Acordarea celui de-al 13-lea salariu
Prin Decizia nr. 6669/R din data de 18 Octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, Contencios Administrativ Fiscal în Dosar nr. 2889/96/2012 a fost admis recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, împotriva Sentinţei nr. 1211 din 26.3.2013 pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2889/96/2012.
A fost modificată în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantul SINDICATUL, în reprezentarea şi în numele poliţiştilor, membrii de sindicat conform tabelelor aflate la filele 1-15 şi filele 35-37 din dosarul de primă instanţă, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, ca fiind introdusă împotriva unei persoanei lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost respins recursul formulat de reclamantului, în reprezentarea şi în numele poliţiştilor, membrii de sindicat conform tabelelor aflate la filele 1-15 şi filele 35-37 din dosarul de primă instanţă împotriva aceleiaşi Sentinţe.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Instanţa de control judiciar a reţinut că prin Sentinţa nr. 1211 din 26.3.2013 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, invocată de acesta şi s-a respins acţiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost precizată, formulată de SINDICAT, în reprezentarea şi în numele poliţiştilor, membrii de sindicat conform tabelelor aflate la filele 1-15 şi filele 35-37 din dosar, în contradictoriu cu pârâţii, ca neîntemeiată.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea legat de recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, reţinut că prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât pe considerentul că acesta are calitatea de ordonator principal de credite şi că se impune ca hotărârea să îi fie opozabilă.
Curtea de apel a avut în vedere că, faptul că pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite nu face dovada existenţei unui raport de drept substanţial între reclamant şi acest pârât, element pe care se grefează calitatea procesuală a părţilor în proces.
Pârâtul nu se află în raporturi de serviciu cu membrii de sindicat reprezentaţi de reclamant, astfel că nu ar putea fi obligat la plata către aceştia a drepturilor salariale reclamate.
Raportul juridic existent între ordonatorii de credite aparţinând aceleiaşi structuri nu dau naştere la o acţiune directă în favoarea funcţionarilor aflaţi în serviciul ordonatorului terţiar de credite, caracteristicile raportului juridic dintre ordonatorii de credite opunându-se unei astfel de extinderi a sferei persoanelor chemate să răspundă pentru neplata drepturilor salariale. Atribuţiile vizând repartizarea creditelor bugetare pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, stabilite în sarcina Ministerului Afacerilor Interne prin art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice nu pot constitui fundamentul unui raportul obligaţional, mai ales că prin Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
Nu pot fi identificate în speţă nici raţiunile de opozabilitate invocate de prima instanţă, în raport de art. 4 alin. 1 din OG nr. 22/2002. Astfel, în eventualitatea admiterii acţiunii, în temeiul legii, recurentului-pârât îi revine obligaţia de a asigura (şi nu a plăti în mod nemijlocit reclamantului) în favoarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Harghita fondurile necesare plăţii drepturilor salariale.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, s-a reţinut că reclamantul afirmă în mod judicios că dreptul solicitat în prezentul cadru îşi are izvorul legal în art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Însă, legiuitorul a înţeles prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, să reglementeze includerea premiului pentru anul 2010 în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, drepturile salariale suplimentare analizate nu mai pot fi acordate în forma prevăzută de vechea reglementare.
În acelaşi timp, textul art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională constatând prin Deciziile nr. 115/2012 şi 257/2012, conformitatea soluţiei legislative contestate de reclamanţi cu Legea fundamentală, mai exact cu art. 41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu, şi art. 15 alin. 2 din Constituţie, privind principiul neretroactivităţii legii.
Ţinând cont de caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea de apel reţine că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, ci reprezintă, în continuare, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei /indemnizaţiei de bază. Astfel, faţă de modificarea prin lege a modalităţii în care subzistă dreptul de creanţă al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009.
Aşadar, introducerea art. 8 din Legea nr. 285/2010 şi abrogarea Legii nr.330/2009 au avut drept efect stingerea dreptului de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat şi înlocuirea cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
În fine, nu pot fi primite argumentele recurentului-reclamantului cu privire la nedovedirea de către pârât a existenţei unei echivalenţe între dreptul refuzat la plată şi majorările salariale din 2011, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, statul dispune de o largă marjă de apreciere în domeniul stabilirii condiţiilor de acordare a drepturilor salariale suplimentare, iar pe de altă parte, corespondenţa dintre cele două categorii de drepturi rezultă cu claritate din prevederile Legii nr. 285/2010, care majorează cu 15% cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, faţă de luna octombrie 2010, ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.
