Asupra recursului de faţă;
Constată că, prin sentinţa civilă nr.1310/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov în 20.09.2012, s-au dispus următoarele:
A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta F M E în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE şi în consecinţă:
A obligat pârâta să plătească reclamantei o compensaţie constând în 7 salarii de bază, conform art. 12 alin. 3 din cap. II al Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel ANIF RA pe anii 2009-2010, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, respectiv 28.12.2011, şi până la data plăţii efective.
A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda aferentă compensaţiei de mai sus de la data introducerii acţiunii, respectiv 19.03.2012, şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa acesta sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta a fost angajată în cadrul pârâtei, potrivit Contractului individual de muncă înregistrat sub nr.12 din 03.04.2006 ( fila 47 ), raporturile de muncă încetând cu data de 28.12.2011, în temeiul art. 65 – 68 din Legea 53 – Codul Muncii, republicată, cum rezultă din Decizia 606 din 28.12.2011 ( fila 3 ) .
Prin art.2 al deciziei s-a prevăzut că reclamanta beneficiază de compensaţia echivalentă a 7 salarii de bază, prevăzută de art. 12 al.3 din Capitolul II la Contractul Colectiv de Muncă, contract depus în extras la fila 5 din dosar .
Prin art.40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, angajatorul este obligat să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil şi contractele individuale de muncă , susţinerile pârâtei în sensul lipsei fondurilor alocate neputând fi reţinute, cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor propriului contract colectiv, drepturile se suportă din cheltuielile administraţiei, aspect necontestat de pârâtă prin întâmpinarea sa.
Pe de altă parte, prin art. 1 din H.G. nr. 183 din 20 martie 2012, privind suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, în vederea achitării de către Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare a obligaţiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării, s-a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, cu suma de 39.203 mii lei, în vederea achitării de către Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare a obligaţiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării.
Apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu poate beneficia de plăţi compensatorii întrucât a fost angajată în data de 29.12.2011, în urma unui concurs, în cadrul Filialei de Îmbunătăţiri Funciare B nu poate fi primită pentru următoarele considerente.
După concediere, între pârâta Agenţia de Îmbunătăţiri Funciare – Filiala de Îmbunătăţiri Funciare B şi reclamantă s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 29/29.12.2011 prin care aceasta a fost încadrată în funcţia de şef birou cu un salariu de bază de 1500 lei, mult mai mic decât cel avut înaintea concedierii, care era de 2772 lei. Nici în decizia de concediere, nici în contractul colectiv de muncă invocat ca temei al pretenţiilor nu se condiţionează plata salariilor compensatorii de angajarea sau neangajarea ulterioară a salariatului disponibilizat.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată a fost considerată întemeiată .
Conform dispoziţiilor art.166 alin.4 Codul muncii şi art.1530 Cod civil, întrucât reclamanta a înregistrat un prejudiciu prin neplata sumelor menţionate mai sus, ca urmare a devalorizării acestora şi a lipsei de folosinţă, instanţa de fond a obligat pârâta şi la plata sumelor actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective şi cu dobânda legală de la data de 19.03.2012 (data formulării cererii de chemare în judecată) până la data plăţii efective. Sentinţa a fost completată prin sentinţa civilă nr. 1928/05.12.2012 în sensul acordării pentru reclamanta a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen, motivat pârâta Agenţia Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare – prin Filiala de Îmbunătăţiri Funciare B.
Critică sentinţa pentru nelegalitate invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedură civilă Susţine că hotărârea judecătorească, sentinţa civilă nr. 1310/M/20.09.2012, a fost dată după o apreciere greşită a actelor deduse judecăţii şi cu aplicarea greşită a legii întrucât faţă de reclamanta nu a operat în fapt concedierea, nu a beneficiat de protecţia oferită de ajutorul de Şomaj, fiind angajata de la data de 29.12.2011 la Agenţie, nefiind afectata de măsura concedierii Şi deci nu poate beneficia de salarii compensatorii.
Reclamanta a fost preluata la entitatea nou înfiinţată, care a preluat patrimoniul Administraţiei Naţionale de îmbunătăţiri Funciare R.A., conform prevederilor OUG 82/29.09.2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare care la art. 14 stipulează expres: ” Personalul angajat în cadrul Administraţiei Naţionale a îmbunătăţirilor Funciare, care se desfiinţează, se preia de către Agenţie, în limita posturi prevăzute la art. i”.
În consecinţă, Agenţia a preluat atât patrimoniul Administraţiei cât şi personalul acesteia în limita posturilor de 1500 de locuri, în condiţiile legii, ceea ce a presupus organizarea concursului pentru posturile existente în schema de personal a Agenţiei.
Evident că raporturile de muncă cu Administraţia au încetat prin concediere din moment ce aceasta a predat patrimoniul şi s-a desfiinţat la data de 31.12.2011. Acest fapt a determinat desfiinţarea tuturor locurilor de muncă ale Administraţiei, iar contractele individuale de muncă ale salariaţilor nu puteau înceta decât prin concediere, însă chiar a doua zi aceştia au fost angajaţi la instituţia succesoare a Administraţiei, respectiv Agenţia Naţională de îmbunătăţiri Funciare, nefiind afectaţi de concediere astfel încât să poată beneficia de plăţi compensatorii.
În aceste condiţii, faţă de reclamanta au operat dispoziţiile art. 14 din OUG 82/2011» respectiv aceasta fiind considerată ca fiind “preluată” în cadrul instituţiei nou create, indiferent de modalităţile tehnico administrative folosite de conducerile celor două instituţii prin care s-a operat procedura de preluare.
Dispoziţiile art. 12 pct. 3 din contractul colectiv de muncă aplicabil raporturilor dintre părţi, au în vedere situaţia în care salariatul este concediat în mod efectiv, iar nu situaţia în care acesta este preluat în cadrul altei instituţii, continuatoare a celei la care a lucrat.
Prezentul recurs este promovat de Filiala de Îmbunătăţiri Funciare B a Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, în baza Deciziei nr. 6/9 ianuarie 2012 a Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, prin care directorii filialelor judeţene sunt împuterniciţi să reprezinte agenţia în litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, de toate gradele.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs şi Agenţia Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare cu sediul în Municipiul B, în nume propriu, criticând sentinţa tot sub aspectul nelegalităţii. Motivele de recurs sunt identice cu cele invocate de Filiala B a Agenţiei şi în esenţă vizează interpretarea eronată a dispoziţiilor art.12 pct. 3 din CCM aplicabil raporturilor dintre părţi, în sensul că acestea sunt incidente doar în cazul salariaţilor concediaţi efectiv, nu şi pentru cei preluaţi în cadrul altei instituţii.
Intimata reclamantă, F M E a formulat concluzii scrise prin care susţine respingerea recursului.
Motivul de recurs referitor la faptul că reclamanta a fost preluată de către o nouă entitate înfiinţată este fals şi fără suport în situaţia existentă în speţă. Mai mult, reclamanta după încetarea definitivă a raporturilor de muncă prin concediere a fost nevoită să se înscrie la un examen pe care să îl promoveze pentru a putea fi angajată în cadrul entităţii nou formate, evident pe un alt post, cu alte atribuţii şi evident o altă remuneraţie.
În recurs nu s-au depus probe noi.
Analizând recursul formulat atât de recurenta A.N.Î.F. in nume propriu cat si prin filiala sa cu sediul în B, raportat la motivele de recurs ce sunt identice, instanţa constată că este fondat. Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.14 şi 15 din O.G 82/2011 privind înfiinţarea A.N.I.F. raportat la art. 65 din Codul muncii.
In speţă, reclamanta a fost preluată de noua agenţie înfiinţată după desfiinţarea Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, conform art. 14 din O.G 82/2011. Nu există nicio zi în care reclamanta să fie prejudiciată prin lipsa raportului de muncă. Acesta din urmă a avut continuitate în muncă, chiar dacă vechiul contract cu Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare a încetat la 28.12.2011, noul contract individual de munca în care angajator este Agenţia nou constituită s-a încheiat la 29.12.2011, tot pe durată nedeterminată pe funcţia de sef birou. Faptul că în speţă este vorba de o preluare de personal rezultă atât din conţinutul art. 14 din O.G 82/2011 dar şi din corespondenţa dintre Ministerul Agriculturii şi noua Agenţie a Îmbunătăţirilor Funciare constituită din structura şi personalul fostei Autorităţi de Îmbunătăţiri Funciare. Întrucât, în aplicarea dispoziţiilor OG 82/2011, noua agenţie nu a preluat tot personalul, ci doar 1500 de persoane, este justificat modul de triere a personalului prin organizare de concurs.
În speţă este important a se analiza dacă argumentele instanţei de fond în aplicarea art. 65 din C.M cu consecinţele pecuniare ale acestuia sunt fondate. Aşa cum s-a analizat mai sus, reclamanta, spre deosebire de alte persoane, foste angajate ale Administraţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare care nu au promovat examenul şi nu au mai fost preluate în structura noii agenţii, are continuitate în muncă. Obligaţiile decurgând din CCM la nivel de unitate preluate de recurentă în temeiul art. 14 alin. 2 din O.G 82/2011, ce vizează asigurarea unei protecţii sociale a angajaţilor în cazul intervenirii unor concedieri colective sunt menite să acopere eventualele prejudicii suferite de cei asupra cărora s-a dispus concedierea.
Scopul protector al plăţilor compensatorii nu îşi găseşte aplicabilitate decât în cazul unei concedieri efective, nu şi în cazul unui transfer de întreprindere cu preluare de personal. Acesta este şi cazul în speţă. Deşi nu este definită aceasta situaţie de fapt intervenită în virtutea O.G 82/2011 ca un “ transfer de întreprindere’ ( cauza Henke /C-298/94, – C.E.J.- conform art.1 paragraf 1 lit. c teza a II a din directiva, o reorganizare a unui instituţii /autoritatea publică nu constituie transfer de întreprindere în sensul directivei), în realitate, se poate face trimitere prin analogie la reglementările legii 67/2006, ce reprezintă transpunerea în legislaţia romanescă a Directivei 2001/23 referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, act normativ care nu conţine o asemenea precizare. Plata plaţilor compensatorii în temeiul CCM la nivel de unitate anterior, aplicabil la nivelul cedentului ar putea fi dispusă în sarcina cesionarului la care s-a realizat transferul doar în cazul în care prin noul contract încheiat ca urmare a transferului conform Legii 67/2006 îi sunt afectate substanţial condiţiile de munca şi, concomitent contractul individual de muncă încetează în oricare dintre modalităţile reglementate de lege, (prin acordul părţilor, prin demisie, prin concediere) considerându-se că încetarea a avut loc din vina angajatorului.(ex: Hotărârea Curţii din 7 martie 1996 în cauzele C-171/1994 şi C-172/1994-Albert Merckx and Patrick Neuhuys).
Ori, nu acesta este cazul în speţă. Condiţiile noului contract au fost acceptate de reclamantă, chiar dacă sunt uşor diferite în privinţa salariului, neputându-se reţine o vătămare a reclamantei prin încheierea noului contract care să justifice măsurile de protecţie acordate deja de către recurenta Agenţia Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare doar personalului care nu a mai primit un loc de muncă în noua structură a sa ca şi cesionar.
In consecinţa, instanţa constată recursurile fondate, astfel ca în temeiul art. 304 pct. 9 le va admite, sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea formala a dispoziţiilor art. 67 din C. Muncii, fără a ţine seama şi de starea de fapt dedusă judecaţii.
Invocarea unor hotărâri judecătoreşti din practica judiciara nu poate constitui motiv legal care sa contribuie la soluţionarea intr-un anumit fel a cauzei, ştiut fiind faptul ca practica judiciara nu este izvor de drept.
