
Cercetând decizia de concediere nr. 1743 din 12.12.2011, emisă de intimată, instanţa constată că aceasta cuprinde toate elementele obligatorii impuse de art. 74 din codul muncii, intimata arătând în mod esenţial motivele pentru care a dispus această măsură, astfel încât chiar dacă sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii ar fi nulitatea absolută, susţinerea contestatorului în acest sens este neîntemeiată.
Relativ la termenul de preaviz, instanţa constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Codul muncii, persoana concediată pentru motive neimputabile în temeiul art. 65 din Codul muncii, este îndreptăţită la acordarea unui preaviz de 20 de zile lucrătoare, iar nerespectarea dreptului la preaviz sancţionându-se cu nulitatea absolută, potrivit art. 78 din Codul muncii. După cum rezultă din decizia de concediere contestată, contestatorul a beneficiat de 19 zile lucrătoare de preaviz, contrar celor anterior arătate.
În ceea ce priveşte postul de manager de zonă, zona Braşov, ocupat de către contestator, desfiinţarea acestuia începând cu data concedierii acestuia, a fost efectivă, astfel după cum rezultă din organigrama societăţii pentru anul 2012, comparativ cu organigrama aceleiaşi societăţi pentru anul 2011, din care reiese în mod indubitabil că postul de manager de zonă, zona Braşov, nu mai apare în structura funcţională a intimatei.
Totodată, desfiinţarea postului ocupat de către contestator a fost reală şi serioasă, fiind impusă de raţiuni care priveau eficientizare şi rentabilizarea activităţii societăţii, ceea ce a determinat adoptarea mai multor măsuri în acest sens la nivelul general al activităţii societăţii, dar şi în particular în particular în zona de activitate Braşov, după cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.
Aspectele legate de oportunitatea luării măsurilor de organizare şi eficientizare a activităţii societăţii, sunt atributul exclusiv al agentului economic angajator, reprezentanţii acestuia fiind singurii în măsură să stabilească măsurile necesare care se impun a fi adoptate, instanţa de judecată neputând cenzura sub aspectul oportunităţii respectivele măsuri.
Împrejurarea că ulterior concedierii contestatorului, intimata a publicat pe site-ul eJobs, anunţuri privind angajarea unui merchandiser, nu înseamnă că dispoziţia privind desfiinţarea postului ocupat de contestator nu a fost reală şi serioasă, deoarece postul de manager de zonă este diferit de cel de merchandiser, astfel încât nu se poate reţine faptul că încetarea raporturilor de muncă cu contestatorul a fost urmată de angajarea unei alte persoane pe acelaşi post.
Mai mult decât atât, şi această chestiune priveşte modul de organizare a societăţii, aspect care nu poate fi cenzurat de către instanţa de judecată.
Pe cale de consecinţă, susţinerile contestatorului referitoare la nelegalitatea deciziei de concediere pentru considerente legate lipsa de realitate şi seriozitate a măsurii concedierii nu vor fi primite, cererea acestuia privind anularea deciziei de concediere urmând a fi respinsă.
Relativ la pretenţia contestatorului privind obligarea pârâtei la plata bonusurilor aferente target-ului de vânzări, instanţa constată că la nivelul societăţii intimate, pentru realizarea şi depăşirea target-ului de vânzări se acordau anumite bonusuri în bani, aspect recunoscut de către intimată, atât prin întâmpinare cât şi prin înscrisurile depuse la dosar.
În perioada septembrie – octombrie 2011, a realizat şi depăşit target-ul la anumite sortimente de băuturi alcoolice, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (volumul II filele 1 – 4 şi 76 – 77), pentru aceste realizări contestatorul fiind îndreptăţit să încaseze suma de 390 euro, echivalent în lei.
Intimata nu a făcut dovada plăţii către contestator a sumei de 390 de euro, datorate cu titlu de bonus, conform art. 168 alin. 1 din Codul muncii, şi nici nu a probat faptul că acesta nu este îndreptăţit la acordarea acestor bonusuri, după cum a învederat prin întâmpinarea depusă la dosar.
Prin urmare, în raport cu cele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 158 alin. 2, art. 159 alin. 2, art. 169 alin. 1 şi art. 166 alin. 4 din Codul muncii, intimata va fi obligată la plata către contestator a sumei de 390 de euro, reprezentând comision aferent vânzărilor de băuturi spirtoase şi vinuri din lunile septembrie şi octombrie 2011.
În ceea ce priveşte diferenţa până la suma de 900 euro, pretinsă de contestator cu titlu de bonus aferent vânzărilor de băuturi şi ţigări, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte pretenţia contestatorului privind obligarea intimatei la plata sumei de 900 lei, reprezentând suma reţinută de intimată cu titlu de garanţie, instanţa a constatat că, după introducerea cererii de chemare în judecată, intimata i-a restituit contestatorului, conform menţiunilor făcute de contestator la termenul de judecată de la data de 16.03.2012 şi consemnate în încheierea de şedinţă de la acel termen, motiv pentru care pretenţia contestatorului a fost respinsa.
Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs contestatorul B M A iar prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 304 1Cod procedură civilă soluţia atacată este criticată pentru următoarele considerente:
Având în vedere că decizia de desfacere a contractului de muncă are caracterul unui act juridic, analiza respectării condiţiilor de formă şi de fond se raportează la momentul emiterii acesteia, în speţă 12.12.2011, or, în cazul de faţă, este incontestabil că la data emiterii, decizia de concediere nr.1743 nu îndeplinea toate cerinţele legale, respectiv nu cuprindea o motivare în fapt a măsurii adoptate. Fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta nu poate fi acoperita prin confirmare, astfel încât sunt lipsite de relevanţă juridică, în acest moment, toate argumentele de fapt invocate prin întâmpinare şi susţinute oral, în faţa instanţei de fond, în cursul litigiului, cu privire la motivele de fapt, în măsură să determine rentabilizarea activităţii societăţii şi care se pretinde că au avut ca şi consecinţă, adoptarea măsurii de desfiinţare a nostului de Manager zona (Braşov), din cadrul intimatei. De altfel, nu poate fi ignorata dispoziţia imperativa reglementata de art.79 din Codul muncii republicat, potrivit căreia, “in caz de conflict de munca, angajatorul nu poate invoca in fata instanţei, alte motive de fapt sau de drept, decât cele precizate in decizia de concediere,” or, in speţa de fata, niciun fel de astfel de motiv de fapt NU a fost invocat in decizia de concediere
Recurentul-contestator apreciază ca intimata nu a fost in măsura, nici chiar tardiv, in fata instanţei de judecata, să facă dovada caracterului real si serios al adoptării măsurii de concediere individuala a salariatului B M A, ca urmare a desfiinţării postului Manager zona (Braşov), ocupat de acesta, limitându-se la susţineri teoretice, referitoare la caracterul real si serios al desfiinţării unui post si la invocarea unor argumente de fapt care, sunt neîntemeiate.
In schimb, recurentul a demonstrat, prin situaţiile centralizatoare depuse la termenul de judecată din data de 11.05.2012 şi care au avut la bază datele furnizate de intimată, cu privire la toate produsele de tipul băuturi spirtoase şi vinuri, comercializate în cadrul societăţii, întocmite în baza situaţiei cantitative a target-ului stabilit pe toate zonele de vânzare şi a situaţiei cantitative a vânzărilor realizate pe toate zonele de vânzare din cadrul intimatului H D S.R.L., în perioada 01.01.2011 – 31.10.2011, pentru produsele de tip băuturi spirtoase şi vinuri, că în zona Braşov s-au realizat în perioada anterior amintită (perioada din anul 2011 în care contestatorul a fost angajatul intimatei, pe postul de Manger zona Braşov), vânzări de 25.685,05 L (fiind a 3-a zonă după Bucureşti)- 34.116,15 L (zonă care are oricum acoperire şi potenţial mult mai mare decât celelalte zone) şi Constanţa (27.420.20 L) şi cu mult peste Iaşi (10.878,25 L). Timişoara (18.068.90 L) şi Cluj (20.557,90 L), rezultând astfel ca era imposibil ca în această zonă să se realizeze cele mai scăzute venituri din cadrul intimatei.
Procentul, vânzările realizate în zona Braşov, au reprezentat, în perioada ian.-oct.2011 – perioadă care ar fi trebuit să reprezinte perioada de referinţă pentru adoptarea deciziei de desfiinţare a postului contestatorului – 19% din totalul vânzărilor realizate în cadrul intimatei H D S.R.L. (mai mult decât in zonele Iaşi – 8%, Timişoara – 13% si Cluj – 15%).
In ciuda acestor aspecte de ordin economic, care nu au fost contestate de intimată, societatea angajatoare a ales în mod paradoxal, să desfiinţeze un post de Manager zonă, aferent unei zone foarte profitabile şi să menţină alte trei zone de vânzări, în care a obţinut volume de vânzări mai mici, aspect de fapt care ridică serioase semne de întrebare cu privire la caracterul real al concedierii individuale, dispuse în cauză.
De asemenea, se învederează instanţei de control judiciar că un alt aspect care ridică serioase semne de întrebare cu privire la caracterul real al reorganizării societăţii H D S.R.L. respectiv cu privire la rentabilizarea activităţii societăţii prin reducerea inclusiv a cheltuielilor de personal, constă în faptul că începând cu data de 20.12.2011 şi până la data de 20.01.2012, intimata a lansat pe site-ul de recrutare eJobs, anunţuri privind efectuarea de angajări pe 10 posturi de merchandiser, pentru zonele Constanta, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Timişoara, Bacău, Braşov, Cluj-Napoca, Oradea şi Targu-Mureş, ceea ce ar fi presupus în mod evident, efectuarea unor cheltuieli de personal mult mai mari decât cele care ar fi fost determinate de menţinerea postului recurentului-contestator B M A – chiar daca salariile pentru un astfel de post erau mai mici, având în vedere ca totuşi era vorba de salariile aferente a 10 angajaţi şi nu doar a unuia singur.
Instanţa de fond a respins nemotivat, pretenţia recurentului de obligare a intimatei la plata bonusului în cuantum de 450 euro, aferent vânzărilor de ţigări, cu toate ca niciodată în cursul judecării cauzei, angajatorul nu a negat realizarea de către fostul salariat a target-ului de vânzări şi pentru “ţigări” şi nici nu a făcut probe în acest sens. Astfel, în consecinţă, este întemeiată cererea recurentului-contestator cu privire la acordarea bonusului aferent vânzărilor de “ţigări”, având în vedere că într-un litigiu de muncă, unde, potrivit art. 272 din Codul muncii republicat, sarcina probei revine angajatorului, care este obligat ca până la prima zi de înfăţişare, să depună toate dovezile în apărarea sa.
In mod paradoxal, deşi recurentul – contestator a înţeles că pentru termenul de judecată din data de 16.03.2012, să-şi modifice acţiunea, în sensul de a nu mai solicita instanţei de judecată să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa obligarea intimatei S.C. H D S.R.L. “la plata sumei de 900 lei, reprezentând suma totală reţinută cu titlu de garanţie, salariatului B M A, lunar, începând cu data de 01.02.2008 pe o perioadă de 18 luni (50 lei / luna X18 luni)” – capătul nr.5 de cerere din acţiunea introductivă de instanţă – motivat de faptul că intimata a procedat la virarea acestei sume în contul contestatorului, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, totuşi tribunalul a nesocotit principiul disponibilităţii părţilor, respingând acest capăt de cerere ca rămas fără obiect.
In ceea ce priveşte cererea formulată de recurent, de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de intimată, prima instanţă a dat curs acesteia şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, însă în mod aleatoriu, pentru ca nu a motivat şi detaliat reducerea onorariului avocaţial de la suma de 29.677,61 lei, la suma de 5.000 lei, recurentul-contestator apreciind în continuare, că în cauză, acestor cheltuieli le lipseşte cuantumul rezonabil., în raport cu activitatea prestată şi timpul alocat acesteia. Astfel, onorariul de avocat este deturnat de la finalitatea sa firească, fiind utilizat, prin cuantumul sau, împotriva recurentului-contestator.
Analizând recursul formulat, instanţa constata ca este fondat.
Motivele de recurs referitoare la nulitatea deciziei de concediere pentru nemotivarea acesteia sunt nefondate, întrucât decizia de concediere ce face obiectul prezentei contestaţii cuprinde în mod explicit motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza concedierii, respectiv „desfiinţarea locului de muncă de manager zonă (zona Braşov) ca urmare a rentabilizării activităţii societăţii prin reducerea cheltuielilor, inclusiv a cheltuielilor de personal în zona Braşov”. Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că decizia de concediere cuprinde elemente obligatorii impuse de art. 74 Codul muncii, iar faptul că decizia nu cuprinde descrierea modului în care se face reorganizarea, dificultăţile economice ce au determinat această reorganizare precum şi în ce fel concedierea reclamantului a dus la rentabilizarea activităţii nu atrage nulitatea deciziei de concediere, aceste aspecte ţinând de dovada caracterului real şi efectiv al desfiinţării postului deţinut de contestator.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, din compararea coroborată a organigramelor societăţii anterioare şi ulterioare concedierii reclamantului rezultă suprimarea efectivă a postului ocupat de acesta din structura angajatorului.
Cu toate acestea desfiinţarea postului contestatorului nu a avut o cauză reală şi serioasă, motivele de recurs invocate sub acest aspect fiind fondate.
Însăşi hotărârea instanţei de fond este contradictorie în ceea ce priveşte argumentarea unei concedieri reale şi serioase. Astfel, instanţa de fond a oferit argumente pentru justificarea acordării target-ului de vânzări în perioada septembrie – octombrie 2011, anterioară concedierii, reţinând că pentru această perioadă, contestatorul a realizat şi depăşit target-ul şi a depus şi dovezi în acest sens. Sunt contrazise astfel argumentele angajatorului însuşite iniţial de instanţa de fond, conform cărora, în aceeaşi perioadă septembrie – noiembrie societatea „a cunoscut o scădere semnificativă la activitatea de vânzare pe Braşov în raport cu celelalte zone”.
Instanţa de recurs constată că, raportat la înscrisurile depuse în probaţiune la fond, emanând chiar de la intimata pârâtă, reprezentând situaţiile realizărilor target-ului pe parcursul anului 2011 pe zone, la toate produsele – fila 1 – 78 vol. II fond – criticile recurentului sunt fondate. Sub target-ul impus, sau cu un target mai mic decât cel realizat de recurent pe zona Braşov s-au aflat reprezentanţii altor zone. Prin urmare, se poate reţine că, în speţă, concedierea în temeiul art. 65 a vizat „persoana” şi nu „postul”.
Art.65 aplicat de intimata pârâtă ca temei al concedierii individuale exclude posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea salariatului pe baza selecţiei în funcţie de competenţă.
„Dacă angajatorul va face o selecţie pe criterii de performanţă profesională între salariaţii care ocupă posturi de aceeaşi natură , pentru a decide care dintre salariaţi urmează a fi concediat ca urmare a desfiinţării unui post , suntem în prezenţa unei concedieri pentru motive care ţin de persoana salariatului – necorespunderea profesională” – Revista română de dreptul muncii nr. 4/2003 pag. 7- 71.
În speţă angajatorul şi-a condus apărările în acest scop, invocând faptul că nu s-a atins target-ul pe zona Braşov, că era mai mic în comparaţie cu alte zone, că recurentul contestator avea facturi neîncasate şi de aceea nu primea comisionul din vânzări. Aceste apărări nu justifică o concediere dispusă din motive economice.
Nici argumentele referitoare la reducerea costurilor prin reducerea chiriilor pe spaţiile închiriate nu sunt fondate, în măsura în care aceste spaţii au fost suplimentate atrăgând plata de chirie într-un cuantum care ar echivala costurilor anterioare.
Pe de altă parte, chiar această măsură a extinderii spaţiilor închiriate ar dovedi o „prosperitate” a activităţii comerciale.
Cauza este reală şi serioasă dacă are un caracter obiectiv, ceea ce înseamnă că nu trebuie să dea expresie unor motive de ordin subiectiv ale angajatorului, ci trebuie să nu aibă legătură cu persoana salariatului. De asemenea, cauza este reală şi serioasă dacă este precisă şi exactă, adică dacă exprimă adevărul, fără a camufla un alt motiv care determină concedierea salariatului. Cauza este serioasă dacă prezintă o anumită gravitate proporţională cu importanţa măsurii adoptate. Seriozitatea cauzei trebuie raportată atât la situaţia angajatorului, în sensul de a se stabili interesul său legitim pentru concedierea salariatului, faţă de împrejurările de fapt, cât şi la situaţia personală a salariatului, pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.
Deşi angajatorul este singurul îndreptăţit să aprecieze existenţa dificultăţilor economice sau oportunitatea transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii, totuşi instanţa de judecată poate cenzura legalitatea măsurii de concediere pentru aceste motive.
Având în vedere că legea impune condiţia cauzei reale şi serioase pentru desfiinţarea postului, rezultă că instanţa este obligată să cerceteze toate aspectele legate de desfiinţarea postului, cu consecinţa că nu este valabilă, din această perspectivă, afirmaţia că angajatorul este singurul îndreptăţit sa aprecieze oportunitatea desfiinţării locului de muncă al salariatului, în raport cu dificultăţile economice, transformările tehnologice şi reorganizarea activităţii. Aşadar, fără a se substitui angajatorului în ceea ce priveşte alegerea posturilor ce trebuie desfiinţate, instanţa are dreptul să cerceteze situaţia economică a angajatorului, în condiţiile în care acesta este motivul invocat de angajator pentru desfiinţarea postului contestatorului. Condiţia cauzei reale presupune caracterul obiectiv al desfiinţării postului, ca urmare a dificultăţilor economice sau transformărilor tehnologice. De asemenea, din probatoriul analizat – înscrisurile reprezentând target-ul de vânzări la băuturi în perioada anterioară concedierii – filele 187-200 vol. I dosar fond sau din înscrisurile depuse în scopul dovedirii contractelor de închiriere spaţiu comercial, nu rezultă nici iminenta unei degradări a situaţiei economice a fostului angajator.
Pentru aceste considerente, instanţa va înlătura apărările intimatei care susţine imposibilitatea instanţelor de a interveni în scopul verificării măsurii concedierii pentru considerente de ordin economic, reţinând că, pentru a dispune cu privire la caracterul real şi serios al concedierii, instanţele pot face astfel de verificări ce ţin de legalitatea concedierii.
Pentru toate aceste considerente reţinând criticile recurentului fondate doar sub aspectul susţinerii unei concedieri nereale şi neserioase, instanţa va admite recursul şi va modifica sentinţa în baza art. 3o4 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 3o41 Cod procedură civilă, în parte conform celor din dispozitivul prezente .
Deoarece măsura anulării deciziei de concediere presupune repunere în situaţia anterioară şi acordarea drepturilor cuvenite salariatului pe perioada în care a operat concedierea nelegală, se impune acordarea drepturilor cerute de contestator, mai puţin comisionul din vânzări pe perioada cuprinsă între concediere şi până la reintegrarea efectivă, deoarece aceasta presupune desfăşurarea efectivă de activitate, fiind condiţionat de volumul de produse vândute.
În ceea ce priveşte plata contravalorii tichetelor de masă cerute pe perioada cuprinsă de la data concederii până la reîncadrarea efectivă, plata contravalorii acestora, nefiind condiţionate de realizarea unui procent de vânzări ca şi comisioanele din vânzări, ci ele, având un cuantum cert, conform art. 5 din Legea nr. 142/1998, fiind influenţat de numărul de zile lucrătoare pentru luna în care se face distribuirea, se impune acordarea acestora către contestator, fiind urmarea aplicării consecinţelor reîncadrării şi repunerii în situaţia anterioară unei concedieri considerată nelegală conform art.8o alin1 din Codul muncii.
Condiţionarea acordării tichetelor de masă pe perioada de la concediere până la reintegrarea efectivă de prezenţa la lucru în unitate nu trebuie făcută în acest caz, deoarece încetarea raporturilor de muncă, deci împiedicarea „prezenţei la locul de muncă” nu este din vina angajatului, ci din vina angajatorului a cărui măsură de concediere a fost anulată.
Restul dispoziţiilor sentinţei, privitoare la plata comisionului din vânzări în cuantum de 390 euro şi cele referitoare la respingerea restului pretenţiilor privind acordarea acestui comision pe restul lunilor din 2011, cât şi cele referitoare la plata sumei cu titlu de garanţie vor fi menţinute, soluţia instanţei de fond raportat la criticile din recurs şi la probele administrate fiind corectă.
În baza art. 274 Cod procedură civilă va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată la fond şi recurs, reprezentând onorariu parţial la fond 1000 lei conform art. 276 din totalul de 1500 lei şi 1000 lei onorar avocat pentru recurs.
